pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?
Hari19 iunie 2012, 15:57
De
obicei, încheiați un post cu o înterbare. De data aceasta, nu. De
aceea, îndrăznesc eu să întreb: cât contează pentru noi să contăm cât de
cât în viața altora?
Pline,
obișnuite, lungi, vesele, plictisite,
albe , negre sau gri, zilele
curg.Uneori, în mers de pisică agilă, se furișează ca și cum n-ar fi fost. Seara le șterge trecerea. Se întâmplă. Nu de fiecare dată.
Sunt zile, care sapă adânc, atât de
adânc, că simți cum te cuprinde spaima, te zbați, cauți,
strigi.
Te aude cineva.
Sau nu te aude nimeni.
Vreau să
cred că nu sunt superstițioasă. Vreau.
Nu știu cât reușesc.//
De un an și mai
bine, citesc cu mare, mare plăcere
răvașele păstrate într-o tolbă de jurnalist militar.
Un talent incontestabil.
Un talent incontestabil.
Nu prea cochetez eu cu iambii. Nici cu troheii, cu toate astea, poemele
din tolba fermecată mă pun la treabă și, așa, mă străduiesc, să leg și eu vremelnic, în modeste rime, vorbele.
Deunăzi, în trecere,
am lăsat câteva rânduri, inofensive, mi-am zis în gând.
Un anonim- mari curajoși sunt
anonimii- misogin cum îl identifică un domn și bine face- și-a revărsat într-o
clipă toate nemulțumirile de nerecunoscut talent, într-o adunătură de
gânduri cum doar în filmele de
groază afli.
Într-un monolog frustrant, cu aluzii deloc măgulitoare, dacă este să le raportez la presupusa experiență
de viață a respectivului personaj,
care vrea să înjghebeze un fel de comic absurd, a făcut țăndări un echilibru pe care doar înțelepții îl pot construi.
Sigur că m-a
afectat întâmplarea, mai ales că, vorba gazdei, nu prea înțelegeam de ce
tocmai mie să mi se întâmple. Și de ce.
Ziua risca să
se încheie în lacrimi..
Undeva, pe un alt blog, o bună prietenă striga după
ajutor.
Vezi tu cum
este viața asta croită- în timp ce unii își fac de lucru, dând cu pietre în ferestre deschise către lumină, undeva, un suflețel cât o mlădiță
se zbate să-și păstreze dreptul la viață.//
Câteva rânduri, niște explicații pline de
bunătate și de înțelegere, schimb de mesaje între trei mame și bunici, care nu s-au văzut niciodată, dar
pe care șansa asta numită blogosferă le-a
unit întâmplător sau nu..și
medicamentul dătător de speranță a
plecat din Franța către pătuțul unde nepoțelul Aurei așteaptă dreptul la
dimineți însorite și seri cu basme
albastre.//
... am reusit sa-i
înduiosez pe farmacisti, dupa ce-au telefonat medicului nostru de
familie, care le-a confirmat ca-i O.K. "daca-i pentru România..." Apoi,
am "fugit" la posta înainte de închidere, acum juma' de ora si le-am
expediat cele doua cutii de diméthasone par-avion-prioritar-recomandat
Sper sa le parvina cât de rapid posibil si sa-i fie util copilasului... et voilà!//
| ||||