Construită în cinci acte și un entr'acte (plus un prolog și un epilog), „Republica” îmbină replici și monologuri tipice teatrului cu pasaje narative șConstruită în cinci acte și un entr'acte (plus un prolog și un epilog), „Republica” îmbină replici și monologuri tipice teatrului cu pasaje narative și dialoguri proprii romanului. Este un hibrid interesant, cum eu una n-am mai întâlnit până acum.
Cartea ne restituie un episod important al istoriei, care se pare că a avut un cuvânt de spus în evoluția României moderne: revoluția de la Ploiești din 8 august 1870, când liberalii din oraș, în frunte cu avocatul Alexandru Candiano-Popescu, au mobilizat nu mai puțin de 3000 de locuitori ai urbei, care au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva domnitorului Carol I. Însă, după numai cincisprezece ore, revoluția este împrăștiată de regimentul de gardă venit cu trenul de la București, câteva sute de oameni sunt arestați, după care încep anchetările și procesul.
Unii spun că la Ploiești s-a proclamat Republica, alții zic că n-a fost vorba de așa ceva. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, atunci? A fost primul caz din istorie când un mare număr de oameni sunt ţinuţi arestaţi pentru participare la o chermeză, spune unul dintre liberalii anchetați. Desigur, cetățeanul turmentat nu putea să lipsească de la o astfel de manifestare cu nuanțe bahice.
O surpriză a cărții este însuși Caragiale, pe care Bogdan Suceavă îl înfățișează într-o ipostază inedită: aceea de adolescent cam naiv și foarte idealist, care se află încă sub înrâurirea părinților, în special a mamei, Catinca, care îl controlează cu o voință de fier (sunt foarte amuzante scenele în care mama îl aleargă cu mătura sau îi îndoaie sabia căpătată la revoluție). Mai aflăm că, la doar 14 ani, Iancu votase „la suveică” la plebiscitul din 11 februarie 1866, și nu o dată, ci de șapte ori!
Trebuie să recunosc că nu mă împac cu politica, și nici istoria nu este punctul meu forte. Însă cartea lui Bogdan Suceavă a reușit să mă captiveze și, uneori, să mă țină cu sufletul la gură, ca să nu mai spun de momentele în care am izbucnit în râs la unele scene absolut ilare. A izbutit să facă asta prin dialoguri spumoase și episoade de un comic absurd, prin informații interesante pe care le scoate la iveală și personaje bine individualizate, prin logica și rigurozitatea cu care reconstituie arhitectura revoltei și a procesului, infuzând niște fapte altminteri seci cu ironie fină, umor și un ușor suspans, păstrând, totodată, câteva surprize pentru sfârșit.
Acoperind peste jumătate de secol din istoria Rusiei, de la moartea lui Stalin până la câțiva ani după dizolvarea URSS, Imago este un roman excepționaAcoperind peste jumătate de secol din istoria Rusiei, de la moartea lui Stalin până la câțiva ani după dizolvarea URSS, Imago este un roman excepțional, care-ți taie răsuflarea prin frumusețea, complexitatea, dar și amărăciunea lui. Este o carte copleșitoare, care te cam strivește sub greutatea ei elefantină, așa încărcată cu talente irosite absurd și destine modelate cu pumni insensibili de fier, cu neșansa de a trăi într-un timp bolnav și putred, când viața e ca un labirint sufocant fără ieșire, iar totul - bucuria, talentul, libertatea, chiar și dragostea -, evoluează doar pe jumătate.
Romanul vorbește despre copilărie și maturizare, despre prietenie și supraviețuirea într-un mediu devorat de ură și frică. Despre fragilitatea ființei umane, fie ea bună sau rea, și conflictele dintre părinți și copii, acutizate de regimul sovietic. Despre o lume salvată de literatură, muzică și pasiuni de tot felul, sau de votcă și rugăciune și, uneori, de un umor miraculos, rămas intact, nu se știe cum, în bătrânele uscate, uitate de moarte într-un sătuc rusesc izolat. Despre istoria influențată de literatură, căci ceea ce zice un mare scriitor devine adevăr istoric, dar și despre adevărul istoric care se păstrează în arhivele poliției politice, unde tot ce e confiscat se păstrează pentru veșnicie - sau pe aproape.
Printre altele, Imago este o călătorie fascinantă prin literatura rusă, pornind de la Tolstoi și Dostoievski până la autorii care au circulat prima oară în samizdat, dar și o călătorie prin muzică, îndeobște cea clasică, de la compozitori celebri ca Șostakovici și Mozart la exponenți ai avangardei ruse. Aș putea spune că romanul joacă rolul unui pedagog talentat, care povestește o mulțime de lucruri interesante despre istorie, muzică, literatură, chiar și despre știință, dar mai ales despre natura umană și felul în care reacționează indivizi diferiți în mediul toxic al unui regim totalitar.
Cu un mare talent de a spune povești și de a crea personaje interesante, Andrzej Szczypiorski mi-a amintit de Ludmila Ulițkaia și al său Imago, mai alCu un mare talent de a spune povești și de a crea personaje interesante, Andrzej Szczypiorski mi-a amintit de Ludmila Ulițkaia și al său Imago, mai ales că cele două romane au și alte puncte în comun: ambele se află la răspântia dintre proză scurtă și roman, cu zeci de fire încurcate care pendulează între prezent, trecut și viitor, iar soarta personajelor este adeseori dezvăluită înainte de vreme, într-o narațiune non-lineară care sfidează cronologia temporală.
„Frumoasa doamnă Seidenman” a fost o incursiune tulburătoare în istoria și climatul social al Varșoviei anilor 1940, când Polonia se afla sub ocupație germană, iar evreii erau exterminați sistematic. În ciuda dimensiunilor sale reduse, romanul se dovedește dificil de parcurs, căci este o încrengătură densă și complexă de idei, informații, personaje și fire narative. Doamna Seidenman, deși prezentă în titlul ediției românești (în original, cartea se numește „Începutul”), nu este decât una dintre figurile care populează Polonia anilor 1940, tipologii diverse prin care autorul încearcă să reconstituie un tablou social cât mai complet, acoperind pe cât posibil varietatea de atitudini și concepții ale epocii, toate privite în contextul istoric.
Andrzej Szczypiorski m-a surprins foarte plăcut prin scriitura complexă, cu fraze lungi, sinuoase, cu un umor plin de ironie și o încărcătură emoțională puternică, dar mai ales prin acuitatea observațiilor sale despre istorie, mentalități și natura umană, prin analiza minuțioasă a unor subiecte importante precum memoria, demnitatea, apartenența, identitatea (unui popor sau a unui individ), antisemitismul, influența regimurilor totalitare asupra conștiinței umane. Este genul de carte din care-ți vine să citezi aproape totul, pentru că totul pare important și extrem de bine redat în cuvinte.
Prophet Mani, founder of Manichaeism, is one of the forgotten figures of history, although he was very popular (and also much hated) in the 3rd centurProphet Mani, founder of Manichaeism, is one of the forgotten figures of history, although he was very popular (and also much hated) in the 3rd century Babylonia - today's Iraq. Forgotten is also the town of Ctesiphon (near present-day Baghdad), capital of the Persian Empire under the Sassanid dynasty, where Mani was born and where he spread his religious beliefs.
Little information about the prophet was preserved throughout the centuries, until a parchment was discovered in 1969, containing accounts of Mani's life and fragments of his writings. This brought into light the elusive personality of the once famous painter, doctor and philosopher, accounted as the founder of Oriental painting, a visionary who attracted crowds with his speeches, a man - or possibly a saint - who was favored even by the powerful king Shapur I and his successor, Hormizd I.
Amin Maalouf gathers the known facts and weaves them into an interesting story which chronicles Mani's life from his birth in a wealthy family until the age of 60, when he was executed for heresy. His childhood was far from happy - he was separated from his mother and brought into his father's sect (I couldn't help but hate that stupid bastard of a father), which he left at 24, after having visions of a celestial twin. Then on, Mani started to spread his own beliefs, which were centered upon the struggle between a good, spiritual world of light, and an evil, material world of darkness. He believed that this duality resided in every human being and that the material aspects were weighting down (or annulling) the triumph of spirituality. He didn't reject any religion, he accepted all the Gods of his time - Christ, Zoroaster, Ahura Mazda or Buddha, but he dismissed the social classes. He preached the need for a new way of life which excluded power and wealth, greed and lust. In every religion, in every idea, one must seek the luminous core and discard the shell. Mani had a lot of followers and was even protected by the king of the Sassanid Empire, Shapur I, who valued his advice, although he never converted to Manichaeanism. But he also had a lot of enemies, powerful men who regarded his beliefs as a threat to the established social and religious order of the empire.
[image] Prophet Mani
The story of Prophet Mani is a very interesting one and I recommend it to all lovers of historical fiction and history in general. From the informational point of view, Maalouf did a great job - at the end of the novel we have a clear view over Mani's life and the religion he preached. Why the three stars then? Amin Maalouf charmed me with his gift as a storyteller in Ports of Call, but I found little of it in The Gardens of Light. I felt more like listening to a good history lesson than reading a beautifully crafted account of Mani's life. I could not lose myself into the story, because Maalouf kept bringing me back to reality with phrases such as "...and information states that...", "...as it is known/not known...". Fiction and non-fiction alternate, but seldom come together in a harmonious, fluid, pleasant writing. I still want to read more by Amin Maalouf, but not too soon....more