Se afișează postările cu eticheta aura. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta aura. Afișați toate postările

joi, 21 iunie 2012

cât contează


pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?

De obicei, încheiați un post cu o înterbare. De data aceasta, nu. De aceea, îndrăznesc eu să întreb: cât contează pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?
Pline, obișnuite, lungi,  vesele, plictisite, albe , negre sau gri,  zilele curg.Uneori,  în mers de pisică  agilă, se furișează ca și cum  n-ar fi fost. Seara le șterge  trecerea. Se întâmplă. Nu de fiecare dată. 
Sunt zile, care sapă  adânc, atât de adânc,  că simți cum te cuprinde  spaima, te zbați,  cauți,  strigi.
 Te aude cineva. 
Sau nu te aude nimeni.
Vreau să cred  că nu sunt superstițioasă. Vreau. Nu știu cât reușesc.//
De un an și mai bine, citesc cu mare, mare plăcere  răvașele  păstrate într-o tolbă de jurnalist militar.
 Un talent  incontestabil.
Nu prea cochetez eu cu iambii. Nici cu troheii,  cu toate astea,   poemele  din  tolba fermecată mă  pun la treabă și, așa,  mă străduiesc,  să leg și eu vremelnic, în modeste rime, vorbele.
Deunăzi,  în trecere,  am lăsat câteva rânduri, inofensive, mi-am zis  în gând.
Un anonim- mari curajoși sunt anonimii- misogin  cum îl identifică  un domn și bine face- și-a revărsat într-o clipă toate nemulțumirile  de nerecunoscut  talent, într-o  adunătură de  gânduri  cum doar în filmele de groază afli.
 Într-un monolog  frustrant, cu  aluzii deloc măgulitoare, dacă este să le raportez la presupusa experiență de viață  a respectivului personaj, care  vrea să  înjghebeze un fel de  comic absurd, a făcut țăndări un echilibru  pe care  doar înțelepții  îl pot construi.
Sigur că m-a afectat întâmplarea, mai ales că, vorba gazdei, nu prea înțelegeam de ce tocmai mie să mi se întâmple. Și de ce.
Ziua risca să se încheie  în lacrimi..
Undeva,  pe un alt blog, o bună prietenă striga după ajutor.
 Vezi tu cum este viața asta croită- în timp ce unii își fac de lucru, dând  cu pietre în ferestre  deschise către lumină, undeva, un suflețel  cât o mlădiță  se zbate  să-și păstreze  dreptul la viață.//

Câteva rânduri,   niște explicații  pline de  bunătate și de înțelegere, schimb de mesaje între  trei mame și bunici, care nu s-au văzut niciodată, dar pe care șansa asta  numită blogosferă  le-a  unit întâmplător sau  nu..și medicamentul  dătător de speranță a plecat din Franța către pătuțul unde nepoțelul Aurei așteaptă  dreptul la  dimineți însorite și seri cu  basme albastre.//

...  am reusit sa-i înduiosez pe farmacisti, dupa ce-au telefonat medicului nostru de familie, care le-a confirmat ca-i O.K. "daca-i pentru România..." Apoi, am "fugit" la posta înainte de închidere, acum juma' de ora si le-am expediat cele doua cutii de diméthasone par-avion-prioritar-recomandat... Mi s-a spus ca - normal - va sosi vineri sau sâmbata-dimineata, cel mai târziu luni sau marti, cum e în Bucuresti.

Sper sa le parvina cât de rapid posibil si sa-i fie util copilasului... et voilà!//
cât contează pentru noi să conteze  cât de cât în viațá  altora?




vineri, 18 noiembrie 2011

rezonanțe

  Ți s-a întâmplat să nutrești, brusc,  simpatie pentru cineva, despre care știi foarte puține lucruri?
 Sau să-ți displacă  total o persoană , de îndată ce , absolut din  întâmplare , ocupă, în tren/avion/metrou,  locul de lângă tine?
Intră în acțiune aura,  câmpul nostru energetic, care , spun specialiștii, funcționează ca un radar personal.
Puțini oameni o percep vizual.
Toți o simțim.
Aflu dintr-o revistă că pentru minte și suflet este mult mai relaxant să  porți pantaloni rupți  decât unii  nou-nouți.
Justificarea  n-ar ține de  aspect, ci de  o chestiune ezoterică:  rupturile permit aurei să circule mai ușor în jurul corpului, pentru că aceasta  poate să  intre și să  iasă prin aceleași locuri.
p.s. îți vine să crezi?  
 Pentru că n-am găsit niște pantaloni rupți, nici între pozele familiei, nici pe internet, am împrumutat  un portret cu aură.  după cum se vede.