vorbe, dar ce vorbe...

Cinci săptâmâni de stat în casă. Coșmar!
 Eu,  drumeața, iubitoarea  de  mers pe jos, de  cules flori, frunze și gânduri...
Prizonieră în propriul apartament, de la  balconul căruia   văd ce nu  voiam să știu, aud  ce  mă supără și-mi displace rău de tot.
Și , peste  toate astea, domnul acela, savantul, dacă asta o  fi, cu teoria lui despre „categoria  vulnerabilă„. 

 Nu este frumos să înjuri în gura mare  să te audă toată lumea,  dar așa-mi vine câteodată, nu  să dau cu  cuțitu-n peatră, vorba unei foste colege de cancelarie, profă de chimie, pe care o imitau elevii  cu aceast nevinovat „ peatră„...
 Aș vrea să dau și eu  cu ceva după cineva, mă abțin, că sunt o doamnă . Închisă în  casă de frica  coronului, la care  se mai adaugă și  avalanșa   produsă de ”teoria” savantului  cum că  mulțimea  vulnerabilă ar trebui  izolată în nu știu ce loc .

Știi ceva?( vorbesc și eu cu cine are vreme să mă asculte)
 Când au decis unii ( iar aș fi  zis o înjurătură, dar  nu se cade)  să  mă pensionez, Doamne, cât mă sâcâie vorba asta „pensie„ cu toate rudele ei , verbe, substantive, adjective,  eu, profesoara, eram  într-un moment de  maximă forță intelectuală:citisem atâtea, știam atâtea, voiam să  fac atâtea!
 Brusc,  a trebuit  să plec acasă, la  cratiță.
 Sindicatul mi-a oferit  o lenjerie de pat și un set de pahare. 

 Fain cadou!  nici că se putea ceva mai inspirat!
 NICIO CARTE....
eeee,  ce să fac?  n-a fost simplu deloc, teoretic  știam  ce ar trebui  să fac, practic  a  fost, vorba  elevilor mei, „ nașpa”.
  Și au trecut niște ani.
 Eu, cu ale mele.
  Și  vin liliecii ăia chinezești, aduc virusul,  hai în cutiuțe, oameni buni, dacă vreți  să  mai trăiți.
   Și  tocmai când  începusem să număr  câte zile mai sunt până pot să  văd pădurea, și  florile, și forfota lumii, vine domnul acela, cecetătorul, care  zice  că  mulțimea „ vulnerabilă  să fie  dusă nu știu unde.
  Eu respect fiecare meserie.  

 S-ar trăi greu, cred, fără  tot felul de oameni pricepuți.
  Dar,
cine le dă dreptul unora  să se creadă  niște  dumnezei  aici, pe pâmânt?
Cum rămâne  cu  traumele pe care le produc  vorbele lor? traume  comparabile  cu  virusul  însuși.

Drum ferit, drum peticit,

Cu talpa te-am pipăit...”
Emil Brumaru

Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 

Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară. 

Doar cele trei fete , măritate  prin satele vecine, îi treceau pragul.

Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna  croia drum prin zăpadă.

 Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte. Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.

Într-o zi, bunica mi-a spus  că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde. Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar  Aurică al tușii Maria întârzia.

Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.

Umbrite de anii care  s-au dus, amintirile mele s-au

 limpezit, așa, dintr-odată, ieri, când am deschis  televizorul. Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent  și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe. Bunica, o femeie trecută prin multe. 

Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și  facă un rost, doar ea  știe cum.

O vreme, a trimis pachete și  bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.

De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta  familiei, nu mai  sună nici telefonul.

Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.

Bunica așteaptă...

la rădăcini

motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.
Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.
De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.
O vreme, el nu se mai ivi .
 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 
Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!
Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.

Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul,  mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.
 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//

(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?
Dacă povestioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?

nu contează

  ce meserie ai, contează  să fii cel mai bun. Abraham Lincoln

Perioada aceasta nu a fost tocmai ușoară, cursurile au fost  intense, dar, din fericire, am reușit sa trec cu bine peste toate examenele.

Trezit în fiecare zi la 5, plecat la 6 și 15 , venit înapoi la 4 .Teme în fiecare zi , examen în fiecare săptămână, poate chiar două  săptămânal. Din 100 de puncte, am reușit să iau la toate peste 90, mai exact 95.5, 92.5 și 93.
Acestea au fost examenele teoretice, nu mai vorbesc câte examene practice am avut, cred ca aproape în fiecare zi  câte unul.//
Sunt  veștile trimise de Alexa, fosta mea elevă,  care, peste câteva zile va  zbura!
Și-a luat viața în propriile-i mâini. 

Este singură la părinți. Ar fi putut să rămână acasă, să aștepte   cu ochii pe telefon vă sunăm noi, dacă avem ceva.. părinții sunt iubitori, încă au  locuri de muncă,  s-ar fi descurcat ei, cumva.

A ales  să plece departe de casă, de părinți, de prieteni.
Peste  câteva zile, tânăra stewardesă  va trece prin marele, adevăratul  examen. 
Pentru care nu va mai primi doar puncte.
 Își va demonstra sieși  cine este cu adevărat. 

Ce și  cât poate.
Mi-a trimis și fotografii.
Nu-i așa că este cea mai frumoasă?

pentru ce am muncit ca un prost?

Ocrotit de culmi verzi, domoale, orașul își povestește  cuminte istoria, în turle,  zidiri, înscrisuri.

Fântâna  și-a învălmășit   susurul  printre  măsuțele cu suveniruri, fuste crețe,  galbeni în cozi  năclăite, ochi iscoditori.//

 Agățate  de  un grilaj  delicat, în ghivece- surori, orhideele își răsfață  noblețea  în  aerul cad al zilei. 

În jur de  o sută.

 Aleea  duce către una dintre  intrări.

Casa, ce casă? bloc, printre  blocuri.

 De ce  au   ridicat-o taman aici, îmi vine  în minte,  cum de ce?  curte bogată,  grădină până către liziera pădurii.

Uite că  asta nu ne-a spus, dar am eu așa o   convingere   că și pădurea   face parte din titlu.//

Ca elev, avea o mare spaimă de matematică,  într-un fel, era justificată,  toți  se temeau de  profesorul  mereu nemulțumit. 
Pe el îl ironiza de fiecare dată,  bine că  erau în ultimul an de profesională. 

S-au dus care încotro,  nu s-au întâlnit niciodată, alte vremuri.

Într-o zi, i-a apărut poza în ziar- ce familie,  ce realizări, copii licențiați,  cabinete de avocatură.//

 El,  bătrân de acum, preot.//

Trei autoturisme, parcate rebel  pe iarbă tunsă milimetric, așteaptă până după prânz.

Din pridvorul   casei- bloc,  mobilat ca în Neckermann, aș fi spus  cu  niște ani mai devreme,  privirea se pierde printre straturi  de legume,  trandafiri parfumați, tufe de levănțică.

În zare,  strălucitoare, pădurea...//

Cam  prea durduliu, Sfinția Sa își monitorizează , după ceas,   tensiunea  neastâmpărată.

Întreb de o colegă, o cunoștință comună.

-Doamnă, ei  sunt mult mai bogați decât noi, ați văzut șiru ăla mare de cofetării? sunt ale lor,  le-a mers mintea, domle.

Soarele arde.. egal pentru toți.//

Îmi vine în minte numele unei nuvele , de Alexandru Odobescu-Mihnea Vodă cel Rău. Doamna Chiajna .sper să nu fi greșit, nu vreau  să caut  pe net, în bibliotecă mi-ar fi greu..cred că finalul suna cam așa
Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?

O mai știi?

PRAO

Încă un an școlar își trage  greu sufletul, încercând  din răsputeri  să  treacă hopul.  

Amărâta aia notă de trecere. 
Sau  corigențe cât mai puține. 
În ultimele patru luni  , pe fotoliul cel mai înalt de la MEC sau cum se va mai fi numind ,
 și-au  făcut de lucru doi  tineri domni, a umblat apoi  vorba că  o doamnă din învățământul particular, restanțieră pe la niște cursuri,   ar ținti funcția care pe vremea lui Spiru Haret  se numea Ministrul Școalelor. 
 Aseară  a apărut schimbarea- alt nume.
Media ar fi- un ministru  în fiecare lună.

 Cât de productive au fost strădaniile respectivilor domni, poți vedea  doar dacă tragi cu  coada ochiului, fie  zi, fie seară, pe străzile orașelor sau, mai cu seamă, pe multele  terase învăluite în     fum, muzică,  alcool .

 Acolo  se pregătesc cei mai  mulți dintre tineri.

 Prin clase, mai trec femeile de serviciu .

Cu mopul.

Cu niște ani în urmă, un fost președinte aducea în discuție modelul  suedez.

A trecut vremea, suedezii o duc tot mai bine, noi rămânem tot ce-am fost, asta în cazul cel mai fericit.//

O prietenă româncă,  stabilită  într-un oraș suedez , studentă pentru a doua oară, într-o specialitate foarte interesantă, mamă a două fete superbe, școlărițe,  povestea pe blog, cum  învață fiica ei cea mare  să intre în viață, pe ușa  principală.

 Iată-

PRAO sunt inițialele care vin de la o definiție ce vrea să însemne “practica pentru orientare profesională” și are ca menire în sistemul de învațământ suedez, obișnuirea copiilor și tinerilor cu felul în care se muncește aici.
PRAO e obligatoriu și inclus în anumiți ani școlari, la alegerea școlilor. Diana a făcut PRAO în clasa a 6-a și atunci au avut două zile. A fost la o gradiniță și a văzut cum se lucrează acolo cu copiii. Apoi într-a 7-a a avut tot două zile și a făcut PRAO la Poștă. 
A văzut cum se sortează corespondența și cum se împarte la destinatari. În clasa a 8-a se face o săptămână de PRAO, adică 5 zile. Au avut de ales dintr-o listă lungă de magazine, café-uri, gradinițe, fabrici, instituții. Diana a mers insa pe “mâna ei” și si-a ales singura locul. Voia un magazin sau un café și a găsit un café dispus să o accepte. Unul din zecile de café-uri din centrul orașului. A început de luni, azi e a treia zi.
Alți elevi fac în alte părți, majoritatea însa în magazine, café-uri sau grădinițe. Alții însă fac la spitale, la fabrici, la instituții diverse(poștă, pompieri, etc).
Ca să vă faceți o imagine despre cum arată un café în Suedia, pot să vă spun că e o combinație foarte reușită de cofetărie-patiserie-cafenea, unde se servesc prăjituri, foietaje, sanwich-uri diverse(vestitele smörgås-uri suedeze), cafele și ceaiuri de toate felurile într-o atmosferă foarte placuta. Fiecare café își are bucătăria proprie unde face prăjiturile, foietajele și sandwich-urile, și,  desigur, cafeaua, mereu proaspată și foarte gustoasă. Clienții sunt serviți la tejghea și fiecare merge cu tava pe care se află farfuriile și cănile la mese.
 La sfârșit.  fiecare își duce tava la locul unde se adună tăvile-niște cărucioare speciale.
 Nu se servesc băuturi alcoolice, nu se fumează. Fumatul e interzis în locurile publice în Suedia și e strict respectat.
Café-urile sunt populare pentru pauzele de fika, pauze la care suedezii apelează la 2-3 ore. Fie dimineața, praâz sau seara .
Ce face concret Diana la PRAO? 
Păi ăn afara de a sta la casă(unde trebuie să ai peste 16 ani,  ca să poți sta) face de toate: ajută la servit clienții, face prăjituri, așază vasele în mașina de spălat, șterge mesele, etc. De obicei, dacă “angajatorii” sunt multumiți de practicant, îl pot solicita pentru job de vară. 
In Suedia tinerii pot munci legal după ce au împlinit 13 ani și mulți fac asta. Nu pentru că nu ar avea bani, ci pentru că e un mod de a intra pe piața muncii, de a câștiga experiența, de a înțelege ce înseamnă să câștigi bani, de a avea ocupație peste vară si apoi desigur sunt si banii care pentru un tanar nu sunt chiar putini…
Daca ii place? Da, foarte mult. Desi imi spune că e obositor să stea atâtea ore în picioare . Că fetele de acolo o tot trimit să se odihneascaă și să mănânce, că lucrează prea mult .
 Iar mie imi place că înțelege, în sfârșit, ce inseamnă să muncești. 
Și da, practica se continuă în liceu(atunci e deja pe specialități) și in facultate, crescând proporțional perioada de practică cu trecerea dintr-un an ăn altul.
Aici practica este foarte frumos împletită cu teoria.//
tu ce spui?

când suntem egali cu zeii

Omul sub vremuri, regele–timp peste și pe lângă noi? Mereu același, de fiecare dată altfel.
Din vorbă în vorbă cu o prietenă-nu voi spune cât de mică este lumea, deși, fizic, ne desparte  Oceanul- am descoperit de ce am devenit eu , într-un fel, colecționară.
 Unii adună tablouri valoroase pentru vremuri tulburi, alții iahturi, castele, arme, bijuterii, blănuri,  brichete, trofee de vânătoare.
 Eu adun șervete și fețe de masă, clopoței, flori și frunze uscate. Păstrez și bilete de intrare de pe unde m-au dus pașii.//
În copilăria mea, săptămânile de dinaintea Paștelui erau dedicate curățeniei și lucrului.
Nu cred să fi fost casă, în care să nu duduie din zori până târziu în noapte războiul de țesut.
Se țesea orice: covoare, macaturi, pături, velințe, preșuri, prosoape, ștergare, pânză de bumbac, de in, de borangic, pentru perdele, lenjerii, cămăși de zi și de noapte, fețe de masă.
 Femeile căutau modele în târguri, la rude, cunoștințe din sat sau din locuri mai depărtate.
Se cunoșteau cele pricepute la năvădit, cusut plăpumi, vopsit firele de lână în culori naturale sau în nuanțe pe care nu prea le-am mai văzut de atunci.
Pentru lenjeriile de pat, ca și pentru fețele de masă și cămășile ce se ofereau din parte miresei la nunți, se croșeta  horbota.
Măicuța avea câteva fețe de masă de-ți era milă să pui mâna pe ele-lucrate în șabace și ajururi, în ploiță de gânduri.
Pânză fină, înălbită  cu leșie, lăsată la geruit în iernile  viscoloase.
Nu le-am pierdut de tot, le păstrez undeva, într-un colț de suflet. Poate că de asta, pe unde mă poartă pașii, caut flecuștețe.
 Ca o prelungire a lumii aceleia curate.
La timpul prezent.
Cum sunt amintirile tale?

care pe care?

Se spune  că divorțul este una dintre cele mai traumatizante experiențe prin care poate să treacă o familie, nu doar cei doi   soți. Statisticile arată că 50% dintre cupluri , mai devreme sau mai târziu, se despart.

Sunt separări zgomotoase, la noi, ca la nimeni, auzi deseori. Altele , elegante,  cei doi rămân prieteni, participă unul la nunta celuilalt, își plâng pe umăr la ananghie, se  întâlnesc la o cafea, ce mai, sunt mai apropiați după decât înainte. Este drept că asta se întâmplă , mai ales, în filme. 
În neamul meu- și nu este prea mic- nimeni n-a  făcut pasul ăsta, fiecare,  din motive  doar de el știute.

 Nu despre asta vreau să povestesc.//

El și ea nu se mai suportau, ajunseseră la cuțite. Și ca să nu se întâmple ceva și mai rău, au mers  la tribunal. Vinovatul? știi cum e- dacă îl asculți pe el, îl crezi, Doamne, cât a mai suferit..dacă o asculți pe ea, plângi de-ți sare cămașa de pe tine.

El a câștigat casa, o cumpărase  când era burlac.

Ea , mobila,  covoarele, tacâmurile, cărțile, tablourile, păturile, vazele. Două mașini mari au încărcat tot.//

 La lumina câtorva  lumânări colorate,  femeia  proaspăt divorțată, singură, în sufrageria goală- el își petrece serile cu noua iubită-  așterne o față de masă albă  , direct pe parchet.

Așază elegant cele două kg de creveți pe un platou mare, alături de farfuria  cu icre și  asortează cochet masa cu o sticlă de vin alb, rece ca gheața..

 Cu ochii închiși, dansează după o muzică imaginară, mai ciugulește câte o înghițitură,  soarbe pe  îndelete din paharul înalt ..lacrimi mari i se preling pe obrazul nemachiat de câteva săptămâni.

 Într-un târziu, când zorile bat în ferestre, adună toate resturile  de mâncare într-un castron adânc,  aduce barele perdelelor  din toate camerelor, deșurubează capacele de la capete și îndeasă  liniștită, încet , cu grijă, toate resturile de creveți și  de icre.

Pune capacele la loc, barele , de asemenea,  face curățenie în grabă, închide ușa și,  fără să se uite înapoi,  pleacă.//

Liber, fostul soț se mută chiar a doua zi cu marea, adevărata lui iubire.

În primele zile , viața este roz, prietenii se întrec, care mai de care, să-i felicite.

Câteva zile mai târziu, nu se mai putea sta în niciuna dintre camere. Un miros groaznic  venea de peste tot și de nicăieri.

Degeaba, în noaptea de toamnă târzie,   cu ferestrele deschise,  au dormit iepurește,  să nu-i atace vreun hoț  , inutile s-au dovedit revizuirile ventilației, în eventualitatea că  ar exista niscaiva șoareci morți.

Bani, nervi, nimic nu mai era ca înainte..

Niciun musafir nu le mai călca pragul, vecinii le ocoleau ușa,  nici un muncitor n-a mai acceptat să schimbe măcar  o priză.

Casa a a fost pusă în vânzare, dar cum gura lumii este slobodă,  în scurtă  vreme, toți cumpărătorii au dat bir cu fugiții,  deși prețul a fost tot mai mic..agenții imobiliari tăceau în telefon, când proprietarului întreba dacă s-a găsit un cumpărător.

Într-o zi, cei doi foști soți, mai –mai să să se lovească unul de altul.

El a izbucnit în plâns, ea l-a consolat, el și-a spus pe jumătate necazul, ea s-a decis să-l ajute. Va cumpăra casa.

Toți zeii sunt pe pământ!!

Fericit că ea n-a înțeles  în ce se bagă,  el i-a făcut o reducere de 10%..Avocații au perfectat rapid actele.

Femeia s-a mutat în   casa ocolită de toți.

El, fostul proprietar, și-a găsit a doua zi în curte , mobila și, bineînțeles,   barele perdelelor.

Nimic nu este mai rău decât o femeie bună, zice un  cunoscător.

 p.s. e bine, când totul se termină cu bine, așa-i?

plouă cu fulgi de emoții

 Se apropia sesiunea de iarnă, anul II, cele mai grele examene.
Ningea mult, apăsător, nu mai puteam merge la cursuri, atâtea trepte, peste trei sute, nu le-am numărat niciodată…
Nu știam mai nimic despre cum este să fii mamă.
Știam că voi fi, vezi cum sunt toate pe lumea asta, cu un rost..peste ani, la o ședință cu părinții, un tip negricios, o matahală de om, așezat, nu știu dacă strategic sau întâmplător, în ultima bancă, după ce a scris, într-un carnețel fără scoarțe, notele fiului , el, negriciosul era vânzător într-un aprozar, comparând notele copilului său cu ale celorlalți, și-a dat seama că fiu-său era cam ultimul din clasă.
--Doamna profesoară, vedeți dumneavoastră, sunt tot felul de școli, pentru fiecare meserie câte una, pentru meseria de părinte nu există nicio facultate.
Mă gândesc adesea la vorbele insului, îmbrăcat în halat verde, fugit pentru o oră de la serviciu.

Nu știam cum este să fii mamă, cu mama mea nu discutasem niciodată.Nici cu altcineva.
Doctorul a fost foarte bun, ne-a preluat pe amândoi, pe băiatul meu și pe mine, ne-a vizitat câteva zile. Și asistenta de la dispensar.Și mama .Și colegele de grupă. Și găina, avea o claie de păr auriu, domnișoară bătrână, asistenta de la catedra de folclor.
Durduliu, mânca, dormea, plângea, mă trezea când abia puneam geană pe geană.
Dormeam amândoi în aceeași cameră. Îl priveam mișcându-și degețelele și ochii, ascultam șoapte neînțelese.Ore în șir.sau întrerupte.Învățam pentru examene.
Când nimic nu-l potolea din plâns, îl legănam.Pe picioare.Cursul, mare cât un ceaslov, aluneca.Nu-l mai ridicam, mă dobora somnul.
Recunosc, baie nu i-am făcut.N-am avut curaj, credeam că-mi scapă din mâini.
Mama mea și tatăl lui  s-au ocupat de treaba asta.
Mama  sta o săptămână, venea, pleca..
Nu existau pamperși.Doar scutece, în teancuri.Aveam răbdare să le calc, după fiecare spălare, se minuna mama
N-am amânat sesiunea, poate dintr-un fel de  ambiție, poate, pentru că, așa simțeam că trebuie să fac.
Mai greu a fost la dialectologie- atâtea legi fonetice, graiuri, transformări vocalice și profesorul Țepelea, spaima facultății.
În decembrie următor, copilul meu era la bunici.
Acolo i-am făcut  primul tort de ciocolată.
Îl  plimbam  cu săniuța, ningea frumos, cuminte, o clipă n-am fost atentă, el a  coborât și a început să meargă.
L-am văzut călcând agale, moșnegește..
Să fi fost momentul cel mai fericit?
Multe au fost!
Căruciorul l-am cumpărat de la Craiova, se găseau greu-am fugit într-o după-amiază , de la cursuri..” Hai încetul cu încetul / Să-nvățăm tot alfabetul/, chitara am comandat-o la Gheorghieni,  cîminul cu grădiniță, eu navetistă, mereu în fugă,  școala, clasa de sport,liceul Bălcescu mate- fizică, printre primii, bacalaureatul, puțin sub 10, revoluția-facultatea reînființată, în  anii comunismului cartea apărută atunci- culegere de texte din filozofie,din care am învățat fiecare separat,  conspecte, scheme, teste- admitere foarte bună, masterat, ani de muncă- aici și în alte locuri.
Îl iubesc, cum doar mamele știu s-o facă,  necondiționat!
Sunt tare mândră de el!
Ne mai înțepăm, deseori mă intimidează, el vorbește, eu ascult, mai și plâng, tac..Inima unei mame este un abis, în adâncul căruia se poate afla o iertare.H.de Balzac
Să spun că piciul de atunci este managerul de astăzi, el însuși părinte?
Din februarie, anul trecut , are casa lui, toate colțișoarele i-au trecut prin mână, lucrătorii, deh, de-ai noștri..

La mulți ani, băiatul mamei!