{O carte pe lună}: 6. Organizarea perfectă a timpului

Da, îmi place să fiu organizată. De fapt, mare parte din liniștea pe care o trăiesc eu este datorată și faptului că, organizându-mi activitățile pe cât posibil, evenimentele posibil aducătoare de stres sunt ferite de acela al precipitării și lipsei timpului (deși nu sunt total scutită de aceasta). Îmi place să savurez momentele vieții, așa încât cred că unul din primele lucruri pe care m-am străduit să-l învăț a fost acela al gestionării timpului.

Photo by Gades Photography on Unsplash

Îmi aduc aminte de anii de gimnaziu în care, lipsită de mijloacele tehnice actuale, îmi făceam singură planificări desenate pe coli de scris. E drept că uneori rămâneam frustrată dacă nu reușeam să duc la capăt tot ce îmi propun (din cauza perfecționismului), însă în timp mi s-a format o abilitate care a devenit o resursă extrem de valoroasă în zilele noastre.
O carte foarte folositoare în acest sens este Organizarea perfectă a timpului. Tot ceea ce îți trebuie pentru a reuși de prima dată, de Ted Johns.
Apărută la noi în 1998, cartea aceasta mi-a fost de mare folos de-a lungul vremii.
Deși e adresată în special managerilor, fiind scrisă de un consultant în afaceri, cartea e deosebit de importantă pentru oricine vrea să își formeze această deprindere de a stăpâni cât de cât timpul acesta care zboară nici nu știi când.
Din această carte se poate afla care sunt problemele tipice legate de organizarea timpului (și mai ales amânarea), cum să facem față întreruperilor, cum să economisim timp, care e legătura dintre stres și slaba organizare a timpului.
Este prezentată aici și faimoasa matrice a generalului Eisenhower (deși nu e numită astfel), pentru sistematizarea priorităților.
Matricea împarte sarcinile după urgență și importanță. Astfel, vom avea de regulă patru situații:

1. Urgente și importante - de făcut primele = crize, deadline-uri.
2. Importante și neurgente - de planificat = țeluri, vise, construire de relații, planificare, preveniri și pregătiri.
3. Urgente și neimportante - de delegat = întreruperi, rapoarte, întâlniri neimportante, mailuri, telefoane.
4. Neurgente și neimportante - de evitat = relaxare excesivă, mailuri irelevante, jocuri, TV.

sursa imagine

 Raportate aceste informații la activitățile casnice, vom dobândi mare ajutor întrucât vom învăța să petrecem cât mai puțin timp în cadranul urgențelor - care de obicei sunt mari cauzatoare de stres. Unele lucruri sunt chiar urgente, prin natura faptului că sunt fortuite. Dar câte dintre activitățile pe care le avem de făcut nu ajung urgențe doar pentru că nu le-am abordat mai din timp?
Cadranul al doilea, al planificărilor, al lucrurilor cu semnificație, de întreținere, este cel mai valoros. Acolo avem grijă de relațiile noastre, acolo ne „adunăm” ne vedem unde suntem în raport cu unde vrem să fim. Este unul din secretele împlinirii lucrurilor pe care ni le propunem în viață.

Organizare în 2014

Întotdeauna mi-au plăcut planificările și mi-a plăcut să am imagine foarte clară asupra lucrurilor pe care le am de făcut într-o zi. 

Cât au fost fetele mici mi-a fost mai greu să mă țin de un program strict pentru că mai mult trebuia să alerg după ele. Acum, fetele mele au crescut și programul nostru are o oarecare independență, existând activități în care nu ne mai intersectăm ca în copilărie. 

În demersurile mele organizatorice am hotărât să apelez la un panou de plută, pe care să postez zilnic nu doar sarcini de lucru, meniu ori planificări de activități, ci și sugestii de gânduri ale zilei, întrebări și obiceiuri pe care vrem să le înlăturăm sau să le deprindem.

Pentu o cât mai eficientă gestionare a tuturor activităților am amenajat panoul cu o tăbliță de scris și mai multe folii protectoare în care am introdus file printate după cum se poate observa în imagine.

De-a lungul timpului am încercat metode diverse de organizare, cele mai multe bazate pe folosirea unor dosare ori caiete care pentru mine erau mai incomod de utilizat pe de o parte, pe de alta, mai greu de implicat și fetele în utilizarea lor.

Panoul acesta e ca un avizier în bucătărie, foarte la îndemână și foarte ușor de folosit, pentru că îl completez cu markere pentru tablă, care se șterg foarte ușor.

În felul acesta completez foarte rapid rubricile respective dimineața, la cafea și îmi sunt foarte la îndemână la orice moment al zilei.

La loc de cinste, pe panou, Ana a creat și un emometru pe care va trebui să-l completăm cu toții zilnic.

Astfel, dimineața nu doar că mă gândesc la ce am de făcut toată ziua, dar voi avea și o imagine de ansamblu a acestor activități, putând să-mi planific astfel programul în funcție de priorități.
Vă doresc un an cât mai bine organizat :)

La început de an...

Vă invit la o călătorie spre centrul fiinţei voastre.

Am ajuns la acest articol încercând eu însămi să-mi fac o retrospectivă a anului ce s-a încheiat. Mi-am dat seama că fac această retrospectivă nu doar la sfârşit de an; că pregătirea pentru fiecare spovedanie este un moment de bilanţ. Şi poate că şi voi observaţi acelaşi lucru.

***
Cercetarea de sine frecventă este o premisă şi un suport în a ne apropia de centrul nostru, care este în inima noastră, şi de a ne trăi viaţa pornind de acolo. Dincolo de utilitatea practică, vom observa că o asemenea atitudine este foarte folositoare în a ne menţine într-o stare de vioiciune spirituală şi o trăire asumată a momentelor vieţii, oricât de banale sau de extraordinare ar fi acestea.

Vom vedea că, la început, putem lucra doar cu elemente de suprafaţă: elemente de socializare-relaţionare, de prestigiu, de interese materiale. Este o zonă la care avem nevoie să ne exprimăm şi să ne demonstrăm valoarea personală, la care avem nevoie să fim văzuţi, apreciaţi, recunoscuţi. Aici ne vom întâlni cu stima de sine sau cu lipsa stimei de sine. Aici ne întâlnim cu egoismul din noi şi cu narcisismul, cu tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, pentru a ne dovedi nouă înşine şi celor din jur puterea.

Este zona la care ne delimităm de ceilalţi, pentru a ne afirma pe noi înşine, zona în care, din nefericire, de multe ori avem conflicte cu ei, tocmai datorită necesităţii de a ne trasa nişte limite palpabile care considerăm, la acest nivel, că arată cine suntem şi care ne menţin libertatea - şi am vrea să fim cât mai „largi“, să-i cuprindem în noi pe toţi ceilalţi şi tot ce se poate, material şi spiritual. Este o zonă în care chiar putem să fim foarte râvnitori din punct de vedere duhovnicesc, dar tot dintr-o perspectivă din care parcă am vrea să-L „cucerim“ pe Dumnezeu, ca pe o putere de împlinire a dorinţelor, spirituale, sufleteşti sau materiale. La acest nivel avem dorinţe mai mult sau mai puţin elevate, căutăm „binele“ şi fugim de „rău“, unde binele şi răul sunt nişte concepte care aproape se identifică cu ceea ce ne place, respectiv ceea ce nu ne place. Fiind într-o lume a regulilor, a legilor, vom încerca, de asemenea, să facem binele, să ajutăm aproapele, dar binele acesta şi ajutorul vor avea foarte mult chipul şi asemănarea noastră personală. Ele vor fi după propriile clişee şi obiceiuri dobândite de la părinţi, de la locul în care trăim, pe care le ridicăm la rang de lege şi le fluturăm ca pe nişte steaguri, ca reacţie de fidelitate şi onestitate faţă de acestea şi mai puţin ca răspuns real la ceea ce are nevoie aproapele - şi de multe ori ne vom regăsi în situaţii în care celălalt ne va refuza, mai mult sau mai puţin politicos, în apărarea libertăţii sale  şi a propriilor limite. Este zona în care putem deveni foarte uşor fariseici, solicitând respectarea acelor reguli, dar nerespectându-le ori respectându-le exagerat, la rândul nostru, şi simţindu-ne atacaţi personal, dacă cineva le eludează.

Încorsetaţi de tot ceea ce înainte ne fusese suport

Pe parcurs, pe măsură ce ne privim din ce în ce mai atent, vedem cum ele se disipă şi îşi arată caracterul lor de umbre, de efecte a ceva, că nu au o substanţă în sine, ci sunt imagini ale unei realităţi care se află dincolo de ele, se găseşte mai în profunzime şi, precum personajele din poveşti, vom încerca să vedem ce este dincolo de aceste văluri, vom încerca să vedem care este realitatea ce se mişcă cu adevărat acolo şi vom ajunge, astfel, într-o altă zonă.

O zonă mai profundă, în care ne vom trezi, deodată, încorsetaţi de tot ceea ce mai înainte ne fusese suport. Partea aceasta este caracterizată de mari frământări. Tot ceea ce mai înainte era „bun“ vedem acum ca pe o piedică în calea libertăţii; ori că binele pe care îl făceam mai înainte nu era bine, ci o tentativă de conservare a ceva ce părea că aduce siguranţă şi valoare, dar acum pare doar o invitaţie la moarte. La o moarte prin anularea a ceea ce vedem a mişca în noi ca şi particularitate personală. Aici ne revoltăm, nu mai vrem să respectăm, facem lucruri care în zona anterioară erau „rele“, pentru a ne arăta libertatea, pentru a ne depăşi limitele, pentru a arunca nişte bagaje care ne par acum că nu ni se potrivesc, că nu sunt ale noastre, că nu avem nevoie de ele, că le-am primit ca pe nişte pietre ale lui Sisif şi ne simţim obligaţi să le cărăm în spate pe un drum pe care pare că nu ni l-am ales singuri. Trăim, consumăm etape de vârstă pe care mai înainte nu le-am consumat, din frică sau din vină, ori pe care le-am consumat ca automarginalizaţi şi autoproscrişi şi pentru care ne-am autopedepsit. Îl descoperim pe Dumnezeu bun, blând şi iubitor, Care nu are nevoie de legi, Care ne iubeşte, chiar dacă noi ne implicăm în acţiuni scandaloase. Vedem că Dumnezeu ne primeşte şi ne călăuzeşte prin credinţă, ne acceptă aşa cum suntem şi ne iubeşte necondiţionat. Nu ne lasă singuri, ci merge cu noi, dacă vrem să plecăm; ne primeşte, dacă vrem să ne întoarcem. Este cu noi în iadul acesta pe care îl descoperim atunci când descoperim că nimeni şi nimic din jur nu ne mai ajută, nu ne mai înţelege, nu mai are sens. Nu putem să ne găsim sensul, pentru că tot ceea ce ne dădea mai înainte sens, acum s-a pierdut într-o nesiguranţă şi instabilitate ce par totale şi cădem, chiar, într-o cumplită deznădejde. Aici se dă o luptă crâncenă: a te arunca în acel hău care pare nefiinţă, sau a muri, crezând „nebuneşte“ în El, strigând la El ca la ultimul refugiu, găsind în El cetatea de scăpare. Este momentul celor mai dramatice renunţări - renunţarea la sine şi la dorinţa de a ne mai regăsi, de a ne mai defini. Renunţarea la a ne mai căuta în ceilalţi, prin ceilalţi, în noi, prin noi.... (mai mult)