Floarea

Foto: Roxana Ghiță

Prelucrare: Subsprâncene


Septembrie și felul ei de-a se ridica
zărind o dalie pe care să o iubească
erau ca și cum te-ai trezi și-ai privi
la prima oră acoperișurile.

Solstiţiu

În ziua care era cea mai lungă
avea pasul rar şi purta rochia
cu multe poteci albăstrii
pe o câmpie întinsă.

Era genul de situaţie-n care
alegeai un ruj strident  fără vreun risc
- chipurile avuseseră vreme să se bronzeze,
întreaga după-amiază ceva ca un leu
umblase încolo şi-ncoace, până plecase.

Iar seara putuse să se-ntindă-n tot patul,
să adoarmă târziu şi să se simtă frumoasă
în felul în care plaja intră în mare.

Povestea omului înţelept

Povestea aceasta traversa hârtia moale a unui manuscris puțin îndoit
și-a fost scrisă după mai multe zile de pomină.


Ea zicea că într-o iarnă anume
tot ce purtaseră cu ei oamenii
gleznele, ochii, până şi rulada cu zmeură
se făceau ivorii
iar urmele plugurilor abia se vedeau.

Povestea omului tânăr

Nu ştiu cât a durat, dintre ierni, iarna aceea
în care nimic nu putea să se-ntâmple treptat;
era ca o lecţie ştiută pe dinafară,
rostită cu glas amplu, egal
ori de câte ori fulgii cădeau repede, şi apoi se lipeau.


Sub viscolul de sub felinare-am văzut
povestea omului cu mers tânăr, proaspăt ras şi benchetuit
care-şi pregătise, în miezul nopţii, osia şi zăbala.

Paşii Anei

Paşii Anei erau prezenţi la banchete,
gata oricând pentru step, gata oricând pentru blues;
lângă talie dantelele îi erau înspumate
de cerceii ei voiam să m-agăţ făr' auz.

Şi mă întrebam ce aş fi putut să-i ofer Anei,
mă uitam şi la  cer, la saboţi albi, la un crin;
s-a descălţat şi-a plecat într-o zi foarte departe
lăsându-mi cerceii şi un disc de vinil.

Dintr-o pagină de jurnal ( ALB; AURIU )

Foto: Roxana Ghiţă


" Cuvântul "excentric" mi-a intrat bine în cap prin clasa a cincea sau a şasea, când mi l-a explicat sora mea, căreia îi rămân şi astăzi îndatorată pentru devoţiunea şi minuţiozitatea cu care îmi făcea cunoscute, pe atunci, acele cuvinte stranii care depăşeau 6 litere şi pe care le auzeam rostite cam de tot atâtea ori pe an. Îmi dădea, mai întâi, definiţii fruste şi concise, apoi se lansa în fraze supraetajate metaforic, după care îmi întindea o paletă largă de exemple şi contexte prin care zburătăceau înaripatele; în mintea mea albă de pe atunci, semănau cu farfuriile pline de prăjituri cu cremă galbenă, cu lămâie, pe care tot ea mi le făcea, precum şi cu nişte evantaie cu intarsii aurii, din care ieşeau păsări şi flori ca "aluniu", "glamoros", "a remania", "sicomor" sau "zadă"; evantaiele miroseau puternic a "santal" şi a"patchouli", şi eram mândră că ştiam să convertesc lingvistic efluviile în ceva "desuet". Mult mai târziu am început să am părerile mele despre acele cuvinte şi am început să le folosesc, din păcate poate, mai precaut. De exemplu, acel "excentric", cu care ţin minte că am făcut furori la o oră de istorie printre colegi, şi-a pierdut, mai apoi, nimbul auriu, cel puţin în parte. Asta pentru că, tot trăind, am văzut că excentricul este, foarte des, un teribilist ipocrit, care, în pofida etimologiei lui primare, de îndepărtare de la centrul bunei cuviinţe, nu uită nicio clipă de el, fiind, mai degrabă, o fiinţă inaptă de a abandona o ostentaţie sofisticată. Cât despre cei câţiva excentrici autentici, structural şi spontan în dezacord cu centrul impus de nu se ştie când, ei au devenit cei în mijlocul cărora am început să îmi îndrept toată activitatea mentală şi emoţională, au devenit, cum se spune, lumea mea, sau, în acest context, centrul - aşa că la ce bun să mai utilizez termenul?...
Dar, poate deprindere inculcată tot de soră, de care îmi este atât de dor, am dat cam multe explicaţii - iar eu aveam ceva de povestit despre azi. Tot din pricina excedentului hermeneutic, n-o să mă plimb mult nici prin cămăruţele noţiunii de "asociaţie" (cuvânt pe care, la fel, nu l-am utilizat foarte des, oamenii sunt obişnuiţi să vorbească repede, în general nu se încurcă cu indivizi care răstălmăcesc fiecare bucăţică de vocală) - mă voi referi, de astă dată, la una dintre accepţiile ei cele mai concrete: acea cămăruţă a Asociaţiei de locatari din fiecare cartier, unde cu toţii ajungem până la urmă să dăm birul pentru apă şi căldură pe acest pământ. Nu ştiu cum este prin alte părţi, însă vorbesc de România acum: aici, Asociaţiile nu trezesc, îndeobşte, surprize profunde, iar tendinţele meditative, dacă eşti predispus sau nu,  se concentrează asupra cifrelor mitice de pe incredibilele chitanţe. Un portret-robot al oricăreia dintre aceste Asociaţii are cam următoarele ingrediente - mai mincinos cine nu crede:
- ca loc, trebuie să fie neapărat un bloc întunecos, cu câtă igrasie se poate;
- cămăruţa trocului chitanţă-apă-gaze trebuie să măsoare nu mai mult de 4/4, prost încălziţi şi luminaţi;
- la ferestre, obligatoriu, gratii;
- pereţii trebuie daţi cu "bob", o zugrăveală la modă acum 50-100 de ani, prezentând inextricabile configuraţii de praf, mucegai şi pânze de păianjen, precum şi posibilitatea iminentă ca un grupaj dintre  "boabe" să fie degrabă plastronul hainei tale sau doamne-fereşte;
- centrul ambuscadei trebuie să fie marcat de un birou de placaj zgâriat, duduind de dosare cu colţuri maron, fetide; încadrat, dacă avem pretenţii estetice, de câteva pahare lubrifiate cu seu de muşte neobosite în care să mişune 2-3 trandafiri din plastic;
- pe laturile rămase libere, se pot aşeza câteva vestiare albastre din epoca predecembristă, alături de indispensabila bancă de lemn scâlciată, îngustă, pe care locatarii umili stau la coadă unul în gândurile celuilalt, adulmecându-şi unul altuia miasmele de stofă umedă sau încinsă, de şine de tren, de sudoare rămasă pe frunţi de la ţipetele zilei (mă gândeam uneori că fiecare din aceste frunţi o imploră, în felul ei, pe zeiţa Lakshmi să o teleporteze, măcar câteva decenii, în Satya Yuga cea fără de dări);
- neapărat, totul trebuie să culmineze, nu, cu fiinţa umană: pentru tanti-a aşezată la birou avem nevoie de o sexagenară gârbovă, înveşmântată second, acrită sau nu, dar de netăgăduit cu un norişor roşcat - argintiu în stilul "permanent" lângă ochişorii curioşi; ritmul în care scrie chitanţele trebuie să fie cel al unui călugăr zen de multă vreme desprins de nevoile centrifugale ale unui univers plutitor.
Ei, şi cu un astfel de portret-robot în minte, m-am dus eu astăzi să plătesc cheltuielile în locul în care ne-am mutat de curând. Aer în piept, merge pentru orice, bani în poşetă, pentru o lume aprigă, şi un arsenal de gânduri optimiste pentru clipele de cumpănă de pe banca omniscient descrisă. Intru, cu ochii îngustaţi pentru lumina difuză a gratiilor, intru şi...nimic.Adică încă văd atât de bine lucrurile, că inima nu crede. Mai întâi, că în cameră este soare, soare puternic, nu numai că nu-l estropiază nicio gratie, dar la ferestre sunt perdele albe, fine şi uşoare; fac un pas minunându-mă ca fetiţa minunilor: TOATĂ CAMERA ESTE ALBĂ, nici măcar un singur "bob" care să pericliteze scalpul; sunt flori aici, multe flori pe etajere din lemn lăcuit, FLORI adevărate, care-şi văd nestingherite de fotosinteza lor şi se uită, ca mine, pe ferestre. Mai are camera un DULAP ALB, de mesteacăn, pe care sunt prinse PICTURI  NAIVE  ŞI  JUCĂUŞE, fructe de roşcov si bucăţi de salcie, lângă un simplissim pergament ceruit cu CITATE din SHAKESPEARE şi HESSE. În locul băncii scârnave, 3-4 scaune moi, verzi şi portocalii, de pe care aş sta să ascult CUCUL... Închid o clipă ochii, aşa că apare acel glas duios înnobilat, din basme, care mă întreabă dacă "mă simt bine"; deschid degrabă ochii şi băbătia proiectată se transformă într-o gură-care-zâmbeşte-ca-a-unei-zâne. Mă uit mai bine - şi zău că e tare frumoasă; poate că nu e chiar o nimfă, poate că a trecut de prima tinereţe, dar nu cred că trebuie să fii un ales ca să îi vezi cusăturile fine ale sacoului vioriu răsfrângându-e în ochii mov şi limpezi ca furaţi dintr-un lac; pielea translucidă învârtoşindu-se lângă colierul de agată; delicateţea sprinţară a încheieturilor când îmi întinde mâna şi rosteşte ca pe o şotie : "Aura!". Holbată întind eu mâna şi o asigur că mă simt bine, numai că aşa fac uneori când mă simt bine - ameţesc - nu ştiu ce e cu replica asta, la fel cum nu ştiu ce caută ea AŞA, AICI. Şi nu e chip, apoi, să ne oprim din sporovăit - vorbim despre azalee şi bambuşi, despre feng- shui şi Hamlet, despre vibraţii şi despre cât de mult seamănă pictura modernă cu desenele copiilor. Se bucură, mă bucur că ne place amândurora ciocolata neagră şi cireşele confiate din care-mi întinde şi după care mă întind ca odinioară după farfuriile cu creme limonii; aproape nu-mi pare rău după fişicul cu hârtii albastre, păstrez în nări miresmele de la beţişorul ei de tămâie, despre care,dacă aş scrie cu adevărat o poveste, aş spune că este de santal sau patchouli...
Ies pe stradă şi am impresia că mi-a dat cineva cu-mprumut ochi de Matisse; merg, şi după-amiaza are un fel de a fi pe care l-a avut mai demult, la o oră de istorie, când silueta firavă se ridicase şi pronunţa acel cuvânt lung, glorios; merg în continuare - o bucată din soare a intrat după blocuri - mă-ntreb cum este acum lumina în camera ALBĂ, în camera AURIE."

Iernile ( II )

Știam că iarna nu îi place să povestească pe larg
- și ieșeam amândouă în câmpiile albe
arătându-ne urme de vrăbii.

O vedeam tresărind
ori de câte ori atingea din întâmplare zăpada,
deși purtase mai tot timpul brățări de argint.

Iarna, eu nu am rugat-o niciodată nimic
- tânjeam, doar, să îi văd părul cum se revarsă
lângă talia atât de subțire-n cordon.

Norii

Știa că atunci când va veni ploaia
va putea să stea singur pe o bancă în parc,
petele de cer se vor întinde mai mult,
se vor lungi chiar acolo, la picioarele lui.

Și știa că va putea prinde câteva picături pentru el
- apoi va zâmbi vag, ca un bătrânel
care a atins o aripă albă în zbor.

N-am cunoscut vreodată pe cineva
care să tresară așa la vreun nor
- și-n ochii lui erau semințe-aurii.

Noiembrie

Toamna trecea.

Trecuse şi vara, e drept,
dar în septembrie, şi apoi în octombrie,
nucile şi castanele aveau miez auriu,
se făcea roşiatic, dacă povesteam îndelung, lângă foc.

În acea zi însă, când până şi o rază subţire,-albicioasă,
a dispărut dintr-o dată,
ne-am dat seama că venise noiembrie
- şi-am pregătit, răbdător, liste lungi cu dorinţe.

Îmbrăţişarea

La un moment dat, el a ştiut sigur:
cel mai mult iubeşte magnoliile;
imediat însă alte întrebări s-au ivit:
albe, lila sau violacee?

Se gândeşte mereu de unde-a plecat
- a făcut un semn alb, ca să se vadă,
iar seara stă cu ochii închişi în grădină,
răcoarea e mov, cel puţin aşa-i spun capilarele
- şi ştie că viaţa e dată
ca să te hotărăşti într-o zi.

De aceea se leagănă între braţele mele,
îmi spune că-n vise face dragoste
doar în biserici;
eu port, pentru el, brăţări de agată.


...

Magnolii în timp

Ea
îmi punea întrebări
la care nu mă gândisem nicicând;
noaptea visam răspunsuri
pe care le uitam mereu la trezire.

La fel, uitasem
că era vremea când înfloreau magnoliile
- şi, văzând-o sub fereastră, de dimineaţă,
n-am mai avut timp...


....

Casa aceea

În casa aceea stăteam
când nu ne gândeam că e o poveste
şi ne strângeam atât de firesc împreună
- eram toţi.

Pe-atunci puteam vorbi sigur despre orice
- ştiam foarte clar ce înseamnă vacanţă,
ordinea operaţiilor, ce-a vrut să spună poetul;
pe-atunci, toate fetiţele erau roşii, băieţeii - albaştri
şi, clar, cel mai frumos erai când erai alb ca zăpada.

Şi-atunci, la fel ca şi-acum,
ştiam că-i totuna a uita cu a-ţi aminti
- numai că acum e mai greu.


...

Rana

Prelucrare: Roxana Ghiţă


Îţi spun că sunt rănită
- şi "rănită" îmi dă idei noi despre insomnie
(nu ştiam mai nimic, mi-am dat seama),
mă mir cum de nu-i văd umbra pe ziduri
şi m-am trezit gândindu-mă la un pui opărit.

Umblu cu "rănită" prin casă şi mă aplec,
sunt neatentă, uit lucruri,
pierd clipa exactă în care să torn ceaiul,
nu mai ştiu ce mă fascina ieri la cartea aceasta.

De aceea probabil că spun inexact
că "rănită"-i acel pin alb, pirpiriu,
pe care-ţi ziceam că l-am zărit o clipă din tren
şi mi-am strâns haina pe mine.


...

Visul

Azi-noapte am visat o iubire
- era albă, uşoară şi strălucea la răstimpuri,
când ne atingeam mâna din întâmplare,
sau când vedeam o floare pe drum, din senin.

Imaginile sunt oarecum şterse,
nu aş putea, la trezire, să-ţi descriu chipul,
nici cuvinte prea mari nu cred că-mi spuneai,
însă mă simt cumva limpede şi mai pregătită
să adorm iarăşi.


...

Dialectică

În seara aceea stropeam pereţii albi
cu vocabulele noastre contradictorii,
ne plăcea jocul, ne intuiam
prin fumul ţigărilor,
noaptea îi dădea înainte, pălărie uşoară,
ne ţinea departe de aerul rece.

Şi ţin minte că nu ne-am întrebat deloc
cine va pregăti dimineaţa cafeaua.


...

Fashion

Prelucrare: Roxana Ghiţă



La aceasta dintre confruntări
n-o să-mi mai pun armura
-doar îţi cunosc faldurile-alea de catifea
dintre care scoţi lasere şi împrăştii napalm.

Aşa că azi o să port rochia cea subţire
-şi m-aşez să te-aştept, lângă parapetul alb.


...

Margaretă cu ploaie

În noaptea asta,
ploaia venea ca un om
-cu paşi potoliţi şi auziţi
-trebuia doar să ridici sprânceana.

Prima dată n-am crezut că e ea,
-până acum, semăna cu un fenomen atmosferic-
dar de când ne-am tras puţin de şireturi,
vorbind despre câtă apă soarbe zilnic o margaretă,
n-a mai fost chip să ne despărţim.

Poate că i-o fi greu şi pământului ăstuia
să ne care pe toţi, ne gândeam
-şi am lăsat margareta să se hotărască.


...

Degetele

Atunci frica mea a înflorit într-un buchet de gladiole albe
-mi s-a părut de-a dreptul regală puterea corolei,
aşa că mi-am plecat umerii.

În încremenire am simţit mişcare-
-degetele mele, singure,
prinseseră ceva mătăsos între inelar şi arătător.

Poala sari-ului tău se dezmierda sub mângâierile mele
-oh, ce naivă eu, să nu-mi dau seama
că în ziua aceea ţi-ai împletit coroana
cu gladiole albe.


...

Cearceaful

Somnul îmi era deplin în noaptea aceea
până când cearceaful cel alb
a prins a se boţi între degetele mele neliniştite.

Spuneai că da, e bine, sunt un om onorabil
şi m-am dăruit cât s-a putut
- dar mai trebuie să fac ceva.

Şi nici apoi, în dimineaţă,
netezind cu migală cearceaful,
n-am reuşit să ascult în linişte
- cântecul păsărilor mă asurzea.


...

Reuniune I

În seara aceea
am vorbit despre tinereţe
iar noaptea am visat cu toţii cai albi.

Femeile aveau buiote sub plăpumi,
bărbaţii mormăiau în somn,
pe burlan se scurgea ploaia.

Într-un deşert îndepărtat
fete zvelte purtau cămăşi albe
armăsarii aveau osatură pursânge.



Adesea dimineaţa
se lasă frigul ne-am spus;
aerul mirosea a carburant.



... ...