Eu nu mă satur niciodată! / Toamna care se gustă, se ascultă, se vede și se simte

V-ați săturat vreodată să priviți cerul într-o zi senină de toamnă? Eu nu!
E ca o hartă nesfârșită, tipărită cu cerneală de lumină și semnată de vânt. Privesc cerul și pupila mi se dilată, ca o întrebare în fața misterului. Albastrul lui nu e culoare — e o stare. E respirație. E fereastră spre mine. Cerul ne străbate în gânduri, în dorințe, în tăceri... Văzduhul devine simțire, iar ochiul lui infinit ne privește, ne pătrunde. Cerul este în noi.
V-ați săturat vreodată să urmăriți norii albi, pufoși, plutind pe cerul azuriu într-o superbă zi de toamnă? Eu nu!

Norii sunt contururi de basm. Plastilina cerească modelează figuri efemere... Norii apar și dispar, ca puful de păpădie...
V-ați săturat vreodată de aroma frunzelor mușcate de rugină? Eu nu!
Toamna pictează cu frenezia unui pictor posedat de lumină. Culorile sunt crude, iar mirosul de vopsea proaspătă plutește în aer ca o vrajă vegetală. Pădurea e atelier deschis, o pânză încă neterminată, întinsă pe rama dintre cer și pământ. Pensula, înmuiată în verde fermentat, a rămas sprijinită pe paletă.
Frunzisul de aramă, încă umed, se întinde peste ramuri cu tușe tremurânde. Galbenul fragil se agață de câte o rază de soare, ocrul respiră sacadat, acajiul și verdele se amestecă, se compun și se descompun după rețete pe care doar pădurea le știe. Mirosul lor e pur — o alchimie a timpului, o respirație a pământului care a învățat să viseze în culori. Toamna știe să distileze lumina, ploaia și vântul, să le încapsuleze într-o esență de parfum unică. Aromele sălbatice foșnesc pe poteci, numărând pașii care vin și pașii care se duc...
V-ați săturat vreodată să ascultați vuietul cascadei? Eu nu!
Nu e doar sunet — e o simfonie a pământului care își revarsă sufletul. E vocea muntelui ce plânge și râde în același timp, o respirație sălbatică ce se rostogolește peste pietre. Fiecare picătură cade ca o notă muzicală, compunând împreună cu suratele ei, o melodie ancestrală — o rugăciune lichidă.

Cascada nu șoptește. Strigă! Dar nu ca să sperie — ci ca să trezească în noi ceea ce din când în când se pierde în agitația cotidiană — speranța, curajul, pofta de a merge mai departe... Admir îndrăzneala fiecărui fir de apă care se aruncă peste stânci, încercând fără odihnă să le șlefuiască muchiile. Plonjează într-un haos armonic ce vibrează puternic, alungându-mi stresul.
Apa nu e doar materie — e gând în mișcare, emoție în devenire, libertate care curge.
V-ați săturat vreodată de gustul naturii pure? Eu nu...
Gustul naturii nu se măsoară în arome, ci în amintiri. Fiecare aromă e o cheie spre o amintire. Ești teleportat ca în poveștile SF — călătorești fără bagaj, fără timp, fără granițe. Sunt călătorii spre locul unde spațiul se topește în emoție, gândul devine lumină, memoria gravitează în jurul dorului, iar ființa se eliberează de contururi. De fapt... nu mergi undeva — te întorci la tine!

Toamna, aerul are gust de melancolie proaspătă... Când muști dintr-un măr crescut sub cerul liber, simți cum pământul, ploaia, soarele și timpul se adună într-o singură senzație. E o comuniune. O împărtășanie fără altar, dar cu sacralitate — spunea bunicul. Natura nu se servește. Se trăiește. Și gustul ei e mereu altul, mereu viu, mereu adevărat...

Măceșele roșii și aspre, mă teleportează în bucătăria mamei, când magiunul fierbea molcom și eu, cât o mână de om, așteptam clipa magică. După ce porționa borcanele, aveam voie să ling cratița. Era gustul răsfățului, al iubirii care se dăruiește în tăcere, cu o lingură mare de lemn...
Ciupercuțele, ascunse sub frunzele ruginii, mă duc direct lângă bunica. Nu am știut niciodată să deosebesc ciupercile bune, de cele frumoase și viclene... Bunica știa. Parcă și acum o văd cum curăța pălăriile cu gesturi lente, cum așeza tulpinile pe hârtie albă, în cămara răcoroasă, la uscat. Mirosul de ciupercilor crud și pământiu — se împletea cu vocea ei blândă și cu poveștile despre dumbrava fermecată...

Lebedele gratioase sau gălăgia ratelor sălbatice mă teleportează lângă tata, pe malul lacului... Eu și frate-miu îl însoțeam deseori la pescuit. Sarcina noastră era sfântă - să avem grijă de focul din vatră, să nu se stingă până prindea tata câte-un pește, să-l facem la grătar. Era pretextul perfect să nu aruncăm cu pietre-n apă...
V-ați săturat vreodată să numărați cercurile pe care le face o pietricică aruncată peste oglinda unui lac? Eu, niciodata!

Parcul Simturilor si ploaia

În ultima duminica din iulie a plouat, asa cum de fapt a plouat doua saptamâni întregi! A tras o rapaiala buna, apoi a iesit soarele… Vântul a adunat din nou norii negri si urâti, i-a ciocnic de cei albi, pufosi si iar a tras o rapaiala! Si iar cerul a devenit azuriu, soarele a uscat baltoacele, dar norii au format din nou o patura groasa si grea. Întreaga zi a fost un concurs între soare si ploaie... 

Dupa orele amiezii am propus baietilor mei sa riscam si sa facem o plimbare in Parcul Simturilor. Leo nu a fost de acord (când ploua, nu are chef de plimbari!), însa s-a supus majoritatii ☺ Helmut a luat precaut o umbrela îninte de a iesi pe usa. 

Drumul spre parc trece pe lânga casa lui Distel... Era în curte si când ne-a vazut, a început sa latre fericita si sa sara ca o minge asa ca am luat-o cu noi la plimbare. Distel este o Airedale Terrier - ruda buna cu Foxterrierul, are acelasi temperament, este un cap mai înalta si culoarea blanitei este maro închis si maro deschis, pe când foxterierii sunt tri-colori (maro,negru si alb). Leo si Distel nu se joaca împreuna, însa se plac, se tolereaza si fac echipa buna daca întâlnesc alti catei. Leo are sase ani, Distel are sapte. Doamna care o are pe Distel este vaduva si de cativa ani lupta cu scleroza multiplă (MS). Nu se mai poate deplasa decât cu mare greutate, asa ca ne oferim sa o scoatem pe Distel la plimbare de câte ori putem.

Pâna când am ajuns în parc, soarele a fost acoperit de nori si exact în fata portitei Parcului Simturilor, a început ploaia... marunta, iute si rece! Helmut s-a tras sub un copac si a deschis umbrela (umbrela mea roz ☺) I-a tras pe Leo si pe Diestel lânga el, bombanind ca ideea mea de a iesi la plimbare nu a fost prea inspirata! 

Eu m-am descaltat si am început sa alerg pe iarba uda, întrebându-i pe cei trei, unde le este spiritul de aventura?! Ce rau pot sa ne faca câtiva stropi de ploaie?!? Eu am venit în parc cu intentia de a intra cu picioarele în apa, asa ca... mi-am urmat planul. Ambitia mea de a ignora ploaia a functionat! ☺ Nici nu facusem o tura completa în bazinul cu apa rece, când soarele a îndepartat cu putere norii si a zâmbit cald si împaciuitor peste parc. Din tufisuri au aparut înca doua grupuri, o familie cu doi copilasi si trei adolescente. 

În liniste, ne-am facut rundele de tonificare în piscina Kneipp*, apoi, cu senzorii talpilor sensibilizati, am pornit desculti pe poteca ce serpuieste printre copacei. 

Pe o lungime de peste 50 metri, talpile vor pasi peste 30 de diviziuni, acoperite cu materiale naturale: fragmente de rocă colorate, pavaj cu pietricele de râu, nisip cuarțos, argilă expandată, scoarță de pin, așchii, palisade de lemn sau bârne pentru echilibru, granule de plută, sticla-verde cu colturi rotunjite, granulele de sticlă albastru-cobalt .. La fiecare zece pasi, o noua provocare, un alt efect asupta receptorilor, o alta stimulare. Pișcaturi, înțeapături și scârțâieli, repartitie si balans... Un masaj perfect pentru talpi! Si de jur împrejur, plante verzi, mladioase, parfumate fin, ciripit de pasarele, fluturi si flori... Perfecta armonie! 

Când am iesit din nou la piscina, abia i-am zarit pe cei trei însotitori ai mei în iarba, m-am asezat si eu lânga ei si am asteptat sa mi se usuce talpile. M-am încaltat si am pornit spre casa. 

Ne-am despartit de Distel în fata casei ei si când am ajuns la noi, ploaia a început din nou sa-si cearna norii... Am iesit repede în curte, am taiat lavanda si restul de duminica am meșteșugit.. Am cusut resturi de dantele, am lipit margelute si fire de bumbac, am legat cu fir de nailon si pâna seara, am reusit sa fac trei zânute liliachii. Zâne care zâmbesc din fereastra si împrastie în camera parfumul fin de lavanda... 

*) "Mersul ca barza" în apa rece este unul dintre cele mai cunoscute tratamente KNEIPP. 

Pastorul Sebastian Kneipp a inventat terapia cu apă pentru a întări sistemul imunitar în urmă cu mai bine de 130 de ani. Cu o utilizare regulată, apa, care este rece (16 până la 17 grade Celsius), are un efect de vindecare. Activează metabolismul, stabilizează circulația și stimulează sistemul imunitar. Pentru explicatii detaliate despre cum functioneaza terapia Kneipp, puteti sa cititi aici.

Din fascinanta lume a câinilor

Daca nu aveti catel, poate ca ati avut ocazia sa observati comportamentul catelului în alte familii, si v-ati minunat ca acesta stie exact când vine acasa de la serviciu persoana pe care catelul o iubeste foarte mult!
Spre exemplu, eu plec dimineata la serviciu pe la ora 7 - 7:30 si ma întorc acasa în jur de ora 17. Când descui usa, îl gasesc pe Leo în hol, dând din coada de bucurie ca ma revede.
Sotul meu spune ca Leo se joaca toata ziua, alearga prin curte, latra la postas, atipeste sau manânca în ritmul lui normal, dar aproximativ cu un sfert de ora înainte de ora 17, lasa totul balta, se posteaza lânga usa si nu îl mai poate ispiti cu niciun joc. Nu îi mai trebuie nici macar delicatese, priveste dor usa, nerabdator!
Pe buna dreptate se naste întrebarea, de unde stie Leo când este ora 17?!
Raspunsul este simplu, daca stim urmatoarele:
Simtul mirosului la catei este foarte dezvoltat. Oamenii au 5 milioane celule olfactive si cateii – în functie de rasa, au între 125 milioane si 220 milioane celule olfactive! Performanta olfactiva a cateilor este aproximativ 1 milion de ori mai mare decât a oamenilor! În plus, simtul mirosului cateilor este spațial. Mai mult, ei pot respira în respirații scurte de până la 300 de ori pe minut si astfel celulele olfactive le sunt în mod constant alimentate cu particule noi de miros. În creier, semnalele primite sunt prelucrate și evaluate în mod continuu. Creierul lor olfactiv este uriaș!
Revenind la rutina zilnica în familie: înainte de a parasi casa, fiecare din noi lasam propriul miros în aer. Acesta persista ore în sir, dar se dilueaza. Cândva, ramâne în aer doar un anumit procent. Sa zicem ca în jurul orei 17, mirosul meu ramas în casa este în procent de doar 12%. Daca în mod regulat ma întorc acasa la ora 17, Leo memoreaza ca atunci când restul meu de miros se apropie de 12%, ma voi întoarce acasa. Si atunci se bucura si este nerabdator sa ma revada. Simplu, nu-i asa?! 🐶
Cateii însa nu poseda doar un simt al mirosului deosebit de dezvoltat. Ei se orienteaza combinând mai multe simturi, într-um mod complex si fascinant!
Închei articolul cu cateva citate adecvate ☺
"Singurele creaturi capabile să ofere iubire pură sunt câinii şi copiii" - Johnny Depp
"Câinii nu sunt toată viaţa noastră, dar ne întregesc viaţa" - Roger Caras
"Câinele este singurul animal din lume care te poate iubi mai mult decât se iubeşte pe el însuşi" - Josh Billings
PS: fara nicio legatura cu subiectul acestui articol... astazi am socotit ca se împlinesc 42 de ani de la Marele Cutremur ...