”Când patima nedreaptă se alină..”

Nu fac politică, nu aș putea  spune exact care sunt motivele.

 Ascult, văd, citesc, gândesc. 

 Grație meseriei, am  muncit mult cu copiii și i-am ascultat, de multe ori, pe părinții lor.

La școală, foștii mei elevi  învățau despre Vasile  Voiculescu, poet/ medic fără de  arginți, care a scris nu doar ”Ultimele sonete închipuite ale lui ale lui Shakespeare”, ci  a  lansat îndemnuri limpezi către „Munca atotbiruitoare„ ( poți să râzi, poți să ignori, e treaba ta). 

Mai deschid o paranteză:deunăzi, m-am întâlnit  cu mama unei foste eleve din ultima mea promoție. Doamna muncește 8 ore zilnic,  face cumpărături, gătește și-și găsește timp să scoată nepoțelul la plimbare.

 Știi ce mi-a spus? ”  Doamna dirigintă, mă îngrozesc tinerii ăștia,vor să fac bani oricum, cât mai repede, dacă se poate fără muncă”.

Înțelegi cum vine asta?

Grav, foarte  grav.

 De unde au învățat ” o astfel de „tehnică”?

 Eu pot deduce doar...  

Uită-te în jur: câtă agresivitate în tot. Dacă ai depășit  60 de ani, categoric ești  babă/ moș/tataie,  te caută moartea pe acasă...   cînd cobori  pe scara  blocului- ce sărut mâna, bună  ziua, aș!   mai degrabă te-ar răsturna. 

  În comerț, nu se rușinează  să-ți dea legume ofilite, fructe expirate., că  s-au mărit pensiile, pentru a  căror  plată muncesc ei;ambalaje  de  suc/  ciocolată/ țigări aruncate la doi pași de coșul pentru gunoi.

Să zicem că există și  lume decentă, pentru că există!

Ea, lumea asta  cu principii, onoare,grijă, compasiune, înțelegere, are o foarte mare responsabilitate.

   Trebuie să  lupte pentru viața ei apărându-se de vrajbă, dar să și facă, atent,educație celuilalt segment cetățenesc.

Ne aflăm într-o perioadă foarte dificilă. 

 Generații anterioare  nouă au traversat  vremuri, poate, și mai grele.

   Au  răzbit.

   Ne trebuie, cred, demnitate, forță, curaj și multă muncă!

Luna mai  este luna florilor.

 Florile, prin ele însele, exprimă biruința!💖

Copiii nu rămân pentru totdeauna copii

 ”Doctore, copilul meu  a împlinit de curând 14 ani; de câtăva vreme nu-l mai înțeleg: se îndepărtează de mine, se înstrăinează complet. Niciodată nu mi-a dat atâta bătaie de cap, dacă ați ști câte nopți albe petrec din cauza lui!

Ajutați-mă!

Ce trebuie să fac?„

Jean Rousselet, „ Adolescentul, acest necunoscut”

Aseară, am  văzut, pe Netflix, un mini-serial” Adolescence”.

Un film  dur, dar limpede  ca mesaj  și teme, care, în opinia mea de  profesoară ( dedicată meseriei, așa  cum  au fost și, desigur, sunt mulți educatori în țara asta), ar trebui urmărit, cu atenție, atât de către adulți- părinți și profesori- cât și de  către copii.

Rămânem buimaci în fața atâtor  întâmplări  tulburătoare care  sfârtecă țara în lung și în lat- unele  transformându-se în atitudini/ mod de  viață etc. 

Se dau sancțiuni. 

 Și ce dacă?  flagelul rămâne, s-a cuibărit în  sânul societății, crește...

Dacă analizezi  atent lucrurile, ajungi tot la Educație.

 Hrana  spirituală și intelectuală cea de toate zilele.

Nu prea mai sunt ”la curent” cu  pregătirea  pedagogică și metodică a  studenților  care  vor să devină profesori.

Mă întorc, însă,  cu toată recunoștința  către părinții și bunicii mei- educatori din lumea  harnică a satului!

 Și nu-i uit- cum i-aș putea uita- pe  toți profesorii mei, din toți anii de școală și chiar  de  după aceea!

Păstrez  cu  un fel de evlavie  neexagerată  cursuri și cărți din anii studenției, m-am întors la ele, ori de câte ori am fost  în impas  ca mamă, profesoară, bunică..

Copilul este  ca un aluat!

Forma în care este el turnat se tot modifică, societatea este  tot mai  complexă, tentaculele unei lumi, mai mult virtuală decât reală, prind  cu repeziciune prada.

Așa  că ”tactica struțului” înseamnă o pedagogie  rudimentară, dăunătoare.

”povestea ta e tot ce ai”

Lectură de seară în balcon!❤️
Citesc o carte frumoasă, povestea vieții unei foste prime- doamne la Casa Albă.
Michele Obama❤️

Ceva ce m-a întristat: pagina 107 ( întâlnirea tinerei Michele, înainte de terminarea liceului cu femeaia- consilier a Universității Princeton)
”Nu sunt sigură, mi-a spus ea cu un surâs protocolar, dar superior, „că ai material de Princeton„. Judecata ei a fost pe cât de rapidă, pe atât de depreciativă, bazată, probabil, pe o evaluare sumară a notelor mele și a rezultatelor la teste.
A fost o versiune, îmi imaginez, a ceea ce ea făcea
cât era ziua de lungă cu o eficiență venită din practică, și, anume să le spună elevilor din anul terminal unde le era locul și unde nu.
Sunt sigură că, în mintea ei era singura realistă. Mă îndoiesc că s-a mai gândit a doua oară la discuția noastră.”😢

școala cea mai bună

Poate că , înainte de a -mi așterne aici incertitudinile, ar fi trebuit să citesc  maldărul de  idei/teorii/legi/ ordonanțe și-nu-mai-știu -ce-alte-înscrisuri  se tot adună , de la o vreme încoace, când vine vorba despre  învățământul nostru cel de astăzi. Și de mâine.

  Nici măcar  teoria lui Maiorescu despre școala prostă n-am găsit-o, oricât am scotocit în bibliotecă.

 Așa   că am ales câteva cugetări ale cărturarului care,  în 1876  devine ministru la Culte și Instrucțiune publică, în cabinetul Lascăr Catargiu.
Scopul educației  este nimicirea marginii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.
Judecata mulțimii conține totdeauna un adevăr, chiar dacă este denaturat prin răutate.
În fiecare om sunt, cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțurilor.
Eu scriu cum simt.//
Să fie  doar goana după subiecte de senzație? 

Să fie dorința de a pune umărul la clintirea căruței poticnite în nămolul cleios al vremurilor?
Sau , pur și simplu, asta este realitatea?
Sunt doar câteva  întrebări, dintr-un noian, care-mi vin în minte, ascultând/văzând campania  de a pune pe tapet, de vreo câteva luni, școala.
Să ne înțelegem: nu pornesc , din start,  cu  ideea că este  rău. Dar nici că este bine.
Că există profesori care au luat și probabil vor mai fi luând mită este o certitudine.
Că o doamnă învățătoare se poartă ca un jandarm, brutalizându-i pe  micuți, în vreme ce  mulți părinți  au concurat ca odraslele lor să fie înscrise la clasa dumneaei, pentru că îi pune la punct, este o realitate.
Că un domn profesor-diriginte n-a învățat că pe diploma oricărui educator  nu scrie că va lucra cu  genii, dar nici cu  ființe bătute de soartă, cărora nu ai dreptul să le lipești etichete  jignitoare pe suflet, pentru toată viața, iarăși este o realitate.
Că o educatoare de la o grădiniță, din nu știu ce sat, unde copiii vin să  primească dragoste și lumină, îi sedează ca să stea lipiți de scăunele , și asta este o realitate. Monstruoasă.
Șirul faptelor/întâmplărilor/exemplelor Așa nu se mai poate ar  continua..din nefericire.
DAR
părerea mea este  că nu aceste fapte/fenomene/întâmplări  reprezintă școala noastră.
Am slujit catedra, școala, învățătura  cu toată dragostea , implicându-mă cât am putut. Cât poate o ființă.
Am fost percepută ca o profesoară exigentă. 

Dar și  de-a noastră.

Sigur că au fost destui care  m-au înjurat. Parcă n-aș crede că  o fac și acum, mai ales că sunt  părinți.
Nu poți fi profesor perfect, oricât ți-ai dori. Greșeli poți face zilnic-copiii sunt diferiți, situațiile sunt, de fiecare dată, altele. Tu ești, în fiecare clipă, altul. Pentru că lucrezi cu ființe aflate în creștere, în evoluție, ele însele influențate de N factori.
Ca dirigintă, într-o carieră de mai bine de treizeci și cinci de ani, m-am lovit de  nu mai știu câte probleme.

 De toate felurile. 

Am citit,  am făcut nopți albe, am plâns,  am căutat, am greșit, am corectat,  iar am căutat . 
Și am mers mai departe.
 Știi ce a făcut odată o mămică tânără,  cuminte, după ce am discutat cu ea vreo jumătate de oră? Și-a  smuls nasturii de la bluza de pânză topită- un sân îi fusese extirpat..a mai trăit  câteva luni.
Acum,  urmărind lucrurile din afară, le pot judeca mult mai limpede, mai pe îndelete, doar că asta nu folosește nimănui. 

Nici chiar familiei mele- am trei nepoți, care învață în tot atâtea tipuri de școli. 

Opiniile părinților lor nu prea se potrivesc cu opiniile mele. Din nefericire.
Nu pot să-mi pierd  încrederea în școala de stat. 

Nici în profesori.
Nu poți  arunca tot timpul cu pietre, așteptând să crească flori, așteptând  ca lumea și viața să progreseze.//

N-am făcut, brusc, o pasiune pentru Titu Maiorescu, dar  ce spune el  mi se pare  potrivit A înțelege  pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui;  cine  nu a avut aceasta îi rămâne străin.//
tu ce părere ai?

nu contează

  ce meserie ai, contează  să fii cel mai bun. Abraham Lincoln

Perioada aceasta nu a fost tocmai ușoară, cursurile au fost  intense, dar, din fericire, am reușit sa trec cu bine peste toate examenele.

Trezit în fiecare zi la 5, plecat la 6 și 15 , venit înapoi la 4 .Teme în fiecare zi , examen în fiecare săptămână, poate chiar două  săptămânal. Din 100 de puncte, am reușit să iau la toate peste 90, mai exact 95.5, 92.5 și 93.
Acestea au fost examenele teoretice, nu mai vorbesc câte examene practice am avut, cred ca aproape în fiecare zi  câte unul.//
Sunt  veștile trimise de Alexa, fosta mea elevă,  care, peste câteva zile va  zbura!
Și-a luat viața în propriile-i mâini. 

Este singură la părinți. Ar fi putut să rămână acasă, să aștepte   cu ochii pe telefon vă sunăm noi, dacă avem ceva.. părinții sunt iubitori, încă au  locuri de muncă,  s-ar fi descurcat ei, cumva.

A ales  să plece departe de casă, de părinți, de prieteni.
Peste  câteva zile, tânăra stewardesă  va trece prin marele, adevăratul  examen. 
Pentru care nu va mai primi doar puncte.
 Își va demonstra sieși  cine este cu adevărat. 

Ce și  cât poate.
Mi-a trimis și fotografii.
Nu-i așa că este cea mai frumoasă?

nu s-a inventat facultatea

 care să pregătească părinți, dragă doamnă profesoară..

Așa mi-a spus, cândva, la o ședință,  în care el era  părintele  copilului   creator al celor mai multe  boroboațe.

Multe cursuri de psihologie și de pedagogie voi fi citit  la viața mea,  sute de întâmplări  îmi vor fi dat bătaie de cap, ca dirigintă, multe nopți albe voi fi avut ca mamă și, de  la o vreme chiar, ca bunică..Vorbele lui îmi vin în minte de câte ori se iscă vreo situație dificilă. El,   negriciosul din ultima bancă, nu avea mai mult de patru clase.//

Fac parte din generația de copii, care și-au ascultat, necondiționat, părinții. M-am născut cu iubire și respect pentru ei. 
Să ieși din cuvântul părinților, să le întorci vorba era ceva de neconceput. A fost bine, ar fi fost  posibil și altfel, câteodată  cred că  știu,  alteori, mă încâlcesc de tot, căutând răspunsuri.

Pe atunci, în multe case,  locuiau trei generații. 
Nu știu dacă era greu, dacă putea fi , la fel de convenabil pentru toți, observam doar că, după o vreme,  asta s-a întâmplat și  la noi,  generația de mijloc, a părinților mei,  și-a construit altă casă.
 Eu , tot la bunici, găseam  că-mi este cel mai bine.

Anii au trecut,  bunicii, apoi și părinții s-au dus într-o altă lume.
Generația mea are, deja, nepoți.

Granițele între  părinți și copii s-au cam risipit.
 Ca să fii părinte cool, trebuie să-ți fi însușit o  anume tehnică a comunicării.

Ca să fii părinte bun, trebuie  să treci prin niște furci caudine, să știi să-i faci pe copiii tăi să te iubească.
 Sau doar să te respecte. 
Sau doar să-și amintească de tine.

 Ca să fii părinte, trebuie să înveți tot timpul, să găsești calea cea mai potrivită, de a rămâne  prietenul copilului tău.

Fermitatea?   Vorbă depășită.

Dacă ar fi să răspunzi la întrebarea  care este copilul preferat? sufletul tău, încercat prin atâtea, n-ar zăbovi în căutarea răspunsului. 
Ar scrie pe răbojul lui un poem- copilul preferat? 
Cel căruia , toată viața, indiferent cât de bine sau de rău o duce, indiferent cât de sus  a ajuns  sau cât de jos îl împinge viața, este cel pe care îl primești  cu brațele deschise, indiferent de  oră și de anotimp, nu contează  dacă te doare ceva, dacă somnul a uitat să vină, dacă ți-ai luat sau nu medicamentul.

Să-i auzi glasul este leacul potrivit la toate .//

Aseară, pe un post tv, am  văzut o familie, nici nu știu cum s-o numesc, să-i zic unică, 12 copii, între 6 și 19 ani.

Poate că i-ai văzut și tu,  te poți informa oricum. 
Sunt foarte frumoși, descurcăreți, poate chiar inventivi, talentați, cum or fi crescut 14 suflete într-un apartament închiriat,  două camere, un singur grup sanitar, pâinea costă 30 de euro lunar, zicea tatăl, altfel , un tip  pus pe șotii,  cu articulări sigure,  ocolitoare, când venea vorba despre chestiuni punctuale  ce meseria aveți? lucrați?//

 Am avut, în cariera mea de dirigintă, o elevă  dintr-o asemenea familie,  7 frați, 4 fete și 3 băieți. Am fost invitată la ziua Rahelei. Ce să zic?  Neașteptată experiență!

Comunitatea  lor religioasă  i-a ajutat să-și construiască o casă potrivită, la 12 km de oraș.//

 Cartea zice  să nu judeci, nici nu încerc, totuși, când aduci pe lume un copil, știi dinainte că,   de undeva,  sigur o să apară  expertul în arte marțiale, Jean Claude Van Damn, pregătit să-l angajeze  pentru filmul  lui,   cu asasini plătiți?

Tu ce spui?
p.s. te superi, dacă te rog să asculți un cântec, al cărui text înlocuiește cel mai  modern  tratat de pedagogie??

 

dialog la distanță

Pentru că săptămâna este pe sfârșite, schițasem o postare lejeră. ceva simpatic.

 O prietenă, Elise, PROFESOARĂ de fizică, aflată la fiul ei în Austrlia, este indignată că teza Ancuței, fosta mea elevă despre care am povestit ieri, a primit note diferite. Asta , după contestație.

 Dacă domnișoara ar fi acceptat nota afișată, media ei la bacalaureat, diminuată cu jumătate de punct, i-ar fi anulat dreptul de a pleca să studieze acolo unde își câștigase un loc visat.

 Pentru care a LUPTAT!!

 Prin MUNCĂ!! 
 În timp ce-i răspundeam Elisei, m-am gândit la tot ce se întâmplă în jur .

Elisa19 iulie 2012, 04:15

Faptul ca nota inițială, la română, era greșită mă oripilează.Mai mult, persoanele care au acordat o nota greșită la așa un examen important ar fi trebuit sa fie suspendate de la alte examene, ca și corectori. Altfel, putem sa ne tot întrebăm de ce se întâmplă asta?????????
Te pup, Gina :)

RăspundeţiŞtergere

Răspunsuri

INCERTITUDINI19 iulie 2012, 09:45
 Uff, dragă Elise!
Din îndepărtată Australie, nu se văd toate neîmplinirile de pe aici- unele , deloc noi, doar reluate , altele, grave de tot. 

Te uimește că a trebuit să i se reevalueze teza Ancuței?

Nu mai este demult o noutate.
Treburile  stau cam așa- la tine, la fizică, nu prea se întâmplă asemenea lucruri- forța , masa, inerția se vor măsura mereu la fel..eee, ar mai putea fi mici erori, dar , la științe, rar se întâmplă să fie diferențe de notare între profesori.//
La literatură, se schimbă, cumva, lucrurile, este vorba despre mulți factori: pregătirea celui care controlează lucrarea, modul lui de abordare a unui fenomen literar/a unei specii  literare/ stilul/ felul său, ca om, condițiile în care se controlează ( stres, căldură, intervenții, pentru că trebuie să se știe- s-au făcut mereu presiuni, de tot felul asupra celor din comisii , deie Domnu să nu mai fie așa)..
Oricum, diferența între doi corectori nu trebuie să depășească jumătate de punct. Când aceasta este mai mare, se aduce, după cum bine știi, altă comisie.
Unii nu merită să fie evaluatori, n-o să povestesc aici cam ce facultăți au terminat, că se va supăra lumea, oricum, pe diploma multor profesori de limba română scrie teologie sau religie-( linioară) română.
Ar fi trebuit să se oprească în fața  linioarei, așa-i? Și să - învețe pe copii  dragostea în CELE SFINTE!
Jos pălăria în fața adevăraților profesori de religie!
Și în fața profesorilor tineri, care își fac bine meseria, oricare le-ar fi specialitatea .
Eu așa spun.//
Generația noastră a fost RESPONSABILĂ!! zică cine ce va vrea să zică!
Păstrez și acum niște  cearșafuri, pentru că știi cum arată un desfășurător pe care  așezi evaluarea unei lucrări, dincolo de care se află UN OM.
Soarta lui!
 Greșeala corectorului schimbă traiectoria vieții unuia sau a mai multor copii-  jumătate de punct este, deja, mult prea mult!
Eu vorbesc despre mine , că știu foarte bine ce am făcut, am avut mari emoții în primii ani, când am fost în comisii de evaluare.
SĂ SE ȘTIE- NEREMUNERATE!!!
Totdeauna m-am gândit la marea mea responsabilitate.
O singură dată mi-a fost frică- atunci perechea  mea nu corecta, pur și simplu, da note mari,  să  n-o doară capul.
Să nu aibă contestații.//
Ce probleme au fost acum la testarea pentru admiterea în liceu!!- SUBIECTIVA a devenit, foarte ușor, PREDICATIVĂ, puțin mai lipsea și ajungea ATRIBUTIVĂ.//
Și încă o  noutate, nu neapărat pentru tine, ci pentru cineva , care nu respectă LIMBA ROMÂNĂ, dar îi urăște pe toți profesorii, pe care îi găsește a fi stricătorii  societății: pe o teză de biologie, parcă așa am auzit, diferența de punctaj a fost foarte mare..
Îți închipui cum s- au petrecut lucrurile- din neatenție ( !!!!) s-a trecut, de pe borderou, pe teză, ceea ce scria mai sus  sau mai jos, adică nota altcuiva.//
De ce se întâmplă atâtea? Ar fi mult de povestit.
Răspunsul meu este- indiferent cât de mare sau de mic este salariul, dacă știi meserie și îi ești dedicat, o faci cu tot sufletul.
Dacă nu ai chemare/pregătire/ vocație de profesor, faci cârpeală.
Și să mai știi ceva, Elise, tocmai de asta am revenit asupra comentariului- acum au fost admiși   în liceu elevi care au obținut  UN PUNCT  la testare.
Auzi tu bine!! nota UNU. adică 0( ZERO).
 Zicea un director de liceu- îi vom pregăti să poată lua bacalaureatul..
NEBUNIE, IGNORANȚĂ, DORINȚA DE A DISTRUGE TOTAL ȘCOALA???
Știi că a mai fost cândva o asemenea situație- admișii de atunci sunt mulți dintre părinții de astăzi.
Și asta se vede bine în întreaga noastră societate- suntem  ceva  de mâna a doua.//
Să-ți fie foarte bine acolo, dragă  Buni de Nicole!//
 tu ce spui? 
 un dar de la Luli

nu înțelegi un lucru

pe deplin, decât dacă  poți să i-l explici bunicii. Albert Einstein


Colega  mea de liceu, LC, buni,  ca și mine, mi-a expediat o mică parabolă. 
Am citit, am  tot citit ,  și m-am dus cu gândul  așa, la câte  altele, cine sunt, de unde  vin..  nu (mai) lungesc vorba- citește , și vei afla!

 In prima zi, D-zeu a creat cainele si i-a zis: 

"In fiecare zi sa stai in usa casei si sa latri la oricine intra in casa sau trece prin fata ei . Pentru asta iți dau 20 de ani de viata."Cainele a raspuns :"E prea mult timp pentru a sta si a latra. Ce-ar fi sa-mi dai doar zece ani si sa-i pastrezi pe ceilalti zece?"Si D-zeu a fost de acord.

A doua zi, D-zeu a creat maimuta si i-a zis:
"Inveseleste-i pe oameni cu maimutarelile tale si fa-i sa râda. Pentru asta iti dau o viata de 20 de ani."
Maimuta a zis:"Sa ma maimutaresc 20 de ani? Asta-i destul de mult ! Ce-ar fi sa-ti dau 10 ani inapoi cum a facut si cainele ?"

Si D-zeu a fost de acord.
A treia zi, D-zeu a creat vita si i-a zis:
"Tu sa mergi toata ziua pe cimp cu taranul, sa suferi de arsita soarelui, sa ai vitei si sa dai lapte sa poti intretine familia taranului. Pentru asta iti dau 60 de ani de viata."
Vita a raspuns:" Asta e o viata destul de grea ,si tu vrei ca eu sa traiesc 60 de ani? Ce-ar fi sa pastrez 20 si sa-ti inapoiez 40?"
Si D-zeu a acceptat si de aceasta data.
In ziua a patra, D-zeu l-a creat pe om si i-a zis:
"Mananca, dormi,casatoreste-te si bucura-te de viata. Pentru asta iti dau 20 de ani."
Dar omul a zis:" Numai 20 de ani ? Este posibil sa-mi dai mie cei 20 de ani ai mei ,cei 40 pe care ti i-a inapoiat vita,cei 10 de la maimuta si 10 de la caine, pentru a avea o viata de 80 de ani ?"
" Sigur !" a zis D-zeu ,"tu ai cerut-o "
Acesta este deci motivul pentru care in primii 20 de ani mancam , dormim, ne jucam si ne distram. Urmatorii 40 de ani muncim ca sclavii in soare ca sa ne intretinem familiile. 

Dupa care ne maimutarim timp 10 ani ca sa ne bucuram nepotii.

 Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toata lumea .
Acum viața v-a fost explicată!//

M-am   trezit mămică , fără să știu prea multe despre această meserie.  Am pus toată iubirea mea în tot ce am făcut și m-am străduit  să  fac orice lucru cât mai bine cu putință.
Nu știu cât am reușit, am învățat din mers- timpul, meseria,  problemele   m-au tot  împins, încoace și încolo..

Cum ar fi trebuit să fii, ca să ajungi un părinte  foarte bun?

 Până unde poate merge exigența?

 Este bine să-i ceri copilului tău  cât mai mult sau să-l lași să dea cât este el dispus?

 Ești responsabil pentru viitoarea lui carieră, pentru  viața lui?

 Să nu-mi spui că,  indiferent de ce parte a mesei te afli- părinte / fiu /nepot/potențial  părinte   nu ți-ai pus întrebări..//

Despre  cum sunt eu ca buni, parcă n-aș vorbi, pun doar niște fotografii. //

Nepotul cel mare mi-a împrumutat , pentru o cursă, bicicleta lui.)


S-a întâmplat ca, în avion, să  avem locuri, una lângă cealalaltă.
Amândouă suntem   buni.  

Eu, mai bogată, ea- bunica unui   băiat, nu contează câți are , oricum, este elev de gimnaziu. 

Mama lui este foarte ocupată, muncește de dimineață până seara târziu, astfel că  băiatul   își petrece mult timp cu bunica.

 Tânărului nu-i place să citească, ar face orice - baschet, role,  internet,  să citească NU!
 Și nu doar lui nu-i place lectura, este chestie generală, așa că profesoara, neavând încotro,  le-a dat de citit un  singur capitol dintr-un roman  sadovenian. 

Frumos roman!

 Neamul șoimăreștilor. 158 de pagini.

 Ani de-a rândul,   la admiterea în liceu tot pica o temă din  acest roman, îți amintești, așa-i că n-ai uitat? //

Buni a căutat în bibliotecă și, negăsind cartea, a dat fuga la librărie și a cumpărat-o.

 Bucuroasă , că  a rezolvat partea cea mai grea a problemei, a  pus frumos cartea cu miros  proaspăt,  pe biroul nepotului, alături de   platoul cu  plăcințele.

-Vai, bunico, a întâmpinat-o  revoltat tânărul,  ai cumpărat toată cartea, cum le înțelegi tu, mereu,  pe dos!?

  Ți-am  explicat  clar  că am de citit doar un capitol...

  îmm, ce spui?

lumea este interesantă,

tocmai pentru că lucrurile nu se întâmplă așa cum vrei. Haruki Murakami.
Să nu spui că, măcar o singură dată în viață , apăsat de presiunea zilei, de nenumăratele  ei  probleme , de  toate câte sunt ,  poate chiar de oameni, n-ai zis, cu năduf îmi iau lumea în cap...

 sau  aș vrea să trăiesc  undeva, într-o pădure, să nu știu de nimeni, să nu aud de nimeni.

 Ai zis-o și atât. Foc de paie!

 Imediat, viața a revenit în matca ei, iar tu ai uitat  și de pădure, și de necunoscut.

 Sunt, însă, unii care  nu uită, chiar asta fac, își iau lumea în cap.

 Când am citit  pe nerăsuflate Ultimul bărbat american,  carte scrisă de o femeie, am gustat cu voluptate isprăvile lui  Eustace Conway, un tip care   a renunțat  la toate binefacerile vieții moderne , pentru a-și construi, în creierii munților, propria-i viață. 

 Între cer și pământ.

 Așa cum, probabil, în adâncuri, ne dorim toți- o armonie  perfectă cu natura.//

În cazul de față, eroina nu și-a ales, ea s-a născut în sălbăticie, pentru că așa au decis părinții ei.

Mai bine citiți. Și vorbim, da?

http://ieseanul.gandul.info/magazin/tippi-adevaratul-copil-al-junglei-exista-in-realitate-3489861

un gând cum se descuie..

 S-au ivit  brusc, când am deschis calculatorul..întâi  am suspinat, apoi am plâns de-a binelea.

 Nici eu nu știu de ce.  

Care să fi  fost degetele  bunicii, care ale mamei, care ale  mele,  care ale copiilor mei, care ale nepoțeilor?

Atâtea  schimbări..

Simți  cum fug clipele, săptămânile, anii?

Fără oprire!

Îți amintești ? 

Ea știe să mângâie, să vindece, s-alinte,
O strângere, o dată, o ține-o viață minte.
E mută când vorbește tăcut, ca o pecete
Cu-n crin săpat în mijloc și litere secrete.
Făgăduiește-o dată, trecând pe lângă tine:
De câte ori o viață întreagă nu se-ngână,
Mâhnită, printre lacrimi, cu-o strângere de mână?
Și câte visuri, câte și vieți nu au pierit,
În suflet cu inelul părut făgăduit?
Pe dinafară, viața are puteri să-ndemne,
Pe dedesubt urzită între tăceri și semne. 

 

Școala altfel!

Dacă ar fi să fiu  în locul nepotului meu-școlarul- aș vrea ca profesorilor mei să le placă să fie profesori. Să  le fie drag să mă învețe,  să mă strige pe nume, nu  așa cum scrie în catalog, să mă privească în ochi, atunci când, nedumerit, întreb ceva,  să fie politicoși tot timpul, nu doar când asistă directorul sau inspectorul,  să mă corecteze, ca și cum  n-aș fi un  fraier,  să fie fermi, dar nu răzbunători,   să mă încurajeze, lăsându-mă să cred în mine, în gândurile mele, în speranțele mele.

 Și să nu-mi taie aripile!//

 Eu –buni- am avut parte de asemenea profesori. Și când eu însămi  am primit în mână catalogul și  am ocupat scaunul de la catedră- rareori  m-am folosit de el- știam ce așteaptă zecile de perechi de ochi ațintiți asupra mea.
Prinsesem câte ceva de la  multele ore de practică pedagogică- un profesor nu este cel care umple tabla cu mâna dreaptă și abia prididește să șteargă cu mâna  stângă, fără să-i pese dacă  în spatele lui un ochi plânge,  că nu înțelege nimic, altul râde că nu-i pasă,  o mână copiază ca un robot, știind că doar profesorul meditator îi va lămuri neînțelesurile. Multe ar fi de spus..//

 Schimbarea este în firea omului și  a  vremurilor, de când se știu  toate pe pământ.

Marele Iorga spunea - îmi place vorba lui și cred în esența ei Schimbați școala, veți schimba sufletele!

 Îmi place să văd partea plină a paharului!
 Este ceva tonic, răcoritor și bun, și plin de speranță!

Ajunge cu atâția gică-contra!

Uite că se propune  ceva -Școala altfel.
Nu mult- o săptămână/ 2-8 aprilie, înainte de vacanța de Paște. Intrările la muzee și la grădinile zoologice sunt deschise pentru toți copiii!
Cu mâna pe inimă, orice profesor poate să recunoască- dacă este cinstit cu el- că,  înainte de vacanțe,  copiii nu prea mai au chef de ascultat prelegeri, de rezolvat exerciții și probleme, iar  adulților le este dor de odihnă..
O săptămână fără catalog, fără note,  fără programă, fără uniformă—că și așa se ține mai mult în ghiozdan-prezență obligatorie.

Ieri, o tânără și entuziastă moderatoare de la GiGa TV- doamna Lavinia Ștefan- fiică de profesori de limba română a deschis  cutiuța cu întrebări. Emisiunea se numește- 
Românii au Prezent

 Conceptul Școala altfel provoacă deopotrivă mulți factori- elevi, profesori, părinți, comunitate, ong-uri. Poți citi aici.

Ce aș face eu? Doamne , câte aș face!

M-aș duce cu toți copiii la teatru, aș alerga cu ei în drumeții, am culege flori, am învăța să ascultăm cum crește firul ierbii, cum freamătă  frunza, cum se mișcă norii, am reînvăța  să vorbim cu sufletele, aș înfrăți școli din oraș cu școli  de pe coclauri, i-aș duce pe copii la aziluri, am curăța pădurea și parcurile, laolaltă cu adulții, am planta pomișori, ne-am descoperi alături-  copii și oameni mari.

De Paște, am schimba rețete noi de mâncăruri și de prăjituri, fetele ar învăța ceea ce nu au vreme mamele să le învețe-  cum se asortează culorile, cum  se tricotează,  cum se dansează vals, cum se așază masa de sărbători.

Totul - organizat, pe grupe de copii, indiferent de vârstă.
 Este puțin vor spune unii. 
Nu-i contrazic. Orice lucru are un început. 
Dacă este bine și interesant, ajustările vin de la sine!

 Cred într-o  frumoasă schimbare!

 Tu ce zici?

când suntem egali cu zeii?

 doar în  fața amintirilor, spunea maestrul Octavian Paler.

 În  după- amiezile de sâmbătă, începutul lui octombrie avea  o strălucire lipicioasă de miere. Așteptam cu sufletul la gură să treacă ultima oră.

 Împăturit cu grijă,biletul de voie, semnat cu zgârcenie vizibilă de pedagogă, aștepta cuminte în buzunarul mapei albastre..

 12 km  până acasă. 
Îi parcurgeam pe jos, în grup, prin pădurea de aluni, umplându-ne buzunarele din mers, ascultând ecoul depărtării. Sau  cu vreo mașină de ocazie,de obicei rata de București  trecea cu un sfert de oră înaintea sosirii noastre.

Ne adunam cel puțin zece liceeni din satele înșirate pe șoseaua, al cărei capăt nu știu nici astăzi unde se oprește.

Eram cei mai fericiți!! Două zile, din nou acasă!

Luni dimineață, devreme, unul dintre părinți mă conducea în stația deja aglomerată.

 Se circula mult.

Dacă îmi întâlneam colegele de școală, nu simțeam imediat durerea despărțirii de casă.Era un fel de arsură în piept, care se ascuțea de cum  zăream silueta înaltă,  cu toate ferestrele luminate, deschisă privirilor pe toată lățimea străzii dinspre drumul național.

 Liceu teoretic renumit, exigență maximă!
Ce emoții, ce spaimă de domnișoara Lupescu, de dom Bălcescu  , nu  mai spun de babacu..
   Primele  două ore din fiecare săptămână le petreceam în   atelier,  fete și băieți, aceeași absurdă programă.
Nu știu cum de concepuse cineva un asemenea orar,  începeam cu cel mai stupid profesor, pe care l-am avut vreodată. 
Inflexibil, rău, cicălitor. El, cu mașinile lui de plantat cartofi, cu tractorul pe care nu l-am putut conduce.

   La proba de control, m-am oprit  într-o plută de pe marginea terenului de sport. Și curtea școlii era atât de mare..

 Nu mi-am putut explica  cum am ochit-o.

Cred că din cauza asta  nu mi-am dorit  niciodată  să conduc  o mașină.

Cu fiecare despărțire, murim câte puțin.

Știe oare cineva clipa când te desparți de copilărie, de adolescență, de un loc drag, de niște vorbe speciale?

Nimic nu mai seamănă după aceea, este, de fiecare dată,  altceva.

Când a plecat fiul meu cel mare prima oară cu mașina proprie din parcarea unde se juca de-a v-ați ascunselea, am simțit un fior  de bucurie, dar și de tristețe. 
În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!

Când  am pierdut din ochi  Dacosul , strecurându-se pe străzi,  ceva mă zguduia din adâncuri..

Fiul meu cel mic pleca departe, era student la Toulouse, 19 ani, singur , într-o lume necunoscută.

 îndrăznesc să te întreb:când ai conștientizat o despărțire?

de ce?

Nu despre   complexe feminine vreau să vorbim, nici despre teoria fiului răpit, în concepția psihanalistă.  

 Nu pentru că ar fi  teme mult prea dificile.

Nu cred  în valabilitatea teoriilor,  conform cărora toate femeile , devenite soacre, sunt scorpii.
Nici că toate  domnișoarele , care, în fața ofițerului stării civile, spun da-unele , pentru că asta au dorit, altele, printr-o întâmplare-ar  fi niște ființe angelice, bune de pus la rană.

Am urmărit, fără să fi conșientizat atunci că asta fac, relația mamei cu soacrele ei-mama naturală a tatei și mama lui  adoptivă.

Am fost,  destui ani, noră.

Și sunt , de  nu prea puțină vreme, soacră.

Nu despre experiența mea vreau să povestesc, pentru că aș fi subiectivă, așa cum este oricine, când vine vorba despre experiența proprie.//

La prima oră a dimineții, Gara de Nord mișuna de țigănuși și de fețe obosite.

Mi-am ocupat, temătoare, locul.

Atunci  i-am zărit  privirea tristă, de sub  borurile pălăriei negre de catifea. N-o mai văzusem de vreo trei ani. Sigur, mi-am zic în gând, nu mă înșală vederea.
Palmele obosite nu puteau ascunde îndeajuns  pâlcurile  sângerii, care  îi cotropeau fața, altădată îngrijită,  limpede.//

Am lucrat în aceeași școală  mulți ani, în schimburi diferite, am primit  multe promoții de la ea-copii bine pregătiți, deschiși, pasionați de lectură, dezinvolți.  Fiul ei  mi-a fost elev în clasa a VII-a, mai târziu i-am pregătit o nepoată pentru admitere.//

În câteva clipe mi-au trecut prin minte o mulțime de întâmplări- înainte de 89, amândouă cumpăram   pe sub mână pantofi guban, de la același magazin. Vânzătoarea ne cunoștea- fiica ei fusese eleva  noastră -   ne da pantofii să-i probăm afară,într- un părculeț..făceam glume , era  caraghioasă situația.. //

Vecinul meu a acceptat schimbul de locuri.//

Cu doi ani în urmă,  de bunăvoie și nesilită de nimeni, în urma unei discuții cu  unicul ei fiu, a vândut apartamentul confort I, cu trei camere, pentru a construi o vilă, undeva, pe lângă oraș.
N- a fost deloc ușor, o vreme au stat cu chirie, dar știau că vor avea o casă, o grădină, flori și multă verdeață.

Pe la școală se știa cât de greu i-a fost doamnei în acea vreme să-i găsească loc de muncă fiului , absolvent al unei  facultăți particulare.

Mama n-a cedat, a bătut pe la multe uși,  i se recomanda  să aștepte că va fi sunată, revenea, insista, plângea.

S-a umilit, a fost respinsă, n-a cedat.

Au învins! el, pentru că   a muncit, ea,  pentru că era mamă.

Acum, el este cineva!

Între timp, tânărul s-a căsătorit.

Între cele două femei- soacră și noră- în scurt timp, conflictul a atins cote paroxistice.

Doar ele știu adevărul..care adevăr?

Când n-a mai putut  suporta, a cedat.

S-a retras într-un sat de câmpie, prea cald vara, mult prea friguros iarna, alături de părinții ei, bolnavi,țintuiți la pat , ambii, peste optzeci de ani.

Noroi, ger, cenușă, teamă, lacrimi fără șir..Și lupusul  care o torturează.

A stat în spital zece zile, fiul a sunat o singură dată.//

Am vorbit cu ea aseară.

Ar vrea  să nu plângă. Nu poate.

Ar vrea  să spere. Nu știe în  ce.

Ar vrea  creadă. În cine?