ce repede se face frig în viață...

”Lucrul cel mai mare pe care-l poate face cineva este să adauge viață vieții.”
Giovanni Papini, poet, romancier, jurnalist, critic literar italian.

Ca mai ieri ne  adunam în amfiteatrul  facultății, multe fete  și vreo  câțiva  băieți.Ne-am regăsit apoi în aceeași  grupă.Și în cămin. 

Cineva ne-a  făcut o fotografie în fața  căminului,în  primul an, înaintea sesiunii de vară: în iarbă, creșteau  floricele, în suflete, speranțe!

Elan, competiție,lucru în bibliotecă și în neîncăpătoarele săli de lectură, în preajma examenelor, dans în sâmbete  mult așteptate, întâlniri și povești de dragoste,dorințe, scurte, prea scurte popasuri prin luminișuri, în căutarea potecii potrivite. 

Au fugit anii, zborul nu a fost  prea lin.

  În mai bine de jumătatea  unui secol, cât a trecut de când  am  absolvit facultatea, ne-am văzut de puține ori: la teza de specialitate pentru gradul al doilea, iar ca profesoare prin câte o comisie de evaluare.

 Mereu pe fugă.

Nu cred că am luat seama cu atenție, ci cu viața însăși,fără să conștientizăm că ea nu este infinită.

   De astăzi, Elena Cotescu, fosta mea colegă de grupă, își continuă un altfel de zbor către...

Cine știe către  ce? 

Când se stinge cineva cu care ai împărțit un segment important din viață, conștientizezi, o dată mai mult, importanța fiecărui moment.

cu zbor țâșnind din suflet!

 Ce poate fi mai frumos, într-o duminică indecisă, decât, după- nu-mai-știi-câți-ani, să auzi la capătul celălalt al firului vocea unei foste colege de facultate?

Lucrurile frumoase te cuprind  tandru, se prind  într-o lumină blândă, asemenea unor brize aducătoare de prospețime!
Iar timpul, răbdător, se supune!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/12/asemenea-lumanarii.html

ca o ieșire din timp

 Raze piezișe  tremură printre  crengi,  tăcută, aleea își deapănă  mersul,  ce tainic șoptește,dimineața, pădurea, trec  vârste încoace și încolo,pășesc fără  grabă.

A răsărit, așa,în drumul meu, semn aproape banal, și  deodată, clings!  într-un colț de suflet  a sunat un clopoțel.

După ploaie, în fața porții noastre, pământul era moale, bețișorul scrijelea un fel de nostimă figură geometrică, două /trei pătrate, unul  în continuarea celuilalt,  alte două, unul  lângă altul, alt pătrățel, atent  construit, încă două, un cerc, aruncată din palmă,pietricica își caută loc. 

Începe mersul  atent, sari într-un picior, nu ai voie să atingi nicio linie,Viorica, prietena mea, are ochiul  atent, vine și Vergi, avem ceva timp,  jocul  ne prinde, geometrie și  zbor fără grabă, glasuri vesele,  funde roșii în  codițe  aurii!

 Pentru o clipă, timpul  sare și el într-un picior, ce legi guvernează peste locuri  și întâmplări, ce știm noi despre lucruri?

 Ce mister le scoate din nebănuite ascunzișuri ?

 Șotronul!

Joc, instinct,atenție, bucurie, răbdare,respectate  nescrise legi de mișcare!

Ulița- scenă deschisă, noi- ființe grăbite, mereu alt rol, altă regie, timpul stăpân, timpul dușman, timpul prieten. 

Ziua își  spune povestea, lumea  se duce și vine... 

Șotronul, semn fără lege, poem  din trecutul- prezent, cretă și cerc,  joc de  lumini,  glas și senzații, tu  și cu tine!

Prin aerul de cleștar,

stâncile, brazii, munții,  lucrurile toate,

chiar cele  mai depărate,

 se conturează mai clar.„

Lucian Blaga

Nu cer să mi se ghicească în cafea, nu cred în chestii de astea, ceva tot am eu cu momentul, locul, starea, gândurile, când simt aroma și-i inspir primii aburi, este ceva ce vine nu știu de unde.

Astăzi, gândurile mele au zburat departe, și-au croit grabnic drum, ele nu obosesc niciodată, mângâie tiptil  pleoape și somn, ocrotesc tandru și grijuliu, poposesc

peste file de cărți și de  notițe, întreabă fără să aștepte răspunsuri, plâng și râd, se duc și se tot duc...

Ziua asta, 7 februarie, este, de fiecare dată, altfel; cândva era albită de

 ninsoare cuminte, cu  om de zăpadă și cazemate zidite de  mânuțe asprite de ger, a fost o vreme când țopăia în prima  băltoacă, alteori avea gust de ciocolată și de

 nerăbdarea întâlnirii, în oraș, cu băieții de-o seamă, mai apoi au venit și fetele!!

Și anii fug!

Viața mi se  se adună în pașii lui!

 El este tic-tacul meu  în ritmul zilelor de lumină și de  bucurii!

La mulți ani,  cu tot ce este bun și frumos, băiatul mamei!

Cerul intreg

este drumul aripilor.
 Monseniorul Ghika 

 Prima dimineata de februarie 2014, in lunca Argesului.
 

cum se inalta piramida pe nisip..

Din cand in cand, lumea oboseste asteptand sa-si duca, monoton, zilele si noptile..

Si firul se rupe..

A fost odata ca niciodata, a fost o printesa, fara rochie alba de mireasa..~ce rau imi pare ca n-am putut sa o salvez pe fetita~, zicea  trimisul  erou al Apusenilor.

 Intr-un corpusor secatuit  de puteri, un vis se zbate captiv.
Si brazii plangeau, franguindu-si trunchiurile, se ascunsera , cuminti, in colibele lor, ursii..

Iar printul, obosit si el, nu i-a  mai putut da nici macar un strop din suflarea lui..

Lacrimi de  gheata pe obraz impietrit..zbor catre stele..

Undeva, in munti, intr-o poiana viscolita, o cruce de lemn.

Salve, onoruri si neantul..

Prea scurt  popas pe pamant..

Lecţia de zbor
de  Nichita Stanescu

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor.
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor.
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripilie altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

astăzi,

ultimii mei foști elevi se duc la primul mare examen din viața lor. Le doresc din tot sufletul mult succes !
Să-și  ajute  aripile din suflet să crească în afară, să le îngrijească  frumos, să  învețe să și le panseze singuri,  chiar dacă , din cine știe ce motive , le vor fi rănite vreodată.
Admiterea în liceu a fost doar un pas- un pas mic, dar foarte important. 
Bacalaureatul ar trebui să fie un examen adevărat, de maturitate, decent, foarte serios, nu un război care pe care..
O singură baricadă!
Fotografia am preluat-o de la un fost elev. 
Fost Rebel. 
Aș vrea să sper că nu mă numește fosta mea polițistă..//

Nichita Stănescu - Lecția de zbor

"Mai intai iti strangi umerii,

mai apoi te inalti pe varful picioarelor,
inchizi ochii
refuzi auzul.
Iti spui in sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Si acesta este zborul.

Iti strangi umerii
cum se strang raurile intr-un singur fluviu.
Iti inchizi ochii
cum inchid norii campia.
Te-nalti pe varful picioarelor
cum se inalta piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
si-apoi iti spui in sinea ta:
acum voi zbura
de la nastere spre moarte.
Dupa aceea zici:
Zbor
Si acesta e timpul.

Iti strangi raurile
cum strangi umerii
Zici: Nevermore.Si apoi:
Falf
dai din aripile altcuiva;
si apoi
esti el,
iar el
este pururi altcineva".

eu nu am căutat,

în toată viațá mea, decât esențá zborului. Zborul-ce fericire! Constantin Brâncuși
 
Când scriu, vorbesc, îmi doresc ca tu  să simți ceea ce simt eu, să te eliberezi de tine însu(ă)ți , pentru că îți propun, într-un fel,  șansa ca, ascultându-mă, să te eliberezi de povara pe care, cumva, o ai. 
Sau dacă tocmai te simți foarte bine, să împărtășești clipa asta cu mine.
Că reușesc sau nu, asta ține , poate, și de tema  care mi-a venit în minte,  în funcție nu doar de trăirea mea  în aceste clipe. Ține de mult mai multe ..
Tocmai de asta, încerc să ocolesc lucrurile abstracte.
 Astăzi, o prietenă, profesoară de muzică,   mi-a trimis  un gând, chiar dacă, nu mai târziu de mâine , urmează să ne vedem.
 Ceva special.
Ceva cum rar se întâmplă..
M-am gândit dacă este cazul  să păstrez doar pentru mine și atât. Pentru că , mi-am spus în gând, lumea vrea doar lucruri frumoase, ieșite din frumos și din bine.
O parte din sufletul meu zice că  ar trebui să mai afle și alții. Așa că, mă străduiesc  să-ți transmit și ție trăirea, să te fac părtaș la starea mea. Într-un fel,  să mă identific emoțional cu tine, comunicând.
Pentru ca tu, la rându-ți, comunicând cu mine, să poți transmite și altora mesajul.
Epic,  povestea  are o schemă simplă.  ( Doamne!!!)
O tânără balerină  ( 30 de ani) își pierde , în condiții greu de explicat-  tratament greșit - un braț.
 30 de ani..
Mai departe? pentru ea nu prea mai există mai departe, deznădejde,  spaime, derută,  depresii,  gânduri  sumbre. Familia, prietenii  îi sunt aproape, fiecare cum se pricepe.
 Ea nu mai poate dansa. Nu are echilibru.
Într-o zi , află că  undeva un tânăr  a trecut printr-o încercare similară. A pierdut un picior.
Reușește să-l găsească .
 Îi propune să-l învețe să danseze.
 Nu orice. 
Să facă balet.
Imposibil!! au spus toți.
 Cei doi încep munca, MUNCA! 
Efort,  căderi,  dureri,  certuri,  ridicări, eșec după eșec.
Într-o dimineață, soarele  a răsărit  mai devreme și a râs cu toată fața.
Mai bine, uită-te!

nu contează

  ce meserie ai, contează  să fii cel mai bun. Abraham Lincoln

Perioada aceasta nu a fost tocmai ușoară, cursurile au fost  intense, dar, din fericire, am reușit sa trec cu bine peste toate examenele.

Trezit în fiecare zi la 5, plecat la 6 și 15 , venit înapoi la 4 .Teme în fiecare zi , examen în fiecare săptămână, poate chiar două  săptămânal. Din 100 de puncte, am reușit să iau la toate peste 90, mai exact 95.5, 92.5 și 93.
Acestea au fost examenele teoretice, nu mai vorbesc câte examene practice am avut, cred ca aproape în fiecare zi  câte unul.//
Sunt  veștile trimise de Alexa, fosta mea elevă,  care, peste câteva zile va  zbura!
Și-a luat viața în propriile-i mâini. 

Este singură la părinți. Ar fi putut să rămână acasă, să aștepte   cu ochii pe telefon vă sunăm noi, dacă avem ceva.. părinții sunt iubitori, încă au  locuri de muncă,  s-ar fi descurcat ei, cumva.

A ales  să plece departe de casă, de părinți, de prieteni.
Peste  câteva zile, tânăra stewardesă  va trece prin marele, adevăratul  examen. 
Pentru care nu va mai primi doar puncte.
 Își va demonstra sieși  cine este cu adevărat. 

Ce și  cât poate.
Mi-a trimis și fotografii.
Nu-i așa că este cea mai frumoasă?

niciodată

să nu confunzi răbdarea cu ospitalitatea. Murphy

Povestea spune că un mare împărat  a primit  de la un vecin, împărat și el, dar nu atât de renumit, doi șoimi.Tineri și frumoși! Împăratul  i-a îndrăgit tare mult. 

În fiecare zi se interesa de ei.
  Pentru  antrenamentul  frumoaselor păsări   a  fost adus un  mare specialist.
Într-o zi, acesta a  i-a spus împăratului că în timp ce unul dintre șoimi a învățat, cu ușurință,  zborul , celălalt  nici nu se desprinde  de pe  creanga  de care părea lipit. Trebuie să se cațere el, de fiecare dată,  să-l hrănească.
Împăratul  a încercat el însuși să-l învețe  pe șoim să zboare.

 Fără șanse. 
 A trimis  veste în imperiu  să  se găsească un om priceput care să-l convingă pe șoim  că are o menire.
 Dorința împăratului  s-a răspândit repede.

 Slujitorii au adus la palat un  înțelept. A doua zi de dimineață, cam timid, ce e drept, șoimul  zbura  de colo, colo.
Tare mult s-a bucurat împăratul!

 Curios, l-a întrebat pe înțelept cum de a reușit atât de repede  să-l  convingă pe șoim  să  înceapă să zboare.
-Foarte simplu, a spus  bătrânul. 
I-am tăiat creanga de sub picioare.//

 Dacă  povestea noastră este ambalajul, cum ai  desprinde tu mesajul?

nicio pasăre nu are zbor prea înalt,

 dacă nu zboară cu aripi proprii. William Blake.


Așez cărți, mai pun ordine printre hârtii. Nu pot trece repede peste titluri. Uite ceva care, nu știu dacă astăzi le mai transmite copiilor vreun fior. În fața                               cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină..La vulturi, nuvela lui Gala Galaction.
Și dacă, să presupunem că nu-ți spune nimic textul de mai sus, nu se poate să nu-i fi zărit, printre vălătucii albi , ocolul larg, de acrobat fără teamă.
Stăpân peste întinderile albastre!//


Trăiește  mult. Chiar 70 de ani.
Își construiește  lăcașuri pe cele mai înalte culmi ale Anzilor. Secretul? o enzimă produsă de fulgii  care îl protejează de toate calamitățile.
Viața îi este un lung șir de încercări. La 40 de ani,  tocit, ciocul  se încovoaie și nu-l mai ajută să-și sfâșie prada. Nici unghiile nu-i  mai sunt de prea mare folos, le-a tocit lupta.
 Obosite de atâta zbor, apăsate de de povara vieții dușmănoase, aripile se strâng neputincioase.
Enzima obosește și ea. Nu-i mai furnizează energie.
Și-a pierdut semeția.
Ce-i rămâne de făcut?
Vulturul are de ales-
Să piară
sau
Să renască..dureros drum, 150 de zile.
Și șansa de a găsi undeva, sus de tot, într-o stâncă, o spărtură, o casă.
Doar el știe cum , își adună speranța. 
Fără să scoată vreun sunet, lovește, fără milă, ciocul de cremene. Necontenit.
 Nu mai rămâne nimic.
În casa lui de piatră, așteaptă.
Așteaptă să-i crească ciocul.
Își smulge, una, câte una, unghiile bolnave.
Vine apoi rândul penelor. Le spulberă fără oprire.
Zilele trec.
Azi o pană, mâine alta, până când, într-o zi, tot corpul i se îmbracă frumos.
Au trecut 5 luni.
Este gata de zbor. 
Pentru încă 30 de ani.//
Dacă acceptăm povestea ca fiind o fabulă, s-ar impune o morală.
Care ar fi aceea?
(sursa imaginii- email

gustul libertății

Soarele   se răsfață în fuioare lungi, de miere arsă.
Stingheri sau în grupuri, porumbei repezi își încetinesc săgețile, oprindu-se în dreptul ferestrelor cunoscute, adună  în grabă boabele presărate de mâini iubitoare, clipesc vioi a mulțumire, își desfac aripile curate și zboară.
Fără să se uite  înapoi.

Fâlfâitul lor liber se pierde în lumina blândă a dimineții primăvăratice.
Stropi grei lovesc în geam.

 Aceiași porumbei sau frații lor își scutură umbrelele  în dreptul pervazului. Nu cunosc spaima.

 În  zborul lor nu se simte frica.

Sunt liberi!
Cât din noi este zbor?

povestea lor, povestea noastră

 Ceva ce nu s-a măsurat niciodată- întinderea speranței- Victor Hugo//
Dansuri pe cer
în puncte ghicite,         
Stoluri cuminți
în ritm de simțire.
Exclud singurătatea,
tristețea  în doi.
Unghi rotitor,
pe cărări mișcătoare

Nescrisă lecție de fericire
în grai nemuritor   de șoapte.                           
Drumuri lungi,
unduiri  repetate
spre zări însorite.
-Neobosite înălțări -                                              
în căutare de alb. 
Se întorc cocorii!
Sub aripi,  speranța!
 Nu m-am gândit să scriu un poem, simt doar atâta spaimă în noi.. încerc să-mi dau curaj.
p.s. când  ai privit ultimul zbor de cocori?