Pauză cu parfum de amintiri în Verona

În drum spre Rosolina Mare am făcut un popas mai lung (cam o ora jumătate) în Verona – un oraș care nu mai are secrete pentru noi
L-am explorat în lung și-n lat în vacanțele anilor trecuți, de la balconul Julietei până la podurile peste Adige, de la romanticele străduțe înguste până la serile magice din Arena di Verona, unde am trăit concerte de neuitat (pe vremea când Leo încă nu exista în familia noastră).
De data aceasta nu a fost despre descoperiri noi, ci despre bucuria sinceră de a reveni într-un loc drag.

Am parcat în fața Porta Nuova și ne-am plimbat relaxați prin Piazza Bra, în jurul Arenei, ca și cum ne-am fi întors acasă pentru o scurtă vizită.

🌞 Căldura a fost pe măsură – în jur de 32°C – dar n-a lipsit răsfățul unei felii de pizza savuroase, al unui pahar de cola rece, al unui Hugo proaspăt și bineînțeles al espresso-ului care completează orice oprire italiană.
Cu energia reînnoită și zâmbetul pe buze ne-am urcat din nou în mașină, pregătiți să pornim spre țărmul Mării Adriatice, acolo unde timpul capătă gust de sare, soare și miros de nisip încins. 🌊
Verona va rămâne mereu un popas al inimii noastre. ❤️

Gustul unei nopți cu Verdi

Era o după-amiază caldă și blândă, când liniștea străzilor nu fusese încă tulburată de pașii turiștilor. Nu știam exact ce căutam, dar simțeam că locul ne cheamă, așa că am cumpărat bilete „fără loc” pentru spectacolul din acea seară la Arena di Verona – unul dintre puținele amfiteatre romane din lume care încă găzduiesc reprezentații.

Am pășit devreme în arenă, cu sufletul plin de emoție și dorința de a găsi un loc potrivit, acolo unde istoria încă șoptea. Soarele cobora lin, îmbrăcând zidurile arenei într-o lumină caldă, aproape lichidă. În interior plutea o liniște aparte, întreruptă doar de acordurile răzlețe ale instrumentelor care se pregăteau – sunete discrete, timide, ce anunțau magia ce urma să vină. Ne pregăteam să trăim „Aida” de Verdi sub cerul deschis, în acel decor atemporal, în acea clipă rară când lumina se topește în umbre, iar granița dintre realitate și vis devine aproape imperceptibilă.
Lângă noi s-a așezat un cuplu în vârstă, oameni din zonă, purtând un coș de nuiele, ca o amintire dintr-un alt timp. Au scos o baghetă cu coajă crocantă, au rupt-o cu mâinile și au turnat peste miez un fir de ulei de măsline. Aroma s-a ridicat în aerul serii – verde, intensă, cu note de iarbă proaspăt cosită, migdale crude și o adiere fină de piper. Așa am descoperit Monini – uleiul de măsline extra-virgin cu un gust profund și inconfundabil, ce pare să adune în sine soarele și pământul Italiei. Un strop simplu, ecoul unui vers ritmat, încărcat de lumină, rădăcini și timp. Vecinii noștri, italienii, ne-au invitat la „masa” lor cu naturalețea celor care știu că bucuria e mai mare atunci când este împărtășită. Din coș au scos o sticlă de Chianti Classico și patru pahare cu picior. Am ciocnit ușor, zâmbind: „Cin cin!”.

În jurul nostru, ceilalți spectatori făceau același gest – rupeau pâine, turnau ulei, zâmbeau și sorbeau din pahare rubinii. În lumina caldă a amurgului veronez, cina părea o celebrare tăcută între străini, uniți de aceeași bucurie simplă a gustului, a clipei și a vieții.
Când s-a lăsat înserarea și scena s-a luminat, coșul de nuiele a rămas uitat, înghițit de umbre. Toată atenția s-a îndreptat spre scenă – un spațiu viu, vibrant, pulsând de culoare și sunet. Încet, tot ce era în jur s-a estompat. Nu a mai rămas decât magia spectacolului: decoruri egiptene, sunete vibrante, emoție pură.
La un moment dat, m-a cuprins o ușoară confuzie. Eram în Verona zilelor noastre, așezați pe pietrele unei arene din vremea Imperiului Roman, dar trăiam povestea Aidei, în Egiptul antic... Timpul părea topit într-o clipă fără margini. Eram undeva între lumi, acolo unde trecutul și prezentul se ating fără să se vadă.
Muzica curgea amplă și vie, ca o forță ce ne-a cuprins pe toți. Fiecare notă părea să atingă ceva adânc în suflet. Vocile se înălțau peste zidurile arenei, iar orchestra vibra cu o precizie care tăia respirația. În jurul meu, peste zece mii de oameni ascultau în liniște deplină, cu ochii și inimile larg deschise. Nu mai era doar un spectacol. Era o trăire comună, o emoție ce ne lega pe toți.

Ca din senin, o rafală de vânt a doborât un panou din decor, oprind spectacolul pentru câteva minute. În acea pauză neașteptată, publicul a reacționat spontan cu un „val” – acel gest colectiv de pe stadioane, când oamenii se ridică pe rând, într-un cerc perfect de entuziasm. A fost un moment grandios, vesel și neașteptat. Valul a făcut o rundă completă a arenei, apoi a fost preluat de orchestră pe scenă și încheiat în aplauze. Panoul a fost fixat, iar opera a continuat ca o poveste vie.
Fiecare scenă era o pictură în mișcare, fiecare duet – o luptă între pasiune și destin. Costumele, luminile, gesturile – toate construite cu o rigoare desăvârșită, într-o regie atentă la fiecare detaliu. Muzica lui Verdi ne-a purtat printr-un labirint de trăiri — iubire, trădare, dor, speranță. Pe măsură ce emoția creștea, o tăcere adâncă a cuprins arena, ca o reverență colectivă în fața artei. Nu mai eram spectatori. Eram acolo, în poveste.
Când „Marșul triumfal” a izbucnit, sunetul orchestrei a umplut spațiul cu o forță copleșitoare. Vecinul nostru s-a ridicat în picioare, cu mâna dreaptă așezată peste inimă – ca la un imn. Alături de el, și alți italieni. Nu au spus nimic. În tăcerea lor se simțea o emoție adâncă. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. A fost mai mult decât muzică – a fost identitate, a fost emoție pură. După acest moment, ceva s-a schimbat. Nu în muzică, ci în noi. Părea că întreaga arenă asculta altfel – cu mai multă atenție și suflet. Spectacolul a continuat, dar în noi vibra încă o emoție adâncă, greu de risipit.
La final, când ultimele note s-au stins în noapte, întreaga arenă s-a luminat. Spectatorii au aprins lumânări – un gest ritualic, un omagiu adus lui Verdi. Nu am știut de această tradiție, așa că nu am avut lumânări – probabil nici alți spectatori ca noi, străini de loc și limbă. Din toate părțile însă, oameni necunoscuți ne-au oferit lumânări și ne-au dat lumină. Efectul a fost magic – o mare de flăcări tremurânde, ca niște stele coborâte pe pământ.

În noaptea aceea, în camera liniștită a hotelului, somnul a întârziat să vină. Emoțiile serii încă vibrau în mine, iar gândurile se înșirau ca secvențele unui film. Gustul baghetei crocante, stropită cu ulei de măsline și însoțită de paharul de vin roșu, era ancora mea într-o realitate care părea desprinsă din vis. Atunci am înțeles ceva simplu și profund — sunt seri care nu se uită niciodată!
De atunci, am început să recreez acel gust. Poate din nostalgie sau poate din dorința de a păstra vie o clipă care m-a fermecat. Așa a devenit Monini parte din dieta mea mediteraneană – o amintire transformată în gest, o emoție care revine mereu, cu aceeași intensitate. 

Când zilele devin lente și lumina capătă gust de vară, feliez roșii coapte și mozzarella, le așez în cercuri alternate, ca într-un dans tăcut. Presar piper proaspăt, câteva frunze de busuioc și las să cadă, fără grabă, un fir din uleiul de măsline – limpede, verde-auriu, cu miros de iarbă și soare. Alături, o bucată de pâine crocantă, ruptă cu mâna. Atât. Gust, închid ochii și sunt din nou acolo – pe treptele arenei, sub cerul plin de stele, înconjurată de mii de suflete care respiră la unison, în timp ce muzica plutește vie și nemuritoare, peste piatra veche. Ca într-o bulă de timp. Ca și cum aș avea un bilet secret, valabil oricând, spre acea noapte.

--------------------------- 

♦ Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025 ♦

Doar vești bune

Astăzi este o zi specială în familia noastră, plină de bucurie și motiv de sărbătoare. Raluca își aniversează ziua de naștere si ne-a invitat la restaurant.
Tocmai s-a întors dintr-un concediu frumos petrecut în Verona și la Lago di Garda, alături de logodnicul ei și Chico.
Nu există nimic mai frumos decât să înceapă un nou capitol din viață alături de cei dragi, păstrând în suflet amintiri prețioase și momente de neuitat.

Chiar dacă astăzi nu suntem cu toții împreună, ne bucurăm să știm că fiecare este bine! Adela este încă în Atena (la logodnicul ei), iar Bunica (ajunsă aproape la 83 de ani) este sănătoasă și se bucură de plimbările liniștite prin Parcul Sub Arini.
Vă doresc tuturor o duminică minunată, presărată cu voie bună, râsete și momente speciale! Pentru noi, ziua va fi cu adevărat de neuitat, plină de surprize frumoase și multă dragoste, sărbătorind cum se cuvine!
La mulți ani, Raluca! 🎉🎂✨

La spectacol

Duminica (22.10.23) am avut bilete la un spectacol la cinema, un concert preluat din Arena di Verona cu Jonas Kaufmann - numit de Daily Telegraph „cel mai mare tenor din lume” sau „tenorul miracol”, cum l-a numit Le Monde. The New York Times l-a descris pe Kaufmann înca din 2014, drept „o remiză la box-office și... cel mai important și versatil tenor al generației sale”. 

Jonas Kaufmann si-a arătat toată versatilitatea repertoriului în această seară: de la arii și duete din operele lui Verdi și Puccini până la cântece populare de operetă și clasice de film („Maria” din „West Side Story” și câteva fragmente din „Gladiator”). Alaturi de el, au evoluat pe scena soprana Sonya Yoncheva si baritonul Ludovic Tézier. 

 Amfiteatrul din Verona, construit în secolul I d.Hr. este cunoscut pentru remarcabila acustică. În această locație istorică, au loc înca din anul 1913 numeroase festivaluri de operă. Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la prima ediție a Festivalului de operă, eveniment ce a fost serbat prin aceasta seara de gală a lui Jonas Kaufmann. Cele mai frumoase arii - Don José în Carmen, Cavaradossi în Tosca, Maurizio în Adriana Lecouvreur, Don Alvaro în La forza del destino, Siegmund în Die Walküre și rolurile principale din Parsifal, Werther, Don Carlos și Lohengrin, Jonas Kaufmann ne-a uimit prin superba intrepretare în limbile originale ale operelor (Jonas Kaufmann vorbește fluent cinci limbi). 

20.000 de lumânări aprinse au format un decorul elegant pentru acest concert deosebit. A fost un spectacol captivant, emotionant, cu o multime de bisuri... Un spectacol magic!

Salutari din Verona

 

De obicei, drumul nostru spre Italia trece din Bayern prin Alpi in Austria, peste pasul Brenner in Italia si dupa apoximativ cinci ore de mers cu masina, se atinge provincia Verona. 

In cazul nostru insa, calatoria se lungeste pâna la aproximativ opt ore! 

Lui Leo nu ii place deloc sa calatoreasca in masina, motiv pentru care trebuie sa facem pauze dese. Macar 10 minute cam la fiecare ora de calatorie... Si ca de obicei pe acest traseu, ne oprim in Verona. Ca si anul trecut, am facut pauza o ora si jumatate, am servit masa de pranz si ne am plimbat prin piata Bra, in jurul amfiteatrului roman. 

Iubesc atmosfera de aici. Dar... la fel iubesc si sarmul statiunilor de pe malul lacului Garda. Asa ca, mai mult ca probabil in drumul spre casa vom face pauza lunga la Bardolino, Lazise, sau Malcesine... Nu stiu inca si nici nu ma gandesc inca la intors spre casa! Deocamdata abia am dat start vacantei 🤗😊 Va pupam 😘🐾😘

Miercurea fara cuvinte (s.41) - Ziua Verdi, o încântare

(Verona, august 2013)


Va reamintesc ca singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis ☺ Exista aici, chiar si un tabel cu teme facultative pentru fotografii, pe fiecare saptamâna - pentru ca de obicei, atunci când este permis orice, cadem în pana de ideii ☺ Happy WW! ☺

Concediu în Toscana - Program Review

S/ 9.06 - drum spre Piombino cu pauza în Verona (*cap.1*, *cap.2*, *cap.3*; *cap.4*,*cap.5*; *cap.6*)
D/ 10.06 - Piombino, tur în centrul istoric (*cap.1*; *cap.2*;*cap.3*; *cap.4*)
L/ 11.06 - Excursie pe Insula Elba (*cap.1*; *cap.2*; *cap.3*; *cap.4*)
M/ 12.06 - Zi de plaja, in golful cu roci
M/ 13.06 - Pe urmele Etruscilor - Populonia si Baratti (cap.1*, cap.2*, cap.3*, cap.4*)
J/ 14.06 - Plimbare în Massa Marittima si San Galgano
V/ 15.06 - Zi de plaja, în golful cu roci
S/ 16.06 - Plimbare în Suvereto, Motesudaio Marittima si Pisa
D/ 17.06 - Plimbare în Campiglia Marittima
L/ 18.06 - cu Leo la doctor; plaja la Dogs beach
M/ 19.06 - zi de plaja, în golful cu roci
M/ 20.06 - Plimbare în Siena si Arezzo
J/ 21.06 - zi de plaja Dogs beach, plimbare de ramas-bun în Piombino
V/ 22.06 - drum spre casa cu pauza la Laggo di Garda

Drumul spre Italia

Asa cum ne-am propus, ne-am trezit sâmbata la ora 3 noaptea pentru a porni la drum la ora 4. Leo a fost total derutat... nici nu a vrut sa se dea jos din pat. Abia când a vazut ca ne încaltam, a realizat ca e serios, vom pleca cu adevarat in toiul noptii.
Bagajele au fost încarcate în porbagaj înca de cu seara. Am organizat totul în asa fel incât in interiorul masinii sa nu avem decât posetele, sa avem spatiu confortabil pentru lunga calatorie care ne astepta.
Dupa cum am povestit in articolul anterior, pentru Leo a fost pregatita o cutie de transport care ocupa doua din cele trei locuri pe bancheta din spate. Afara era înca întuneric si în masina bineînteles, s-a stins lumina când am pornit si cu toate ca Leo si-a acceptat locul în cutie fara sa protesteze, dupa cateva minute a început sa se smiorcaie. Mi-am închipuit ca îi este ciudat singur, în întuneric, asa ca la primul semafor mi-am schimbat locul si am venit din fata, sa calatoresc lânga cutia lui, pe bancheta din spate. Initial m-am gândit ca va fi doar pâna când va rasari soarele, însa pâna la urma, am ajuns la destinatie în aceasta formatiune ☺ Cum m-a vazut lânga el, cum s-a linistit, s-a facul colacel si a adormit. Din cand în când s-a trezit, si-a scos boticul pe usa, s-a facut din nou melc si iar a adormit. Prima pauza am facut-o pe la ora 6 si jumatate, dupa ce am trecut granita în Austria.
La noi în Augsburg e vara de mai bine de o luna, de aceea ne-am îmbracat lejer, mai ales ca destinatia de vacanta este Bella Italia, tara în care soarele râde mereu. În Austria însa, la Pasul Brenner termometrul a aratat 8°C! Între vârfurile Alpilor, soarele înca nu era vizibil, tocmai se ridica ceata din vai... Superb peisaj! Am iesit sa fac o tura mica cu Leo si... am înghetat! Într-o parcare de benzinarie, unde am alimentat (în Austria benzina e cea mai ieftina 1,45€/l, în Germania este 1,55 si în Italia 1,75€/l), am tras din geamantan un pantalon si o jacheta si m-am îmbracat ca altfel, simteam ca ma prinde raceala! Ar fi fost un cosmar în concediu! Cum am intrat în Italia, vremea s-a încalzit din nou.
Pe parcursul drumului am facut cam la fiecare 3 ore câte oo mica pauza si o singura data am facut o pauza lunga de o ora, la Verona.


Dupa 500 de kilometri, adica pe la ora 10 - am ajuns la Verona. Am parcat în centru si ne-am plimbat timp de o ora, sa ne dezamortim picioarele.
Cu ani în urma, am fost de cel putin 5 ori în Verona, cunoastem centrul istoric si am vizitat cam toate punctele de atractie turistica. Asa ca de data aceasta ne-am plimbat doar în Piata Bra, am savurat un espresso veritabil, am dat ocol amfiteatrului si am citit planul de concerte din Arena di Verona.




La ora 11 ne-am urcat în masina si am pornit din nou la drum. Leo a intrat în cutia lui si a dormit sau s-a prefacut ca doarme ☺☺☺ Acasa nu doarme niciodata mai mult de cate o ora, în cursul zilei. Exact cum fac tinerele mame cu bebelusii lor - când bebe pânge, intra în panica, nu stiu ce sa îi mai faca celui mic, sa îl împace si sa fie bine; când bebe doarme adânc vin sa verifice de ce nu plânge?! ☺☺☺ Asa si noi, oare ce are Baiatu' de este asa de cuminte, nu care cumva sa fie bolnav! ☺☺☺ Leo a fost ca o jucarie de pluș - exact la fel de cuminte ca ursuletul - jucaria lui preferata! ☺☺☺
Am ajuns în Piombino conform planului nostru, pe la ora 16:30. De fapt, exceptând patania de la ultima statia de pedaggio, aproape totul a decurs conform planului...
Ruta din Germania în Italia trece prin Austria si pentru autostrada austriaca, am cumparat înca de acasa Vignette dus-întors. Italia finanteaza întretinerea autostrazilor prin sistem pedaggio (pe germana Maut). Pentru cine nu stie ce înseamna: pentru o anumita distanta pe autostrada, trebuie achitata o anumita suma - la intrarea în zona de plata, se deschide bariera doar daca ai extras un tichet. La iesirea din zona, predai tichetul si achiti pentru kilometrii parcursi. Pâna în Poimbino au fost trei statii de plata. Prima a fost în apropiere de Verona, a doua în apropiere de Modena si a treia în apropiere de Pisa. La primele doua statii am platit câte 17-18 euro. La ultima bariera, Helmut nu a fost atent si a intrat pe poarta "telepass" unde... nu am primit niciun tichet. Încapatânat, nu a vrut sa ne întoarcem asa cum am propus eu, sa mai intram o data pe poarta pentru cei fara "telepass". Ehei, când am ajuns la iesirea din zona, individul de la ghiseu a vrut sa ne întocmeasca un proces verbal si ne-a spus ca trebuie sa lamurim situatia pe la ce stiu ce administratie, bla-bla, si asta în urmatoarele cinci zile. Cum nu stim sa vorbim italiana nici eu si nici Helmut, am rugat (pe engleza) sa ne lase în amarul nostru, sa ne petrecem concediul linistiti, sa gaseasca o modalitate sa platim acum... Singura varianta a fost sa platim paușal suma de 70 de euro! Am zis "Gratie", am platit si ne-am vazut de drum! ☺

(va urma)

Verona în lung si-n lat (5)

Pentru rubrica Happy Weekend- tabel înscriere Blind Love (Elly)

Ultima zi în Italia, am rezervat-o pentru a ne plimba prin Verona.
Am parcat masina în imediata apropiere a Podului Victoriei (Ponte della Vittoria) de peste Adige, râul care traverseaza orasul Verona. Nu am stiut cum se numeste acest pod pâna când, dupa-amiaza târziu, dorind sa ajungem pe cel mai scurt drum la masina, ca sa pornim spre casa, am constatat ca drumul este... fara sfârsit! Adige face o bucla mare în zona centrului orasului si noi, am ales din greseala arcul cel mai lung spre pod. Am "marsaluit" mai bine de o ora în arsita soarelui, dar s-a meritat din plin, astfel am vazut mult mai multe decât ne-am propus.

Cladiri superbe cu arhitectura tipica veroneza, balcoane lucrate ca în filigran, cu balustradele pline de flori multicolore, stradute înguste si curti încarcate de flori caracteristice zonei mediteraneene: ficusi uriasi, oleandri parfumati, bougainvillea, kiwi, palmieri si bineînteles chiparosi, înalti si subtiri ca lumânarile.

Când am ajuns la Ponte Pietra - pod construit de romani în secolul 100. î.Ch. - ne-a fost clar ca am gresit drumul... Am oprit o doamna în vârsta, iesita cu câinele la plimbare si am întrebat-o în ce directie este "podul cu statui". Ea ne-a spus zâmbind ca acela este Podul Victoriei (construit în 1928-1931) si cu rabdare ne-a aratat pe harta locul în care ne aflam, pe arcul râului, în punctul diametral opus parcarii noastre. Exista posibilitatea de a ne continua drumul înca o ora pe malul râului sau, sa o luam în directia Piazza delle Erbe si sa trecem pe partea cealalta a bratului râului Adige, în mai putin de douazeci de minute.

Am ales varianta "prin oras"si asa am mai admirat înca o data primăria veche, Torre Dei Lamberti, Casa dei Giudici ("Casa Judecătorilor") și Casa dei Mercanti, cu zidurile terminate în cozi de rândunica - simbolul familiei Scaligeri. Pe partea opusa se ridica Palatul Maffei, decorat cu statui ale zeilor greci si coloana de marmură albă de pe care troneaza leone di San Marco, leul înaripat - simbolul Republicii Veneția. Cel mai vechi monument din piata este fântâna romana "Madonna Verona" datând anul 380. Tot un monument istoric vechi este Capitelul, coloana ridicata în secolul 13 si continând sculpturi în refief cu Fecioara Maria si sfintii Zeno, Petru Martirul și Christopher.

În prima parte a zilei am vizitat Casa di Giulietta, unde dupa parerea mea, exista cea mai mare aglomeratie de turisti pe metrul patrat. Dusi de puhoi pe sub bolta intrarii în curte (pe peretii carora sunt scrise toate numele din lume!) am ajuns lânga statuia Julietei si nu am ratat sa imortalizez secunda când le-am urcat pe Cotofene (mama si tanti Sofi) lânga statuia Julietei - personajul feminin din drama "Romeo si Julieta", piesa cu cel mai mare succes scrisa de Shakespeare, considerata cea mai tipică poveste de dragoste a Renașterii. Veronezii au stiut  sa foloseasca cu multa arta reclama gratuita oferita de Shakespeare, aici existând un muzeu si un punct de vânzare suveniruri, unde toata lumea cumpara simboluri ale dragostei supreme (bineînteles ca si Cotofenele au cumparat cadouri pentru cei dragi de acasa). Apoi am iesit la peretele pe care toata lumea lipeste guma de mestecat (bineînteles ca si ale noastre exista acolo) si grilajul de care se atârna lacatei ai iubirii.

Apoi ne-am îndreptat pasii spre cea mai mare piata din Verona, Piazza Brà - unde troneaza amfiteatrul roman, Arena di Verona*. Ne-am amintit cu placere de seara de opera si ne-am învârtit în jurul pietii, admirând fiecare detaliu al superbelor cladiri. La fiecare colt de starada statuile vii amuza turistii.

Cotofenele mele au donat un banut unui actor ce juca rol de bebelus :))) Imi pare rau ca nu am filmat momentul când le-a strigat cu intonatie hazlie "mamaaaaa" si le-a dat mânutele... Am râs cu lacrimi si ne-am amintit toata ziua faza acesta nostima.
Le-am aratat fântâna oferita cadou veronezilor de catre orasul München cu ocazia parteneriatului (Veroan la rândul lui a daruit orasului München o statuie, copie a Julietei - statuie pe care câteva zile mai târziu, le-am aratat-o mamei si lui tanti Sofi, în plimbarea facuta la München).
Fântâna decorativa este o sfera de granit, pe o parte exista stema Veronei - crucea si coroana, pe partea opusa calugarul - stema Münchenului, iar la mijloc tuguii, ce reprezinta Alpii care despart cele doua orase înfratite.

Am umblat toata ziua, dar mamicile mele nu s-au plâns deloc ca le-ar durea picioarele. Le-am fotografiat peste tot si cu siguranta nu îsi mai amintesc multe din denumirile si micile informatii pe care le-am soptit eu, cunoscute din tururile facute în Verona, în anii precedenti. M-am minunat ca au mai avut putere si au alergat sa le fotografiez si pe treptele Palatului della Gran Guardia Nuova, cladire cunoscuta si sub numele de Palazzo Barbieri, dupa numele arhitectului Giuseppe Barbieri, sub conducerea caruia a fost ridicata monumentala constructie (1836-1848). Drept rasplata, le-am invitat sa servim masa în compania Sophiei Loren ;)) în restaurantul Calice, de lânga zidul cetatii medievale.

Ce ne-a încântat în Verona?! Totu!!! Stradutele, casele îngrijite, fântânile, vegetatia, pasajul pietonal pavat în întregime cu marmura, magazinele cu vitrine luminoase, monumentele, statuile, atlanții, cariatidele, bisericile, veronezii, cațeii veronezilor... Nu exista nici un amanunt neplacut din aceasta excursie!

Ne-a parut rau sa plecam din Verona, dar ne-am bucurat sa ne odihnim picioarele în masina, pe lungul drum spre casa. Cinci ore în care în fata ochilor s-au perindat din nou dealurile îmbracate în vita-de vie, muntii verzi si stâncile golase, vârfurile ascutite ca sulitele si castelele, fortaretele de pe piscuri, padurile de conifere, satele cu case pictate (tipice Alpilor în zona Tirol-Algäu), statiunile montane, autostrazile pe trei si patru benzi (într-un sens si înca 3-4 în celalalt) pe care se zboara, viteza fiind nelimitata! Am ajuns acasa la apus de soare.
Asa s-a încheiat ziua de duminica, 11.08.2013

*) Arena di Verona a avut initial dimensiunea de 152×123 m. Astazi masoara doar 138×109 m si înălțimea este de 24,1 metri. Cele 45 de scari-rânduri pentru auditoriu au aproximativ o înaltime de 45 de centimetri. Amfiteatrul oferă locuri pentru 22.000 de spectatori.
Arena din Verona este după Colosseum din Roma si Arena din Capua - al treilea cel mai mare din amfiteatru antic conservat.

Cotofenele la Verona (1)

(continuare la "Drumul spre Lago di Garda")
Nota: Pentru ca mamica si prietena ei din liceu, tanti Sofi, sunt sfatoase si deapana neîncetat amintiri din tinerete, am spus odata "sunteti ca doua cotofene" si de atunci, folosim apelativul ca pe un alint.
Am fost plecati de vineri dimineata în Italia la Lacul Garda si bineînteles ca ne-am plimbat nu doar pe malul lacului, admirând salba de statiuni de-a lungul strazii Gardesana Occidental, ci am vizitat si Verona.
Mamicile si-au împlinit un vis si totul a fost minunat!
Ne-am întors acum o ora si ma grabesc (pâna când nu expira tabelul), sa înscriu postarea cu aceste "câteva" fotografii la rubrica "Happy weekend", initiata de Elly (Blind love)










A fost un happy-happy-happy weekend! (va urma)