Un sultan dintre
aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor
păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pămînt dormea
ţinîndu-şi căpătîi mîna cea dreaptă;
Dară ochiu,-nchis
afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri
luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de
dînsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca
de pasul blîndei primăveri;
Ochii ei sînt plini
de lacrimi de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează
de atîta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în
tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante
cade fina ca o bură,
Scînteind plutea prin
aer şi pe toate din natură
Şi prin mîndra
fermecare sun-o muzică de şoapte...
Ea, şezînd cu el
alături, mîna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n
valuri de matasă se desprinde:
- Las' să leg a mea
viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea
dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea
vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta
stăpînă, tu stăpîn vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul,
ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui
simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o
clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste
lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă
orizontul îl cuprinde
Şi sub dînsul
universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a
lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul,
Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi
Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă -
Umbra arborelui
falnic peste tot e stăpînă.
Astfel, Asia, Europa,
Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre
legănîndu-se pe rîuri,
Valurile verzi de
grîie legănîndu-se pe lanuri,
Marile Tarmuitoare şi
cetăţi lîngă limanuri,
Toate se întind
nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lîngă ţară
şi popor lîngă popor -
Ce prin neguri
alburie se strevăd şi se prefac
În ininsa-mpărăţie
sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la
ceruri pan'la ramuri nu ajung,
Dar un vînt de
biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rînduri,
rînduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu!
se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca
marea tulburată şi înaltă,
Urlete de bătălie
s-alungau dupaolaltă,
Însă
frunzele-ascuţite se îndoaie dupa vînt
Şi deasupra Romei
nouă se înclină la pămînt.
Se cutremură
sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum
pluteşte peste plaiul Eschiser.
Şi priveşte trist la
casa seihului Edebali;
După gratii de
fereastră o copilă el zări
Ce-i zămbeşte,
mlădioasă ca o creangă de alun;
E a seihului copilă,
e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe
visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se
nălţase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i
lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi
margini numai cerul le cunoaşte.
Visul său
se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia
tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea
verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam
urmandu-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară
drum de glorie-i deschid...
Pîn-în Dunare ajunge
furtunosul Baiazid...
La un semn, un ţărm
de altul, legînd vas de vas, se leagă
Şi în sunet de
fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de
suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă
pămîntul la Rovine în cîmpii;
Răspîndindu-se în
roiuri, întinzînd corturile mari...
Numa-n zarea
depărtării sună codrii de stejari.
Iată vine-un sol de
pace c-o năframă-n vîrf de băţ.
Baiazid, privind la
dînsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu ?
- Noi ? Bună pace !
Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea
să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i
calea şi s-apropie de cort
Un bătrîn atît de
simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea ?
- Da-mpărate !
- Am venit să mi
te-nchini,
De nu, schimb a ta
coroană într-o ramură de spini.
- Orice gînd ai
împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cît sîntem încă pe
pace, eu îţi zic: Bine-ai venit !
Despre partea
închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu
oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci
întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi
nouă din mila măriei-tale...
De-o fi una, de-o fi
alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce
toate, de e pace de-i război.
- Cum ? Cînd lumea
mi-e deschisă, a privi gîndeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul
să se-mpiedice de-un ciot ?
O, tu nici visezi
bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus !
Toată floarea cea
vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra
crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu
uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbracat în zale
lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei
coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au
contra fulgerului care
În turbarea-i
furtunoasă a cuprins pămînt şi mare.
N-au avut decît cu
ochiul ori cu mîna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse
toate neamurile-ncoace;
Pentru a crucii
biruinţă se mişcară rîuri-rîuri,
Ori din codri
răscolite, ori stîrnite din pustiuri;
Zguduind din
pace-adancă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot
orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau
îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimîntată
marea de-ale lor corabii !...
La Nicopole văzut-ai
cîte tabere s-au strîns
Ca să steie
înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Cînd văzui a lor
mulţime, cîtă frunză, cîtă iarbă,
Cu o ură nempacată
mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste
dînşii să trec falnic, fără pas,
Din pristolul de la
Roma să dau calului ovas...
Şi de crunta-mi
vijelie tu te aperi c-un toiag ?
Şi purtat de
biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag ?
- De-un moşneag, da,
împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rînd, el
este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori
vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunarea
să-nece spumegînd a tale oşti.
După vremuri mulţi
veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se
pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după
vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu
spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care
lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit ţi-n ţara
noastră de-au cerut pămînt şi apă -
Şi nu voi ca să mă
laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se facură
toţi o apă ş-un pămînt.
Te făleşti că
înainte-ţi răsturnat-ai valvartej
Oştile leite-n zale
de-mpăraţi şi de viteji ?
Tu te lauzi că Apusul
înainte ţi s-a pus ?...
Ce-i mîna pe ei în
luptă, ce-au voit acel Apus ?
Laurii voiau să-i smulgă
de pe fruntea ta de fier,
A credinţei biruinţă
căta orice cavaler.
Eu ? Îmi apăr sărăcia
şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce
mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai
mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de
toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară
iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează
de-a ta faimă, Baiazid !
Şi abia plecă
bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium !
Codrul clocoti de
zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea
verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri
lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu
cîmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor
sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă
faţa negrului pămînt,
Lănci scînteie lungi
în soare, arcuri se întind în vînt,
Şi ca nouri de aramă
şi ca ropotul de grindini,
Orizontu-ntunecîndu-l,
vin săgeţi de pretutindeni,
Vîjîind ca vijelia şi
ca plesnetul de ploaie...
Urlă cîmpul şi de
tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar
striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se
întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura
verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de
pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină
rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi
pîlcuri risipite pe cîmpie,
În genunchi cădeau
pedeştri, colo caii se rastoarnă,
Cînd săgeţile în
valuri, care şueră, se toarnă
Şi lovind în faţă,-n
spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pămînt lor li se
pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mîna-n
luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine,
calcă totul în picioare;
Durduind soseau
călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgîne
trec rupîndu-şi large uliţi;
Risipite se-mpraştie
a duşmanului şiraguri,
Şi gonind biruitoare
tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce
prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas
păgînătatea e ca pleava vînturată.
Acea grindin-oţelită
înspre Dunăre o mînă,
Iar în urma lor
se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se
aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele
nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de
biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii
negri în intregul asfinţit,
Pin' ce izvorăsc din
veacuri stele una cîte una
Şi din neguri, dintre
codri, tremurînd s-arată luna
Doamna mărilor ş-a
nopţii varsă linişte şi somn.
Lîngă cortu-i, unul
dintre fii falnicului domn
Stă zîmbind de-o
amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimită dragii
sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de
Rovine
Grăim , Doamnă, către
Tine,
Nu din gură, ci din
carte,
Că ne eşti aşa
departe.
Te-am ruga, mări ruga
Să-mi trimiţi prin
cineva
Ce-i mai mîndru-n
valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprîncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mîndru pe la
noi:
Oastea mea cu
flamurile,
Codrul şi cu
ramurile,
Coiful nalt cu
penele,
Ochii cu sprîncenele,
Şi să ştii că-s
sănătos,
Că, mulţumind lui
Cristos,
Te sărut, Doamnă,
frumos."
................................
De-aşa vremi
se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l
umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoarele bătrîne
pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare
ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntîmpini
patrioţii ce-au venit de-atunci încolo ?
Înaintea acestora tu
ascunde-te Apollo !
O, eroi! care-n
trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de
modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapîndu-şi
nula, va citeaza toţi nerozii,
Mestecînd veacul de
aur în noroiul greu al prozii.
Rămîneţi în umbra
sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descalecători de
ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu
spada aţi întins moşia voastră
De la munte pan'la
mare şi la Dunarea albastră.
Au prezentul nu ni-i
mare ? N-o să-mi dea ce o să cer ?
N-o să aflu între-ai
noştri vreun falnic juvaer ?
Au la Sybaris nu
sîntem lîngă capistea spoielii ?
Nu se nasc glorii pe
stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se
luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a
canaliei de uliţi,
Panglicari în ale
ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de
renume din comedia minciunii ?
Au de patrie,
virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că
viaţa-i e curată ca cristalul ?
Nici visezi că
înainte-ţi stă un stîlp de cafenele,
Că îşi rîde de-aste
vorbe înghiţindu-le pe ele.
Vezi colo pe
urîciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mproşcată
şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi
lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovaraşii săi
spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-avînd
virtute, iar în ei moneda calpă,
Quintesenţă de
mizerii de la creştet pînă-n talpă,
Şi deasupra tuturora,
oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura
bulbucaţii ochi de broască...
Dintre-aceştia ţara
noastră îşi alege astăzi solii !
Oameni vrednici ca să
şază în zidirea sfintei Golii,
În cameşi cu maneci
lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun
biruri, ne vorbesc filozofie.
Patrioţii !
Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul
în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe,
ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic
schime, cîntece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul
ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă,
grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea
sunt pretinse de român,
Toată
greco-bulgărimea e nepoata lui Traian !
Spuma asta-nveninată,
astă plebe, ăst gunoi
Să ajungă-a fi
stăpîna şi pe ţară şi pe noi !
Tot ce-i însemnat cu
pata putrejunii de natură,
Toţi se scurseră
aicea şi formează patrioţii,
Încît fonfii şi
flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiţi cu gura
strîmbă sînt stăpînii astei naţii !
Voi sînteţi urmaşii
Romei ? Nişte răi şi nişte fameni !
I-e ruşine omenirii
să vă zică vouă oameni !
În această cuma-n
lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să
ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului
nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să
rostească pîn' şi numele tău... ţară !
La Paris, în lupanare
de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute
şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus
averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi
Apusul cînd nimic nu e de scos ?
Ne-aţi venit apoi,
drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi,
drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de
vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avînd în
minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb
cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir,
progenitură de origine romană !
Şi acum priviţi cu
spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de
minciuna astăzi vi se mai trece ?
Cînd vedem că toţi
aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl
vînează şi cîştigul fără muncă,
Azi, cînd fraza
lustruita nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sînt de
vină, domnii mei, nu este-aşa ?
Prea v-aţi arătat
arama, sfîşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul
nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc
de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu
s-arate-odată ce sînteţi - nişte mişei !
Da, cîştigul fără
muncă, iată singura pornire,
Virtutea ? e-o
nerozie; Geniul ? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar
strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici
Din trecutul de
mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu Ţepeş
Doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i imparţi în două
cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi
large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la
puşcărie şi la casa de nebuni !