Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

În inima Domnului

Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

Precum submarinul este înconjurat de miliarde de picături de apă, dar nici măcar una nu poate pătrunde înăuntru, tot așa și inima în care prin harul lui Dumnezeu s-a sălășluit mintea este cu desăvârșire închisă oricărei energii străine. Aceasta este starea trezviei desăvârșite de care se învrednicesc cei ce cheamă neîncetat Numele cel sfânt al lui Iisus Hristos.

Neîncetata chemare a Numelui Domnului ne ajută să împlinim porunca de a-L iubi din toată inima noastră. Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 152)

12 atitudini sfințitoare pentru o soție: ”Să-și iubească soțul”

N-aș vrea să las a trece luna februarie fără a vorbi despre iubire, căci am promis să mă opresc în fiecare lună la câte o atitudine din cele 12 propuse aici, ca și provocare de blog pentru anul 2014.
Trebuie să recunosc că am mai avut imboldul de a o face de-a lungul celor 19 zile deja scurse din această lună, însă de fiecare dată m-am oprit la gândul că într-un fel e de prisos a vorbi despre asta; nu orice femeie cu scaun la cap își iubește soțul?

Dar pentru că în Epistola către Tit cuvintele referitoare la iubire capătă un ton ușor imperativ la adresa bătrânelor ”să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii” (Tit 2,4), fără a specifica vreo subcategorie a acelor tinere de genul ”cele care nu-și iubesc bărbații” (presupunând să spunem că ar fi fost vreo căsătorie din interes), am hotărât să caut idei care ar putea lămuri această întrebare:

De ce ar avea nevoie o tânără să fie învățată a-și iubi soțul?

Primul gând ce mi-a venit este acela că ”îndrăgostirea” (care de multe ori în societatea contemporană este motivul principal ce stă la baza întemeierii unei familii) este un sentiment, o stare sufletească. Și, ca orice stare sufletească, nu are consistență și tărie, ci fluctuează și în cele din urmă are tendința de a dispărea, lăsând loc golului (uimitor, nu?!?) ce se credea umplut pentru totdeauna de cealaltă persoană.

N-o să vorbesc despre cuplurile tinere care decid că nu mai au de ce sta împreună, că nu și-au dat seama cu ce ”specimen” s-au căsătorit, dar acum văd ei (ele). Nici despre cuplurile care nu înțeleg că și-au luat un angajament de a păstra patul conjugal neîntinat și aduc pe altcineva în el.
Mă voi referi la situația în care cei doi se respectă și se apreciază unul pe celălalt pentru ceea ce sunt, doar că, iată, își dau seama că de fapt nu se potrivesc. Nepotrivire de caracter, cum se zice. Sau, pur și simplu ”nu se mai iubesc” fără motiv. Singurul motiv ar fi acela că a plecat iubirea.

Da, există pericolul acesta în cuplu. Un cuplu în care nădejdea și energia susținerii iubirii stă în cei care îl formează ajunge în cele din urmă la o secetă a iubirii. Oricâte artificii, terapii de cuplu și alte încercări ar face, iubirea a dispărut și gata. Un părinte drag mie ar spune că atunci vinul de la nuntă s-a terminat. Acesta e momentul la care Maica Domnului merge la Mântuitorul să spună că nu mai au vin (In 2, 3).

Aici poate fi unul dintre momentele în care o tânără ar avea nevoie să învețe să-și iubească soțul. Și mai ales de la o persoană credincioasă, care a trecut prin viață și care știe că acesta nu e sfârșitul, ci doar un nod de la care cea tânără va vedea că abia acum începe să-și iubească soțul cu adevărat. Pentru că nădejdea nu va mai fi în ea sau în el, ci în Domnul, în Harul Cununiei. Acum, ceea ce la început poate că părea doar o tradiție respectată a devenit adevăratul izvor de energie iubitoare. Ceea ce are nevoie să învețe tânăra femeie în acest moment e să aibă încredere oarbă în lucrarea harului și să fie statornică, în ciuda argumentelor raționale care poate ar spune că totul e pierdut, că nu mai are sens. Să nu cedeze în fața acestei ispite și să plece, ci să rămână tare, cu puterea Lui și a Maicii Domnului, cea care nu va pregeta să-L roage pe Mântuitorul să înmulțească vinul iubirii și în această nuntă.

12 atitudini sfințitoare pentru o soție: ”ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu”

Iată că deja am ajuns la sfârșitul lui ianuarie.  Luna aceasta am dedicat-o, după cum spuneam aici, observării unor învățături ale sf. Apostol Pavel pe care le găsim în Epistola către Tit. Acesta spune că femeile creștine căsătorite ar trebui

”să fie cumpătate,

curate, gospodine, bune,

plecate bărbaţilor lor,

ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu”(Tit 2, 5)

Mă voi opri astăzi la ultima idee, pe care Sf. Ioan Gură de Aur o explică astfel:

”<< ca să nu fie defăimat cuvântul Lui Dumnezeu>>. Că, dacă se întâmplă ca o femeie credincioasă, care vieţuieşte cu un necredincios, să nu fie virtuoasă, hula desigur că trece la Dumnezeu; [dacă nu ar fi virtuoasă, cineva ar putea spune că ”așa-s creștinii”]

iar dacă ea este cu bună-cuviinţă şi înţeleaptă, propovăduirea câştigă slavă de la dânsa şi prin succesele ei. Să audă femeile care vieţuiesc cu bărbaţi răi şi necredincioşi; să audă, zic, şi să se înveţe a-i aduce la evlavie prin felul lor de a se purta.

Că, deşi nu vei câştiga altceva, şi nici nu-l vei putea atrage pe bărbat spre împărtăşirea dogmelor celor adevărate, cel puţin i-ai cusut gura şi nu l-ai lăsat să hulească creştinismul, iar aceasta nu e puţin lucru, ci încă foarte mare, căci se slăveşte credinţa din purtarea voastră.”

Oare mai are aplicare în zilele noastre acest cuvânt?
Sau noi, ca femei, ne mai punem problema de a nu fi defăimat cuvântul lui Dumnezeu? Să ne purtăm în așa fel încât să nu fim sminteală pentru ceilalți și mai ales soțului?
În ziua de astăzi sunt multe femei care trăiesc credința creștin-ortodoxă căsătorite cu soți care nu împărtășesc această viețuire deși poate sunt botezați ortodocși.
Cum se poartă o soție credincioasă cu un soț care nu e credincios? Cum își trăiește aceasta credința? M-aș bucura dacă ați împărtăși din experiența voastră la comentarii.

***

Un exemplu l-am putea găsi la Sf. Monica (4 mai), mama Fericitului Augustin. Sf. Monica a fost căsătorită cu un funcţionar păgân numit Patritius, aprins din fire şi imoral. La început, soacra sa nu o plăcea, dar Monica s-a făcut plăcută prin firea ei blândă. Spre deosebire de multele femei care erau bătute de soţi în acele vremuri, ea nu era bătută pentru că ştia să tacă, "punînd strajă gurii ei" în preajma lui. (Ps. 38/39:1). Prin răbdarea și dragostea sa l-a adus atât pe soțul său la credința creștină, cât și pe fiul său, pe care l-a însoțit cu rugăciunea timp de șaptesprezece ani. Este cunoscută vorba pe care i-a spus-o un episcop la care mergea mereu cerându-i să se roage pentru el: ”nu poate să moară fiul atâtor lacrimi”.

Sfânta Monica este ocrotitoare a căsătoriilor dificile și bineînțeles a mamelor de copii rătăciți de la credință; ea e rugătoare pentru soții, pentru femeile victime ale abuzurilor casnice fizice ori verbale, pentru cele căsătorite cu alcoolici. 

Pentru ale ei sfinte rugăciuni Domne, dă tuturor soțiilor răbdare și stăruință în rugăciunile pentru soți!

"Să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta"

Un pustnic i-a spus ucenicului său: 

„Orice ai face şi orice ai gândi să ai deplina convingere că te afli în faţa lui Dumnezeu“. 

Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. 

Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. 

Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta. 

(Pr. Petroniu Tănase)

Cum să-ţi începi ziua

Încă de dimineaţă, să faci trei mătănii sau închinăciuni şi să dai slavă lui Dumnezeu, Sfânta Treime, că eşti vie şi să te aşezi sub protecţia Lui! Apoi să te speli şi celelalte şi apoi să-ţi faci rugăciunile de dimineaţă. Cât de puţin, dar neapărat! La sfârşitul rugăciunii să ceri ca în timpul zilei, la momentul potrivit, să-ţi faci canonul. Apoi, când te aşezi pentru canon să faci iarăşi trei mătănii sau închinăciuni şi să ceri putere să-ţi faci canonul şi să-ţi fie acesta spre tămăduirea sufletului şi bucuria inimii. 
(Maica Siluana)

"Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital"

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere,pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu adună cu Mine risipeşte" (Luca 11:23). Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Scriptură spune: "În orice neam cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35)...

Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt." 

 "Ce înţelegeţi prin dobândire?" l-am întrebat pe Sfântul Serafim. "Cumva, nu prea pricep." 

 "Dobândirea este acelaşi lucru cu luarea în posesie", mi-a răspuns el. "Ştiţi ce înseamnă a dobândi bani? Dobândirea Duhului Sfânt este asemenea. Ştiţi foarte bine ce înseamnă a dobândi în sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obişnuiţi este să adune sau să facă bani; cât pentru nobilime, se adaugă primirea de onoruri, distincţii şi alte recompense pentru serviciile aduse stăpânirii. Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital, dar dătător de har şi veşnic, şi se obţine pe căi foarte asemănătoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social şi temporal. Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieşte viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ, o numeşte negoţ. El spune tuturor: "Neguţătoriţi până ce voi  veni" ( Luca 19: 13), "răscumpărând fiecare ocazie, căci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16). 

Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tău fă astfel încât să primeşti binecuvântările cereşti, prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt fapte bune făcute din dragoste pentru Hristos, ce pogoară harul Preasfântului Duh asupra noastră." 

Vai nouă dacă El ne găseşte prea-încărcaţi de grijile şi necazurile acestei vieţi! Căci cine va putea să ducă supărarea Sa, cine va suporta mânia feţei Sale? De aceea s-a spus: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită." (Marcu 14:38), adică să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său. 

 "Desigur, fiecare faptă bună, făcută din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul Duhului Sfânt, dar rugăciunea ne dă acest har în mod deosebit, pentru că întotdeauna este la îndemână, ca o unealtă de dobândire a harului Duhului Sfânt. De pildă, ai vrea să mergi la biserică, dar nu afli nici o biserică sau slujba s-a terminat; ai vrea să dai de pomană unui cerşetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce să îi dai; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, dar nu ai puterea să o faci din pricina firii tale sau din pricina tăriei vicleniilor vrăjmaşului, cărora nu te poţi împotrivi datorită slăbiciunii tale omeneşti; ai dori să faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai tăria sau îţi lipseşte prilejul. Acestea, cu siguranţă nu se aplică rugăciunii. Rugăciunea este la îndemână oricui, bogat ori sărac, nobil ori umil, puternic ori slab, sănătos ori bolnav, drept ori păcătos."

Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii, atunci când este săvârşită din toată inima, chiar şi în cazul unei persoane păcătoase, în următoarea pildă dinSfânta Tradiţie. Când, la rugămintea unei mame disperate căreia îi murise singurul fiu, o prostituată pe care o întâlnise, încă necurată după ultimul ei păcat, mişcată fiind de durerea adâncă a mamei, a strigat către Domnul: "Nu de dragul unei sărmane păcătoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-şi jeleşte fiul şi crezând cu tărie în bunătatea Ta cea plină de dragoste şi în puterea Ta cea nemăsurată, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!" Şi Domnul l-a ridicat din morţi.  Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce îndeosebi Duhul lui Dumnezeu, şi este cel mai uşor de săvârşit pentru toată lumea. 

***

 HARUL ESTE LUMINĂ 

 "Şi trebuie să explic mai departe deosebirea între lucrările Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în chip tainic în inimile celor cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi lucrările întunecimii păcatului, care la propunerea şi îndemnul diavolului, se făptuiesc prădalnic în noi. Sfântul Duh ne aminteşte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi întotdeauna lucrează biruitor cu El, bucurându-ne inimile şi călăuzindu-ne paşii pe calea păcii, în timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucrează în felul opus Domnului, iar lucrările sale în noi sunt răzvrătite, încăpăţânate şi pline de pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii." 

 "Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfântului Duh ca răsplată a dreptei credinţe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omeneşti, sufletul său ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuşi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia păcatul lumii" (Ioan 1:29), şi dăruieşte fără de plată har peste har. 

Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi şi omenirii întru Dumnezeu-omul, se  spune în Evanghelie: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); şi mai apoi: "Şi lumina luminează în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o niciodată." (Ioan 1:5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjura sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de nepreţuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăinţă a păcătosului, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: "Avva, Părinte! Nu fii supărat de această lipsă de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii sale)." Apoi, la trecerea păcătoşilor pe calea pocăinţei, şterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut şi îl îmbracă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un vestmânt al nestricăciunii, ţesut din harul Sfântului Duh. Dobândirea acestuia este scopul vieţii creştine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu. 

"Vă voi spune altceva, pentru a putea înţelege mai limpede ce înseamnă harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut şi cum lucrările sale se manifestă, în mod deosebit, în cei ce sunt luminaţi de acesta. Harul Sfântului Duh este lumina care îl luminează pe om. Întreaga Sfânta Scriptură vorbeşte despre aceasta. Astfel, sfântul nostru părinte David a spus: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele." (Psalmul 118:105), şi "De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu." (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfânt care este exprimat în Lege, în cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea. Dacă acest har al Sfântului Duh (pe care încerc să îl dobândesc cu atâta grijă şi râvnă, încât cuget la dreptele Tale judecăţi de şapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat în mijlocul întunericului grijilor, care sunt de nedespărţit de chemarea înaltă a rangului meu împărătesc, de unde aş putea primi o scânteie de lumină care să-mi lumineze drumul pe cărarea vieţii, ce este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei?" 

 Carte

(din. Sf. Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt)

"Rugăciunea inimii este când inima noastră nu mai poate fără Dumnezeu"

Serile Talpalari, Iaşi - 18 oct 2011
participanţi, diac. Nicolae Hulpoi, ierodiac. Serafim Pantea, Maica Siluana Vlad

Din cuvintele ierodiac. Serafim Pantea:
Când ne rugăm, Îl cercetăm pe Dumnezeu şi ne cercetăm pe noi înşine...
Rugăciunea nu este ceva specific doar călugărilor. Toţi suntem datori să ne rugăm mereu (după cum spune Sf. Ap. Pavel).
Rugăciunea inimii este... atunci când reuşim să facem inima să Îl iubească, să plângă, să se tânguiască după Dumnezeu, să nu mai poată fără Dumnezeu... atunci când chiar dacă tăcem cu mintea sau cu buzele, toată fiinţa noastră continuă să se roage...

Din cuvintele Maicii Siluana...

… Mintea care era conectată la Dumnezeu avea capacitatea să tacă şi să fie luminată… Mintea lui Adam, având lumina lui Dumnezeu, ştia să spună lucrurilor pe nume… cunoştea…

cunoaşterea crea bucurie, dragoste, era o relaţie de dragoste, nu o informaţie

… Primul pas e să descoperim că mintea noastră este bolnavă

al doilea pas e să împlinim porunca rugăciunii aşa cum se practică ea în Biserică

… Pe măsură ce ne vindecăm în Biserică, inima noastră se trezeşte… noi avem o avere incredibilă… în noi există Dumnezeu, se află Duhul Sfânt, care abia aşteaptă să lucreze şi să se manifeste, dar noi nu-l punem la treabă…

… Dar noi aşteptăm să “ne vină”. Una din piedicile la rugăciune e să aşteptăm să ne vină să ne rugăm şi nu ne vine. … lucrurile care "ne vin" sunt ale firii căzute… un  pas important în rugăciune e să nu faci ce-ţi vine… fiind conştienţi că suntem bolnavi nu ne mai bazăm pe ce gândim, pe ce simţim, ci pe ce zice Dumnezeu…

...Ca să ne apucăm de rugăciune, avem nevoie să conştientizăm că asta nu e viaţă...


Despre timp...
Timpul pe care-l avem e acaparat cu totul de stăpânitorul acestei lumi... Primul pas pe care-l avem de făcut e răscumpărarea timpului...

Timpul este la dispoziţia noastră şi e gata să facă bucle de veşnicie...

Despre tăcere:

... Tăcerea este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu...

... Tăcerea este începutul rugăciunii...
... Avem nevoie să ascultăm tăcerea; ascultând-o, descoperim că este limbajul veacului viitor.
... Fără să tăcem, nu ajungem nici la curăţire de patimi.


despre pocăinţă...
Pocăinţa este cea mai minunată lucrare a omului cu Dumnezeu...
În pocăinţă, intră şi iertarea celorlalţi... care înseamnă scoaterea răului din noi şi renunţarea la resentimente...

despre dreptate...
Prin cădere, am ajuns să avem dreptate...
La Dumnezeu, a avea dreptate înseamă iubire

despre jertfirea dorinţelor...
Omul a căzut prin dorinţă

Despre sfinţi şi sfinţenie+din minunile Sfintei Parascheva

Serile Talpalari din 4 oct 2011 (întâlnirea integrală):

Din minunile Sfintei Parascheva, prezentate de protos. Valerian Radu de la Catedrala mitropolitană din Iaşi.

adcb

Din întrebările şi subiectele acestei seri:
Ce să facem când nu avem credinţă?
Când vor fi canonizaţi sfinţii închisorilor comuniste?
Ce să fac dacă am început o facultate iar inima îmi spune să merg la altă facultate acum?
Despre duhovnici, ucenici, cum îmi aleg duhovnicul potrivit pentru mine?
Cum ne spovedim?
Despre lupta gândurilor
Despre Rugăciunea lui Iisus, despre prezenţa lui Hristos în noi.



adcb

Cuvântul Maicii Siluana, despre minuni, sfinţi şi sfinţenie, rostit la întâlnirea din 4 octombrie:


Din cuvântul Maicii:

Cea mai mare minune e să crezi...
Când omul se întreabă ce sens are viaţa... este foarte aproape să trăiască minuni...
O altă minune este minunea rugăciunii...
Omul care se trezeşte, folosind darul lui Dumnezeu care e mintea poate ajunge la bucurie fără necazuri. Necazurile sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi pentru că nu conştientizăm. Ne trezesc inima împietrită. Ni se întâmplă necaz ca să ne trezim.
Ce-i oferi tu lui Dumnezeu ca El să ţi se ofere ţie? Loc.

adcb


Moderator, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu

Ce mai citesc...

"Lucrarea rugăciunii lui Iisus, numită de Sfinţii Părinţi trezvie, trebuie să constituie esenţa vieţii monahale. Ea ar fi binevenită şi la mireni, deoarece fără a avea mintea în permanenţă la Dumnezeu, nu este cu putinţă a te mântui." (Vlădica Antonie Mărturisitorul)

Am descoperit recent o carte care m-a captivat. Este vorba despre "Manualul  isihiei. Calea rugăciunii lăuntrice", a lui Antonie Mărturisitorul, Vlădica Antonie, după cum i se spune, Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976), călugăr ascet care a experimentat nevoinţa rugăciunii neîncetate.
Cartea poate fi descărcată de aici

Redau aici cuvântul către cititor al P.S. DORIMEDONT, Episcop de Edineţ şi Briceni

Dacă vorbele omeneşti, nu vor putea să aprindă inima, aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti, să încercăm să înaintăm cu toţii „până când ne mai este fierbinte dorinţa”, după cum spunea Sf. Ioan Hrisostom, îndreptându-ne paşii, spre calea lucrării lăuntrice. Prin aceasta, sufletul nostru urcă, treaptă cu treaptă, pe scara cea mântuitoare a rugăciunii lui Iisus, ajungând la acea cunoaştere de sine, necesară oricăruia dintre noi, iar prin ea la acea cunoaştere a lui Dumnezeu. Nu se poate exprima în cuvinte toată măreţia la care se poate ajunge prin intermediul lucrării rugăciunii lui Iisus, datorită faptului că aceasta constituie un dar de la Dumnezeu.
Însă regulile necesare în începerea acestei lucrări sunt voinţa de fier şi răbdarea fără de margini. Dacă unii sfinţi au dobândit darul ei într-un mod minunat, acesta nu este un motiv care ar îndreptăţi pe cei ce nu sunt atraşi să o cunoască şi să o practice.
Aceasta constituie „mâna” întinsă a lui Dumnezeu, sau colacul de salvare, pe care Mântuitorul ni-l aruncă spre a putea înota în marea învolburată a acestei vieţi.
Astăzi lumea, din zidire a lui Dumnezeu, se transformă pe zi ce trece în înşelătoria celui rău care aduce lucruri şi întâmplări, tocmai ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Nu vom putea intra în locaşurile lui Dumnezeu decât doar dacă ne vom asemăna vameşului care, spunând în taină „Dumnezeule milostiv, fii mie păcătosului”, a fost iertat de către Acesta şi s-a întors folosit la casa sa.
Aşadar, să valorificăm fiecare clipă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, prin amintirea numelui Său căci timpul omului este preţios şi vieţuirea lui pe pământ este limitată, iar „ziua de mâine, nu-i dată nimănui”. Prin aceasta se împlinesc cuvintele Psalmistului care zice „Toată suflarea şi toată făptura să laude numele Domnului.”

***
Un prim fragment despre rugăciunea lui Iisus, din Cuvântul înainte


„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta; Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu." (Mt. 26,39).
Două idei exprimate aici - „Doamne miluieşte-mă” şi „Fie Doamne voia Ta cea sfântă”- constituie esenţa rugăciunii lui Iisus. Mai întâi de toate, trebuie ştiut că rugăciunea Iui Iisus este de fapt esenţa lucrătoare a pocăinţei, indicată de către Mântuitorul. Aceasta îl învaţă pe lucrător să şi taie voia, să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât făptura, să nu se încreadă în sine, să se smerească cu adevărat, să se cerceteze pe sine, să nu-şi atribuie sieşi tot ce face el mai bun, ci lui Dumnezeu, Căruia să-i dea slavă pentru toate. Rugăciunea Iui Iisus te apropie de Dumnezeu, iar împăcarea cu El naşte adevărata dragoste de aproapele. Rugăciunea uneşte sufletul cu Mirele Ceresc, adică cu Dumnezeu, şi devine o împreună-vorbire între suflet şi Creator...
***
Câteva fragmente din carte:

Sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta

"Dar nouă, în aceste condiţii în care trăiam, ne era destul de greu să dobândim harul rugăciunii inimii. Pentru noi este necesar ca tot timpul să ne ţinem de veşmântul Domnului şi să nu-I uităm niciodată Numele, iar dacă ne-am risipit şi ne-am sustras atenţia imediat să ne adunăm şi iarăşi să zicem rugăciunea. Numai astfel ne vom învăţa treptat şi numai aşa vom dobândi şi acea frică de a nu pierde rugăciunea şi de a nu ne îndepărta de Domnul. Vlădica ne spunea tuturor să ne sfărâmăm, să ne rupem sau să ne frângem limba în zicerea rugăciunii lui Iisus. El citea şi se ruga fără încetare căci „Filocalia” de pe masa lui nu era deloc închisă. Îi plăceau mult acatistele şi nu se întâmpla niciodată ca el să se plictisească. Vlădica ne învăţa că sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine de ţi-ar zice ceva sau te-ar jigni, să consideri că Domnul a îngăduit şi că aceasta a trebuit să se întâmple. Dacă te-au jignit sau te-au umilit, primeşte-le pe toate acestea cu bucurie şi cu răbdare şi ca din mâna lui Dumnezeu. Atunci când vei începe să cultivi în tine aceste calităţi îţi va fi foarte uşor (în viaţă) căci nici mâhnirea nu te va apăsa şi vei avea numai bucurii.
Răutatea se sălăşluieşte în om sub influenţa puterii demonice şi trebuie să ne străduim să trăim astfel încât să nu-i permitem diavolului accesul înlăuntrul nostru. Însă, aceasta se dobândeşte doar prin smerenie. Dacă aţi fost atacaţi cu cuvinte jignitoare şi cu învinuiri, smeriţi-vă. Acest simţ trebuie antrenat în noi înşine şi astfel, treptat, se va şlefui şi omul dinăuntrul nostru."

Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi


"Trebuie să avem dreaptă socoteală în toate. De pildă, în vremea noastră, este imposibil să postim cu stricteţe
pentru că dacă vom lua asupra noastră o astfel de nevoinţă, îl vom supăra pe vrăjmaş. Dar de ce să-l superi când nu eşti în stare să lupţi cu el? Acest lucru îl puteau face marii nevoitori dar veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Postul nu-l apropie pe om de Dumnezeu dar nici nu-l îndepărtează.
Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l ţinem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică."

Dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî

"Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noaste nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaş. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi-ţi va fi foarte greu să te ridici."

Despre chip şi asemănare, la serile Talpalari

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”
"Nimic din Dumnezeu nu există în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Cuvântul Maicii Siluana Vlad referitor la om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, fragment din întâlnirea serilor Talpalari din 30 aug 2011
Moderator şi amfitrion a fost, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu
Invitat, dr. Andreea Hefco