Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustraDeși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit.
Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.
Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor iÎntr-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau într-o casă veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un mister, căci nu era vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) pare o întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de explorat, dar și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică metode pedagogice destul de relaxate.
Ana, mezina familiei, este cea care relatează diferite episoade din viața casei și a generațiilor care o locuiesc. „Lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului.” Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, însă necazurile și neajunsurile se ghicesc la periferia unei copilării petrecute în anii comunismului. Este o lume mică, aparent statornică și armonioasă, care se destramă însă treptat, începând cu lucrurile înstrăinate de nevoie și terminând cu plecarea unor oameni ce păreau că vor face parte întotdeauna din universul străzii Maiakovski.
Ce mi-a plăcut foarte mult la „Inocenții”, pe lângă întâmplările pline de farmec și informațiile interesante despre istoria și locurile Brașovului, a fost felul în care povestește Ioana Pârvulescu, cu umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele triste să devină apăsătoare și fără a ridica în slăvi virtuțile familiei, ai cărei membri sunt, în mod evident, niște oameni deosebiți.
Construită în cinci acte și un entr'acte (plus un prolog și un epilog), „Republica” îmbină replici și monologuri tipice teatrului cu pasaje narative șConstruită în cinci acte și un entr'acte (plus un prolog și un epilog), „Republica” îmbină replici și monologuri tipice teatrului cu pasaje narative și dialoguri proprii romanului. Este un hibrid interesant, cum eu una n-am mai întâlnit până acum.
Cartea ne restituie un episod important al istoriei, care se pare că a avut un cuvânt de spus în evoluția României moderne: revoluția de la Ploiești din 8 august 1870, când liberalii din oraș, în frunte cu avocatul Alexandru Candiano-Popescu, au mobilizat nu mai puțin de 3000 de locuitori ai urbei, care au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva domnitorului Carol I. Însă, după numai cincisprezece ore, revoluția este împrăștiată de regimentul de gardă venit cu trenul de la București, câteva sute de oameni sunt arestați, după care încep anchetările și procesul.
Unii spun că la Ploiești s-a proclamat Republica, alții zic că n-a fost vorba de așa ceva. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, atunci? A fost primul caz din istorie când un mare număr de oameni sunt ţinuţi arestaţi pentru participare la o chermeză, spune unul dintre liberalii anchetați. Desigur, cetățeanul turmentat nu putea să lipsească de la o astfel de manifestare cu nuanțe bahice.
O surpriză a cărții este însuși Caragiale, pe care Bogdan Suceavă îl înfățișează într-o ipostază inedită: aceea de adolescent cam naiv și foarte idealist, care se află încă sub înrâurirea părinților, în special a mamei, Catinca, care îl controlează cu o voință de fier (sunt foarte amuzante scenele în care mama îl aleargă cu mătura sau îi îndoaie sabia căpătată la revoluție). Mai aflăm că, la doar 14 ani, Iancu votase „la suveică” la plebiscitul din 11 februarie 1866, și nu o dată, ci de șapte ori!
Trebuie să recunosc că nu mă împac cu politica, și nici istoria nu este punctul meu forte. Însă cartea lui Bogdan Suceavă a reușit să mă captiveze și, uneori, să mă țină cu sufletul la gură, ca să nu mai spun de momentele în care am izbucnit în râs la unele scene absolut ilare. A izbutit să facă asta prin dialoguri spumoase și episoade de un comic absurd, prin informații interesante pe care le scoate la iveală și personaje bine individualizate, prin logica și rigurozitatea cu care reconstituie arhitectura revoltei și a procesului, infuzând niște fapte altminteri seci cu ironie fină, umor și un ușor suspans, păstrând, totodată, câteva surprize pentru sfârșit.
Este de admirat ce a reușit să facă scriitoarea în acest roman, aducând laolaltă o mulțime de personaje din basmele românești (unele dintre ele mai puEste de admirat ce a reușit să facă scriitoarea în acest roman, aducând laolaltă o mulțime de personaje din basmele românești (unele dintre ele mai puțin cunoscute astăzi sau chiar uitate), dându-le roluri noi într-o poveste inedită, croită din temelii, după un plan pe care nu-l înțelegi de la bun început. Deși este promovată drept o carte pentru adolescenți, nu este nici pe departe o lectură ușoară – din contră, narațiunea este surprinzător de complexă, fiind construită pe mai multe planuri urmărite alternativ, cu o tonă de amănunte interesante, pe care le-am devorat cu nesaț.
Copilul din mine abia așteaptă să evadeze într-o lume plină de fantezie, iar „Cartea Pricoliciului” mi-a oferit ore bune de încântare. M-am reîntâlnit cu personaje binecunoscute (Greuceanu, Călin, File din Poveste, Făt-Frumos, Împăratul Roșu și Împăratul Verde), dar și cu unele mai mărunte (Șarpele Casei, Blajinii, Sfarmă-Piatră), cu toții angrenați într-o poveste nouă – căci sunt vremuri noi, cu reguli noi, diferite de cele pe care le știam din copilărie.
Cât despre Pricolici... Doamne, cât l-am îndrăgit pe acest personaj! De la detaliile mărunte, precum grota în care a adunat tot felul de obiecte stricate sau cortul confecționat din ambalaje de chipsuri, la evenimentele majore - schimbările care-l alungă din pădure și pățaniile prin care trece în peregrinările lui prin Țara Vampirilor -, istoria Pricoliciului mi-a trezit o simpatie plină de milă pentru sărmana făptură străveche, care și-a uitat povestea și se simte nespus de singură, având convingerea că neamul său a dispărut de pe fața pământului. Un alt personaj interesant este Domnul Ar (de la Archibald), care lucrează pentru Institutul de Reglementare a Miturilor și Poveștilor și pe care Pricoliciul îl ia drept un Călător – o ființă care leagă lumile ce se dezleagă și îi numește pe cei nenumiți
Nu auzisem până acum de această scriitoare de origine română, stabilită între timp în Franța, însă m-a atras imediat titlul romanului său, „Blestemul Nu auzisem până acum de această scriitoare de origine română, stabilită între timp în Franța, însă m-a atras imediat titlul romanului său, „Blestemul tâlharului mustăcios”. Dincolo de ineditul poveștii, care îmbină elemente de basm cu realități românești și un strop de magie cu subiecte licențioase, am fost cucerită mai ales de scriitura foarte proaspătă, cu o puternică amprentă orală, a Irinei Teodorescu.
Cel mai bine este să descoperiți singuri dacă vă încântă au ba, dar mie mi-a plăcut foarte mult stilul ei fluid, cu un ton jucăuș, pe alocuri provocator, cu note de sarcasm, umor și ireverențiozitate, cu fraze lungi în care se trece brusc de la persoana a treia la persoana întâi, căci naratorul se dă deoparte și cedează locul personajului. Alteori, suntem martorii unui balet de fraze care relatează două povești intercalate, într-un crescendo care te determină să citești pe nerăsuflate.
Cândva pe la mijlocului secolului XIX, tânărul boier Gheorghe Marinescu îl păcălește pe un tâlhar mustăcios, vajnic haiduc nițel cam naiv, pentru a-l păgubi de cuferele cu aur pe care le are dosite cine știe unde. Că-l păgubește și de viață, asta e partea a doua, dar tâlharul nu-și dă suflarea înainte de a-l blestema pe boier și pe urmașii lui până-n anul 2000.
Aceasta este premisa poveștii care se dezlănțuie neîntârziat, într-un vârtej de întâmplări comice, tragice și pe alocuri indecente, și uite-așa, luați de vârtej, străbatem întregul secol XX, fiind martori la moravuri, mentalități și evenimente de pe scena socială și politică românească: cele două Războaie Mondiale, monarhia, rasismul și antisemitismul, schimbările radicale din timpul regimului comunist. Este o lecție comprimată de istorie, care uneori se ghicește printre rânduri, și chiar mă gândeam că tot cititorul român este cel mai potrivit pentru cartea asta, deși, în unele privințe, ține în brațe un roman destul de atipic, care lasă loc de subiectivism și de păreri împărțite.
Trebuie să recunosc că n-am fost cucerită de la bun început, căci m-am acomodat mai greu cu universul straniu și imprevizibil al lui César Aira, în caTrebuie să recunosc că n-am fost cucerită de la bun început, căci m-am acomodat mai greu cu universul straniu și imprevizibil al lui César Aira, în care, din câte am aflat, improvizația joacă un rol important. Nu pot să zic că am înțeles tot (probabil că nici nu e cazul), iar unele intervenții ale naratorului m-au nedumerit, însă „Varamo” s-a dovedit o carte greu de uitat, încântătoare prin salturile imaginative neașteptate, dar și foarte ciudată, e drept, motiv pentru care nu va fi pe gustul tuturor.
Varamo este un conțopist oarecare, angajat la un minister din orașul panamez Colón. Este anul 1923, la numai două decenii de la crearea statului și la unsprezece ani de la terminarea Canalului Panama. Încă nu există legislație referitoare la falsuri, pirateria cărților este în floare, în Colón chiar și femeile pariază și fac contrabandă, iar prin oraș circulă o legendă despre niște planuri sinistre de a otrăvi populația, urzite de o putere străină ce uneltea să pună stăpânire pe Canal. Până și Varamo, în universul său strâmt și banal, are o legendă de familie, legată de dualitatea Mamă-Fiu, pe care mama, micuță și paranoică, „agitând un pumn ca o alună”, o perpetuează cu încăpățânare.
În decursul unei singure nopți, când este atras într-o serie de evenimente ieșite din comun, singuraticul Varamo scrie un lung poem, „Cântul Copilului Neprihănit”, care devine imediat o capodoperă a poeziei moderne din America Centrală. Un miracol inexplicabil, având în vedere că bărbatul nu manifestase vreun interes pentru acest gen literar. „Dar pe lumea asta totul are o explicație”, spune naratorul cărții, care și-a propus să reconstituie întâmplările ce au condus la conceperea poemului, insistând că demersul său nu este o ficțiune, ci istorie literară.
Romanul lui Fredrik Backman este taman genul acela care prinde foarte bine la cititori: are o poveste interesantă care te poartă între râs și tristețeRomanul lui Fredrik Backman este taman genul acela care prinde foarte bine la cititori: are o poveste interesantă care te poartă între râs și tristețe, este ușor de citit, fără a fi o carte superficială, este destul de bine scris, fără a avea pretenția unei stilistici înalte, are mult umor și un protagonist memorabil, de care e imposibil să nu te atașezi, chiar dacă el, în esență, detestă oamenii și este unul dintre cele mai asociale personaje pe care le poți întâlni în literatură.
Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea. Chestiile care-l deranjează depășesc cu mult numărul bucuriilor și al lucrurilor care-l mulțumesc. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit, iar cu singurul prieten s-a certat la cuțite după ce acesta și-a cumpărat un BMW – desigur, n-a fost asta singura lor nepotrivire în opinii.
Cu un asemenea personaj totodată incomod și foarte simpatic, tinzi să-i ierți romanului părțile mai slabe - căci are și așa ceva, din punctul meu de vedere. În primul rând, coincidențele și situațiile neverosimile, pe care trebuie să le accepți fără a le analiza prea mult, altfel povestea pare cusută cu ață albă și își pierde din credibilitate. Poate fi vorba și de un umor dus la extrem, de dragul show-ului, și poate că autorul exagerează voit, tocmai pentru a ne transmite că nu e cazul să luăm prea în serios aceste potriviri ale sorții care și-a propus cu tot dinadinsul să-l salveze pe Ove. Oare pentru că însuși Ove este, în fond, un personaj neverosimil? În al doilea rând, unele episoade și discuții sunt cam lungi și dezlânate, ajungând să plictisească - iar faptul că se citesc foarte repede nu este neapărat un aspect pozitiv.
Despre ce poate fi vorba, oare, în această carte cu un titlu oarecum misterios? Despre Nicolae Malaxa, un bărbat ambițios și vizionar, care, susținut Despre ce poate fi vorba, oare, în această carte cu un titlu oarecum misterios? Despre Nicolae Malaxa, un bărbat ambițios și vizionar, care, susținut de linia nevăzută de străbuni din spatele său și dăruit cu șiretenie și fler, a reușit să ajungă unul dintre cei mai bogați oameni ai României interbelice. Despre Aglăița Vlădoianu, fiică de general și o tânără model, pe care prietenii, mari amatori de petreceri și farse, o înscriu la „Miss România 1932” (acum vă întrebați, probabil, cum se desfășura un concurs de Miss în urmă cu mai bine de optzeci de ani). Despre Eliza Moruzi Slătineanu, una dintre cele mai admirate doamne din oraș, care uneori mai încurcă numele băieților ei, iar alteori are crize de panică atunci când sticluța preferată de parfum, demult golită, lipsește de la recensământul matinal al sertarelor.
Ce pot avea în comun acești oameni, în aparență atât de diferiți? Toți trăiesc în Bucureștiul interbelic al anilor 1930, cu atmosfera lui boemă și fermecătoare, adumbrită însă de criza financiară și de aventurile nesăbuite ale regelui Carol al II-lea. Toți au o condiție socială privilegiată, care îi ferește de efectele nefaste ale crizei, în urma căreia familii întregi rămân fără locuri de muncă, trăind de pe o zi pe alta din mila altora. Însă cei trei mai au ceva în comun: niciunul dintre ei nu face un pas important fără să treacă mai întâi pe la bătrânul cerșetor Serafim, despre care se spune că poartă noroc celor care îi lasă în palmă câțiva bănuți.
Romanul are ca punct de plecare o seară rece și ploioasă de Vovidenie, când, în colțul lui de lângă Biserica Amzei, Serafim și-a înjghebat un adăpost umil pentru noaptea ce va să vină. Pornind de la acest nod, reluat la începutul primelor trei capitole, ghemul poveștilor se desfășoară înapoi în timp, purtându-ne prin viețile celor trei personaje, uneori chiar spre începuturi, în momentul urzirii lor. Firele nevăzute ale celor trei istorii se adună în pumnul noduros al cerșetorului Serafim, cel care, deși le întrezărește destinele, nu are nicio înrâurire asupra deznodământului.