CHILL VIBEZ: Juleah - Entangled and Entwined (2013)

Oh man, the recent terrible weather is really wearing me down. Between rain, snow, never ending blizzards and freezing temperatures, I feel like I haven't seen the sun in forever. Lately it's been getting a little warm, so the snow has started melting into that horrible brown, mushy substance that stains your pants the minute you go out. Long story short, it's gross outside and I hate it. I hate you too.

Enter Juleah, a cute singer and multi-instrumentalist from Austria, who seems determined to chase away the winter and bring me the summery vibes I crave. Her newest album called Entangled and Entwined is a superb collection of songs mixing slow rock, jazz and shoegaze and Juleah seems to craft her songs with only one purpose in mind: chilling. The music is guitar driven with minimal percussion and soft, mellow vocals. The album's title is spot on, as Juleah's guitar lines and chords often coil around each other like those sweet neon green snakes that live in the tropical forests, creating a nice, layered feel. If you listen closely, you can catch small glimpses of blues, country, stoner and psych rock in Juleah's guitar playing, but the album lends itself much better as background music to a lazy relaxing morning. It makes me wanna eat strawberries with whipped cream. It makes me wanna sit on the sand by the sea like a beached turtle, with just my feet in the water, enjoying the sun. It makes me wanna pour vanilla ice cream on my head and let it melt and maybe later some dogs could come and lick it off my face. It makes me wanna swim in grape jelly. Gah!

This album is pretty much awesome in every way and Juleah should be really proud of it. Big thanks to Russian Winter Records too, who send us amazing music on the regular. You guys rule. Now I'm going to hit play on Entangled and Entwined again and imagine it's summer all over again. Hoo doggy!

BANDCAMP
FACEBOOK

Blues Creation - Demon and Eleven Children (1971)

Upon hearing this album, you might think that Blues Creation is a bunch of happy drunk rednecks from Mississippi, doing their own version of Black Sabbath-inspired hard rock, complete with sweet bluesy riffs, a simple yet solid rhythm section, scorching-hot solos and wailing clean vocals, all of this while periodically taking sips of moonshine from dirty glass jugs inscribed with three X's.

You'd be right on the money, too, except for one small detail: these guys hail from Japan! Information on the band is very scarce, so I couldn't find any band bios, videos or whatever, but Blues Creation is one of those bands who aren't terribly creative, but are nonetheless adept at writing groovy songs with tons of enjoyable moments. They could definitely rock with the best of 'em and they would have fitted perfectly with the NWOBHM crowd. The only thing that would have given them away would have been their hilarious accents.

YOUUU WERE SO ROVERY, I COULDN'T BERIEVE MY EEEEYES!

TZEEEAC Podcast Episode 2: Summer Jamz

SUP YO?

Episode 2 of the TZEEEAC Podcast has finally rolled up, which should get you really excited because this time Marco has joined me on the mic. WOOP-WOOP! Together, we tear through almost two hours of sweet summer songs that will get your blood pumping on the beach. There is almost no horrible death metal to be found in this episode, though, so some of you freaks should stay well clear of this episode. Unless you also happen to like Arctic Monkeys, The Strokes or Die Antwoord, too.

So tune in on the debauchery! Things you will miss if you don't:

- endless chatter
- lo-fi production
- music by Graveyard, The Black Keys, Arctic Monkeys, You Handsome Devil, Them Crooked Vultures, Mac Lethal & more
- feelings getting hurt
- Marco banging his hands on the desk because he has anger management issues
- cheese pie
- a man arguing with a goat
- Chester destroying furniture

AND SO MUCH MORE. Also, thank you notes and a big shout out to Andrei Ganera for providing us with a weird theme song. Enjoy!

Tracklist: 

1. Arctic Monkeys - Brick By Brick
2. The Black Keys - Hard Row
3. Kyuss - Green Machine
4. Eagles of Death Metal - Cherry Cola
5. You Handsome Devil - The City of Toronto Does Not Accept Add-Requests from Bands
6. Howler - Beach Sluts
7. Graveyard - Hisingen Blues
8. Wolfmother - Woman
9. Gotthard - Everything Can Change
10. Queens of the Stone Age - Sick, Sick, Sick
11. Mac Lethal - Rotten Apple Pie
12. Them Crooked Vultures - No One Loves Me and Neither Do I
13. Iron Monkey - Supagorgonizer
14. The Strokes - Reptilia
15. The Cribs - Come Be A No One
16. Gogol Bordello - Immigrant Punk
17. Die Antwoord - Enter the Ninja

>

TZEEEAC Podcast HQ

Delicious cheese pie

Your loving hosts

Graveyard - Hisingen Blues (2011)

Pentru toţi cei care regretă timpurile demult apuse ale unor artişti precum Jimi Hendrix, Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones sau Janis Joplin, 2011 a adus cu sine o surpriză foarte interesantă pe nume Graveyard. Aceşti patru ticăloşi provin din Gothenburg, Suedia, dar să nu credeţi că se ocupă cu death metal melodic. Nu, Graveyard sunt hotărâţi să reînvie sound-ul rock al anilor '70 şi nici c-ar putea suna mai autentic. Hisingen Blues este cel de-al doilea album al lor şi este absolut incredibil. Muzica lor este un amestec delicios de blues şi classic rock, cu o atmosferă superbă şi unul din cei mai faini vocalişti pe care i-am auzit vreodată, şi este fix ceea ce ai nevoie pentru o zi ploioasă şi băşită ca asta.

Piese intense, pline de energie, găleţi de solo-uri blues rock apetisante, ritmuri catchy care te vor face să dansezi incontrolabil pe balcon, acel ton unic de chitară, fuzzy şi deep-fried ca puiul prăjit,  versuri despre Lucifer, ispită şi dragoste şi o prestaţie vocală extraordinar de carismatică ce aminteşte de pasiunea inegalabilă a bluesman-ilor faimoşi - sfinte John Lee Hooker, albumul ăsta are de toate!

Serios, mă uit la videoclipul ăsta şi nu-mi vine să cred că Hisingen Blues este un album lansat în 2011.

The Black Keys? PFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFT. Ţigane, rogu-te!

The Black Keys - El Camino

Maratonul albumelor hipstereşti din 2011 continuă cu nou lansatul El Camino al remarcabilei trupe Black Keys . N-are sens să vă plictisesc cu un istoric al trupei şi al discografiei lor, aşa că o să ne aruncăm direct în câcat să vedem ce-i de capul lui.

L-am aşteptat bălos timp de un an de zile, şi-n momentul în care a apărut am zis că-i de preferat să-l rumeg câteva zile, pentru că, şi cred că aici sunteţi de acord cu mine, nimeni nu vrea o recenzie scrisă în frenezia hype-ului.

Păi, cam rupe, şi asta o zic în cea mai profesionistă şi obiectivă manieră posibilă. Schimbarea de stil m-a făcut să mă simt ca lovit de-o cărămidă şi pot spune că dacă n-aş fi suportat acest şoc, poate că n-aş fi apreciat atât de mult tranziţia de excepţie pe care au făcut-o de la blues-ul brut din vremurile vechi la ceva niţel poppish, dar nu lipsit de profunzime şi complexitate. Hei, mai ştiţi ce vă ziceam de calitatea deliberat distorsionată a înregistrărilor care pentru multă vreme i-a definit? Acum avem ceva mai curat, fresh, însă fără a le răpi din acel ceva despre care vorbeam un rând mai sus. E de parcă boschetarul care odinioară cânta pe străzi a reuşit să obţină accesul la studio. Esenţa a rămas neschimbată, însă execuţia diferă.

Că tot am ajuns la execuţie, hai să vorbim puţin despre ea. El Camino este fără îndoială cel mai coios proiect muzical al lor de până acum. Atinge zone pe care mulţi le-ar fi considerat de neatins pentru Black Keys, în sensul că au reuşit să scoată bluesăraia aia dubioasă din obscuritatea genului şi să o popularizeze. Înainte să strâmbaţi din nas, nu uitaţi că totuşi vorbim de Black Keys, iar pentru oamenii de felul lor, succesul comercial şi conceptul de a ’populariza’ nu sunt sinonime cu superficialitate şi retardizare. Piese precum Lonely Boy şi Run Right Back , oricât de dansante şi radio friendly ar fi, sunt departe de a fi în aceeaşi categorie cu piese ale unor mari valori precum Coldplay şi Muse, care în ultimii ani au preferat să se prostitueze MTV-ului. Sister sună delicios de optezecist, iar nebunia lui salam de pe Money Maker parcă îmi zice că în ciuda schimbării lor de stil, tot blues cântă. Gold on the Ceiling este o melodie rock straight-in-the-face , fără briz briz-uri şi alte chestii pretenţioase, de o simplitate care mă face să mă întreb când pula mea s-a inserat în conştiinţa colectivă ideea precum că rock-ul trebuie să spargă tiparele fără nicio excepţie şi să ne ofere monstre de filosofie.

Producţia este excelentă şi extrem de revigorantă. Oricât de grele şi coioase ar fi sunat albumele lor vechi, erau obositoare frate. Însă El Camino curge frumos, natural, totul se leagă şi beneficiază de binecuvântarea continuităţii. Şi dacă vă vine să credeţi, avem bass. Nu, nu glumesc.

Cu toate astea, El Camino sună pe alocuri incomfortabil de familiar. După cum am şi zis în urmă cu câteva luni, în momentul în care am decis să le dau o şansă, eram mânat de o nevoie disperată de a umple golul lăsat de despărţirea celor de la White Stripes. Este foarte posibil să fie doar o chestie subiectivă, sau să fi suferit de curând o lobotomie fără să ştiu, dar în privinţa originalităţii, momentan, nu mi se pare că albumul stă foarte bine. Şi chiar m-am chinuit zilele trecute să-i găsesc originalitatea, credeţi-mă, dar fără rezultat.

Dar voi să nu vă lasaţi descurajaţi de nota sumbră cu care am încheiat analiza albumului. Black Keys au mărşăluit cu acest El Camino hotărâţi, demni, de parcă ar fi ştiut din start că au căcat cel mai bun album al anului şi că toată lumea o să le lingă picioarele. Însă în privinţa asta îmi voi spune cuvântul peste câteva săptămâni.

The Black Keys - Thickfreakness

Am ascultat discografia The White Stripes ani în şir, de la un cap la altul. Nu ştiu exact ce-mi place la ei; uneori mă atrage sound-ul lor sudist cu influenţe de blues , nefinisat, de o rigiditate dusă la perfecţiune sau pur şi simplu carisma pe care Jack White o transpune în versurile şi subiectele pe care le abordează. I-am ascultat şi ascultat şi ascultat sperând că Jack n-o să se mai fută atâta cu side-projecturile lui pe care le abandona după un album lansat şi o să scoată într-un final ceva nou cu White Stripes. Apoi s-au despărţit.

În acel moment mi-am zis : trebuie să existe şi alte trupe de genul ăsta. E imposibil ca nimeni să nu se fi gândit să combine blues-ul cu garage indie-ul modern. Chiar n-au inspirat pe nimeni, n-aveau nicio concurenţă ?

Şi-aşa am dat peste mai puţin celebrii The Black Keys, un duo format în urmă cu zece ani din chitaristul/vocalistul Dan Auerbach şi toboşarul Patrick Carney. S-au remarcat de-a lungul anilor prin sound-ul lor nefinisat, brut şi bluesy, lipsit de bass şi de masterizări pretenţioase. În momentul de faţă au un palmares format din şase albume de succes, numeroase premii şi o futonă de melodii pe soundtrack-urile cine ştie câtor filme, seriale, jocuri şi reclame.



Pentru lecţia de astăzi am ales Thickfreakness , cel de-al doilea album al trupei, pentru că m-am săturat să scriu despre albume de debut. Spre deosebire de energia controlată şi subtilitatea primului album, The Big Come Up, de data aceasta băieţii îşi flexează muşchii şi o iau razna cu piese aventuroase şi pline de adrenalină, numai bune de ascultat noaptea, pe motocicletă, pe un drum de ţară ce duce spre cel mai jegos şi rău famat bar din zonă.

O temă anume nu există şi nici nu şi-ar fi găsit locul aici. Albumul nu ne plictiseşte cu iubiri eşuate, comentarii sociale şi politice, atacuri la adresa cosumerismului şi urbanizării iminente a zonelor rurale, 11 septembrie, Iluminatii, masonii, Rosicruciaţii sau alte chestii triviale. Totuşi, dacă aş putea să-i fac o categorisire mai concretă, aş zice că este un album de motociclişti d-ăia pletoşi cu geci soioase , iar piese ca Hard Row , şi Set You Free par a-mi susţine argumentul. După cum am zis şi mai sus, spiritul acestui album este unul de rebeliune, energie şi golăneală (exercitate de piesele prezentate anterior) , cu momente de repaus (pe care eu le asociez cu mahmureala de după o noapte de smardoială şi băutură) oferite de piese precum Hurt Like Mine şi Everywhere I Go , ca într-un final, Thickfreakness să-şi dea ultima suflare de golăneală cu No Trust .

Pentru ca albumul să fie şi mai autentic, Thickfreaness a fost înregistrat în nici mai mult nici mai puţin de 14 ore, pe un Tascam 388 (o sculă de pe la începutul anilor ’80 ) aşa că nu avem un sunet old-school doar cu numele şi genul. Vocea lui Dan Auberbach, deşi nu deosebită, îşi face treaba şi ne arată potenţialul pe care l-a confirmat pe viitoarele albume .

Thickfreakness , chiar dacă nu debordează de originalitate, merită ascultat pentru execuţia lui excelentă atâta timp cât îl iei pentru ceea ce este : un album de rock cu influenţe puternice de blues care respectă tradiţia genului prin sound şi aranjament, dar îi şi adaugă ceva elemente moderne care îmbunătăţesc experienţa.

You Handsome Devil - The Hell You Say

Ia-mă Doamne, unde s-au ascuns canadienii de la You Handsome Devil până acum? Pe wikipedia nu apar, pe metal-archives nici atât, singurul loc unde am putut găsi câteva informaţii despre ei (de ce sânge nu scrie nicăieri ce albume au scos?!) a fost Facebook.

Megapăcat că n-au parte de mai multă expunere, pentru că rock'n'roll-ul lor satanic este absolut fantastic. Riffăraia e excelentă, vocalistul sună foarte nervos şi seamănă puţin cu ăla de la Church of Misery, versurile-s pline de umor şi tot albumul este însiropat cu esenţă de blues şi presărat cu heavy metal, transformând The Hell You Say într-un cocktail super funky care îi venerează atât pe monştrii sacrii ai blues-ului, cât şi pe Dracu'. Plus că par foarte mişto live.

Loved it, loved it, loved it, loved it.

Facebook

Church of Misery - Houses of the Unholy (2010)

Călătoria mea prin sludge metal a început de la cel mai bun punct posibil de plecare, şi anume de la overlorzii Acid Bath (FUUUUUUUUUUUUUUCK YEEEEEEEEAAAAAAAAAAHHHHH). Mi-am exprimat părerile legate de ei pe la începuturile blogului, nu mă mai repet. TL;DR Acid Bath masacrează cantităţi nemăsurate de colon. Periplul meu minunat prin zona mărăcinoasă a sludge-ului a continuat cu o trupă japoneză complet dementă, Church of Misery.

De obicei, când ascult o trupă nouă, încep cu albumul de debut şi-mi fac drum încet-încet prin restul discografiei, obicei căpătat de când am realizat că multe trupe de metal sunau incredibil la începuturi şi odată cu anii 2000 au început să sune destul de trist. Cu Church of Misery în schimb am făcut invers şi am luat cel mai nou album al lor, Houses of the Unholy din 2010. Mă aşteptam la ceva foarte crusty, în principal datorită faptului că toate piesele lor au legătură cu diverşi criminali în serie. În schimb am primit un amestec incredibil de sludge, stoner rock, blues şi rock'n'roll şi nişte vocals care par zbierate de un Hell Angel beat, nu de un nipon slăbănog. Albumul are un sound extrem de heavy datorită chitarelor, dar mai ales a bass-ului, care-s atât de distorsionate încât sună mai mult ca nişte utilaje industriale. Mi-e milă însă de prostul care crede că, doar pentru că e heavy, Houses of the Unholy nu este melodic. Groovyness-ul albumului ăstuia atinge niveluri inimaginabile, iar solo-urile sunt într-atât de mişto încât îmi vine să sparg calculatorul cu pumnii. RRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!

  Needless to say, Houses of the Unholy a devenit unul dintre albumele mele preferate ale tuturor timpurilor. Fiecare piesă este entertainment muzical de cea mai înaltă calitate, pur şi simplu.  Nu ştiu ce-i cu japonejii ăştia de-s în stare să scoată din ei asemenea solo-uri şi lick-uri, but it's fucking awesome.

MEGARECOMANDAT, FUTU-I SÂNGE