”Omul în căutarea sensului vieții” este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lecturarea ei nu îl va face pe cititor ”Omul în căutarea sensului vieții” este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lecturarea ei nu îl va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl va determina pe cititorul atent și deschis la ideile lui Viktor E. Frankl să își reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul mod de a fi într-un set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al propriei tării lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) sau fără a evada din el prin sinucidere. Se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă...
În prima parte a cărții, Viktor E. Frankl se concentrează asupra experiențelor personale din cei trei ani petrecuți în lagăr, lăsând deoparte faptele arhicunoscute sau poveștile despre Capos, deținuții cu privilegii deosebite. Relatarea lui este o cronică a vieților mărunte și anonime, care și-au pierdut identitatea din acte și avutul material, devenind simple numere muncite până la epuizare. Uneori, autorul se detașează de propriul eu și vorbește dintr-o perspectivă impersonală, cea a marii mase de oameni care au îndurat alături de el abuzurile, lipsurile și umilințele.
În a doua parte, Viktor E. Frankl își prezintă pe scurt propriul sistem de psihoterapie, logoterapia - o ramură a analizei existențialiste și a treia școală vieneză de psihoterapie, alături de școala freudiană și cea adleriană. În cadrul teoriei sale, Frankl se centrează pe sens (logos în limba greacă), mai precis voința de sens a omului, în contrast cu voința de plăcere din psihanaliza freudiană și cu voința de putere din psihologia adleriană. Frankl nu se referă însă la sensul abstract al existenței umane și nici nu vine cu vreo rețetă universală, căci este imposibil de definit sensul vieții la modul general; acesta diferă de la un om la altul, de la o zi la alta și de la o oră la alta. Fiecare viață este unică, iar fiecare om trebuie să își identifice propriile scopuri și responsabilități într-un anumit moment al vieții sale.
Am ales acest mic roman, „Da”, pentru că Ágota Kristof îl menționează în cartea sa de memorii, L'analphabète: récit autobiographique, drept unul dintr Am ales acest mic roman, „Da”, pentru că Ágota Kristof îl menționează în cartea sa de memorii, L'analphabète: récit autobiographique, drept unul dintre romanele sale preferate. Autoarea de origine maghiară spune despre Thomas Bernhard că nu a încetat să îşi critice ţara, societatea şi epoca, cu ură şi dragoste, dar și cu mult umor. Dacă scriitoarea a putut aprecia umorul, nu același lucru se poate spune despre prietenii cărora le-a oferit cartea: mulți dintre ei au abandonat-o, considerând-o prea deprimantă. Eu m-am regăsit undeva la mijloc: nu am perceput-o ca pe o carte apăsătoare, dar nici ca pe una amuzantă (deși am remarcat ironia, pe alocuri). Însă romanul „Da” este, în mod clar, un exercițiu intelectual, care mi-a pus la treabă sinapsele ruginite.
Naratorul, al cărui nume nu îl aflăm, este un om de știință chinuit de obsesii, care s-a retras într-o regiune rurală din Austria pentru a-și proteja sănătatea șubredă și pentru a se dedica studiilor sale științifice legate de anticorpi. În realitate, bărbatul urăște mediul în care trăiește de peste zece ani și oamenii care îl înconjoară, însă nu aflăm acest lucru decât mult mai târziu, după o analiză minuțioasă a izolării sale progresive și a stării depresive în care s-a adâncit în toți acești ani.
Sub efectul tulburărilor sale afective și mentale, bărbatul monologhează parcă într-o stare de agitație continuă - cu rare momente de coerență și calm -, revenind la afirmațiile anterioare și înaintând cu pași de melc, repetând și analizând obsesiv, într-o încercare disperată de a-și deschide sufletul. Este un monolog care fierbe de frustrare față de sine și antipatie față de oamenii din jur, iar naratorul, inteligent și antisocial, pare o ființă prinsă în propria minte și în propria epocă; în ciuda zvârcolirilor sale, nu se poate elibera și liniști, ci se adâncește tot mai mult în disperare și alienare, apropiindu-se de pragul renunțării la viață.
Critica lui Bernhard față de Austria și conaționalii săi, pentru care autorul și-a atras oprobriul țării sale, dar și celebritatea internațională, nu a întârziat să apară: începând cu regiunea în care s-a stabilit, naratorul se lansează într-o critică vehementă a locuitorilor cruzi, brutali și josnici, pentru a trece apoi la țara în care stupiditatea, lăcomia și ipocrizia sunt la ordinea zilei, iar guvernanții instigă masele populare la stigmatizarea și anihilarea spiritului: Visul unei lumi a spiritului se destrămase și fusese aruncat la ghena de gunoi a poporului. Cadrul restrâns al satului devine o replică la scară mică a întregii țări, în care oamenii care gândesc și observă sunt priviți cu circumspecție și antipatie, ba chiar sunt persecutați.
Micul roman - al cărui titlu atât de simplu răspunde unei întrebări complexe dezvăluite la final - constă în doar două paragrafe compacte de text, în care frazele lungi și întortocheate se întind uneori pe mai multe pagini. Fraza de început (care în ediția românească este dislocată de traducător, deși nu am înțeles de ce) are nu mai puțin de 477 de cuvinte în original. Nu a fost ușor să mă armonizez cu fluxul și ritmul cuvintelor, mai ales că acestea nu curg într-o sigură direcție, ci înaintează și se întorc la aceleași subiecte, iar și iar, într-un du-te-vino amețitor și obsesiv - însă romanul are o anumită muzicalitate și putere de atracție care m-a absorbit.