fiorul

Ceva din adânc îmi dă totdeauna puterea de a merge drept: este un fel de iubire, chiar religioasă i-aș spune, ceva care mă duce, fie doar  cu gândul, în locul nașterii mele.

Îmi vine adesea în minte o amiază târzie  de vară, în câmp.

 Soarele se lăsase așa, într-o rână, spre pădure, discul lui de portocală se rotea  alene, nici prea cald, deloc răcoare, cleata aluneca printre lanuri de porumb,

străjeri  erau lujeri  înalți de  floarea- soarelui,  de undeva  se răspândea un foșnet  calm, mai mult o adiere fără nume, de parcă    cerul și pământul se îmbrățișau într-o  dulce  mângâiere.

 Prin nevăzute fire.

  Nici spaimă, nici  frică de singurătate, ci doar, așa,  un tainic fior,  că  toate sunt  una.

Cleata nu mai există, am căutat-o   cândva.  
Revine doar , din când în când,   în sufletul meu, cu toată poezia unui  inconfundabil parfum 

și florile vorbesc

 Pălăriuțe  cochete stropite în toate  nuanțele firii!

Siluete mlădioase în fustițe verzi.

Le trădează ocheadele galeșe în  fâlfâit ușor de culori.

Nici nu-ți vine să crezi  că  îndrăgostite cum sunt rămân   laolaltă de la primele lui raze, până când, obosit  de prea mare alergătură a zilei ,  soarele se duce  cuminte la culcare.

Doar zefirul, nestatornic curtezan, îi mai face concurență.

 Le mângâie  tandru  aripioarele străvezii, potolindu-le setea.

Mărărițe!

Parfum pur  de mere crude!

eu nu am căutat,

în toată viațá mea, decât esențá zborului. Zborul-ce fericire! Constantin Brâncuși
 
Când scriu, vorbesc, îmi doresc ca tu  să simți ceea ce simt eu, să te eliberezi de tine însu(ă)ți , pentru că îți propun, într-un fel,  șansa ca, ascultându-mă, să te eliberezi de povara pe care, cumva, o ai. 
Sau dacă tocmai te simți foarte bine, să împărtășești clipa asta cu mine.
Că reușesc sau nu, asta ține , poate, și de tema  care mi-a venit în minte,  în funcție nu doar de trăirea mea  în aceste clipe. Ține de mult mai multe ..
Tocmai de asta, încerc să ocolesc lucrurile abstracte.
 Astăzi, o prietenă, profesoară de muzică,   mi-a trimis  un gând, chiar dacă, nu mai târziu de mâine , urmează să ne vedem.
 Ceva special.
Ceva cum rar se întâmplă..
M-am gândit dacă este cazul  să păstrez doar pentru mine și atât. Pentru că , mi-am spus în gând, lumea vrea doar lucruri frumoase, ieșite din frumos și din bine.
O parte din sufletul meu zice că  ar trebui să mai afle și alții. Așa că, mă străduiesc  să-ți transmit și ție trăirea, să te fac părtaș la starea mea. Într-un fel,  să mă identific emoțional cu tine, comunicând.
Pentru ca tu, la rându-ți, comunicând cu mine, să poți transmite și altora mesajul.
Epic,  povestea  are o schemă simplă.  ( Doamne!!!)
O tânără balerină  ( 30 de ani) își pierde , în condiții greu de explicat-  tratament greșit - un braț.
 30 de ani..
Mai departe? pentru ea nu prea mai există mai departe, deznădejde,  spaime, derută,  depresii,  gânduri  sumbre. Familia, prietenii  îi sunt aproape, fiecare cum se pricepe.
 Ea nu mai poate dansa. Nu are echilibru.
Într-o zi , află că  undeva un tânăr  a trecut printr-o încercare similară. A pierdut un picior.
Reușește să-l găsească .
 Îi propune să-l învețe să danseze.
 Nu orice. 
Să facă balet.
Imposibil!! au spus toți.
 Cei doi încep munca, MUNCA! 
Efort,  căderi,  dureri,  certuri,  ridicări, eșec după eșec.
Într-o dimineață, soarele  a răsărit  mai devreme și a râs cu toată fața.
Mai bine, uită-te!

în zbor barba nu crește

Știu că nu știu nimic,și  nici acest lucru nu-l știu. 
Platon, Apărarea lui Socrate
 

La cei 13 ani  ai săi, cel mai mare dintre lei, are o experiență de viață cu mult, mult mai bogată decât a copiilor de vârsta lui. Chiar dacă niciodată  nu vorbește despre asta. 
Are experiență, nu doar pentru că   a văzut multe locuri și a cunoscut mulți oameni. Sau pentru că,  locuind cu familia  în  câteva țări, a schimbat multe  case  și a avut mai mulți colegi și prieteni. De unii  dintre ei, deși abia și-i mai amintește , îi este dor. Îi revede în pozele de la grădiniță sau din clasa I.
Horică  este fratele cel mare. Urmează  surioara lui, Kiti, care,  chiar dacă ieri i-a rupt , în joacă, ochelarii pentru care părinții au dat o  groază de bani, este o ființă  pe care el o iubește și o înconjoară cu toată dragostea lui de frate mai mare.
Primul meu nepot, Horică,  a învățat, într-un fel propriu,  prin rezistență la rezistență, că,  de  multe ori,  ceea ce este  real, dar altfel  decât ți-ai dori  poate transforma  suferința în  ceva constructiv. 

Pentru că el  iubește  toate ființele.
 Pentru că toate au trăiri.//
Kiti este o altfel de surioară. Frumoasă, înaltă,   îl și depășește cu câțiva centimetri,  ea  are, adesea, reacții pe care Horică  nu le poate anticipa. De când era mică de tot, Kiti a fost diagnosticată  cu autism.  
N-a fost , nu este și nu va fi ușor  pentru  Horică și pentru familia noastră.//
S-a gândit el, s-a tot  gândit , cu mintea  lui de copil, cum ar putea să sensibilizeze lumea preocupată tot mai mult doar de propriile-i probleme și de extinderea libertății personale și foarte puțin sau chiar deloc pentru omul de alături. A ales drumul cel mai  curat-  comunicarea de la suflet, la suflet- metafora! cuibărită în  vorbe simple, calde, cum doar frațíi  pentru  frațí găsesc în sufletele lor!
Horică i-a dedicat surioarei lui o carte.
 O carte, în care a povestit, cu un fel de umor sfătos,  de om  trecut prin multe, cum este să ai o altfel de surioară. O surioară diferită de celelalte fetițe.
Așa a devenit el primul  scriitor din familie.
 Scriitor și chitarist. I-a adunat în jurul lui pe toți cei  care simt că pot să vadă nu doar cu ochii. Să vadă cu tot sufletul.
Să vadă dincolo de  problemele personale.
A  găsit, împreună cu părinții  lui și cu prietenii acestora, niște oameni absolut minunați, o editură   interesată-Frontiera-, dispusă și interesată  să-i adune gândurile, trăirile, sentimentele, neliniștile, incertitudinile, experiența,  într-o cărticică. Așa a apărut În zbor  barba nu crește. Vezi ce frumos sună?Fă-ți timp și citește cărticica asta  însuflețită. Sigur  vei deveni  mai bun,  văzând  lumea prin ochii larg deschiși ai unui copil de 13 ani!N-am  reușit să ajung  joi seară, 21 septembrie,  la Cărturești, când   nepotul meu Horică și-a lansat  cartea. Sâmbătă după- amiază,  la Vitantis Shopping Center, unde s-a dat startul  acțiunii Ajută un copil cu autism să meargă la școală, cu un ochi am  râs, cu unul am plâns, alături de  Horică și de Kiti, înconjurați cu   dragoste de  familie, de  mulți prieteni, dar și de  tot atâția necunoscuți, adunați laolaltă,   în încercarea de a atrage atenția tuturor asupra  unei probleme foarte serioase,  cu care se confruntă mulți copii și familiile lor. 
 Autismul.
Bucureșteni  de vârste și preocupări diferite, mulți  voluntari, studenți, oameni de televiziune de la Kanal D  s-au implicat într-un program   bogat, frumos, serios.
 Horică a  vorbit despre experiența lui,  a dat autografe , a răspuns cu sinceritate  întrebărilor puse de către  cumpărătorii cărticelei sale și vreme  de vreo șapte/opt minute a  cântat  la chitară.
 A pus în solfegii , ca și în cărticică, toată dragostea lui de frate, de copil, de  om.
Kiti a fost eroina  tuturor preocupărilor  celor care o iubesc și care cred că împreună  vom  face ca  aparenta  interdicție  la   trăirea vieții reale  să nu fie  definitivă. 
Că flacăra  vieții ca viață se va aprinde.
Trebuie să existe  șanse! 
Trebuie să  se ivească din  noapte o dimineață  când Horia și Felix  îi vor duce  în dar Catincăi  întâia rază  de soare!
Și mai credem că va fi o seară  miraculoasă de iunie, când ea însăși  va aduna în mănunchi  de vise clipocit scânteietor  de stele! 
crezi și tu cu noi?

iau seama

 Dincolo de oraș,  primăvara poartă, încă, ghete.  Ponosite de atâta umblet..

În jur plutește  o liniște calmă, în parte frig, dar și sclipiri  portocalii cu dinți vicleni.

 Trezit mahmur, soarele  se ridică poticnindu-se. Raze piezișe se strecoară grăbite printre mașini, căruțe, trecători.

Joc de șah, în mii de combinații imperfecte, freamăt mângâietor  printre ramuri sărace, un adânc petic albastru.

Ici-acolo câte o față luminoasă  privind peste gard.

Succesiune mereu  diferită, viața văzută  din afară către înăuntru.

Involuntar, prind imagini , ca și cum le văd pentru prima oară. Realitatea își aparține, eu îi  răpesc , în fugă, o clipă de nemurire.

cum e primăvara ta?