"Four is what...?" (132) [Storytelling / 2001]

Un film asumat anticonvențional care poate lăsa un acut sentiment de tip „asta a fost tot?” Structura propriu-zisă (două povești, una mult mai scurtă decât cealaltă + modul în care sunt spuse) contribuie direct și face parte din arsenalul de instrumente care i-au asigurat lui Solondz reputația de weirdo. 

Storytelling este un exemplu concret în sensul ăsta. Cum ziceam, formatul atipic, cu două povestiri disjuncte, una mai lungă, cealaltă mai scurtă, care nu se intersectează direct, este o caracteristică definitorie ce dublu subliniază cu marker negru intenția lui Solondz de a experimenta cu structura narativă. 

Începând chiar din/de la titlu - Storytelling - discursul său este o antiteză ironică la ceea ce filmul face efectiv. Și ce anume face? Well, restructurează o poveste despre ce înseamnă a povesti, despre procesul în sine/ Titlul ne invită să ne întrebăm exact asta: ce înseamnă tehnic să spui o poveste? Cât de mult din realitate poți reda? Cât este ficțiune și cât este non-ficțiune (apropo de segmentele din film)? 

Solondz folosește structura neconvențională pomenită mai sus pentru a explora granițele și ipocrizia din jurul actului de a povesti, făcând din titlu un ax central al criticii sale: filmul se concentrează mai puțin pe a oferi o poveste și mai mult pe a analiza și a critica mecanismele prin care poveștile sunt create și consumate.. În aceeași măsură, îl folosește și ca invitație la reflecție sau capcană de-a dreptul. 

Eco ar spune că fiecare element constitutiv devine un semn care trimite la alt semn, provocând o semiosis, un proces nesfârșit de interpretare. Senzația de „asta a fost tot?” este, de fapt, un efect căutat, care-l forțează pe spectator să conecteze, să interpreteze și să creeze propriul sens, în loc să-l primească pachet. 

Altfel spus: în loc să fie un simplu receptor, spectatorul este împins spre a fi (la modul ideal) un agent activ în crearea de sens. Structura fragmentată, cu golurile și neclaritățile sale, îl obligă să completeze singur spațiile goale, să studieze indiciile și să extragă temele comune (e.g.: ipocrizia, moralitatea sau alienarea) ale celor două părți.

"Four is what...?" (130) [Stiller/2025]

Regizor: Stefan Haupt

***

Trailer

"Four is what...?" (129) [Mobland || TV Series / 2025]

Screenshots from Mobland - Ep. 8 (dir.: Lawrence Gough/2025)

"Four is what...?" (128) [Psycho Therapy: The Shallow Tale....]

Britt Lower din Severance,

John Magaro (pe care-l văd peste tot în ultima vreme, are o cotă de piață ceva de speriat sau poate are un agent bun, nu o zic degeaba, dacă veți vedea filmul pe care-l recomand, lucrurile se leagă)

și

Steve Buscemi (re)văzut recent într-un cameo în The Studio, în care ne învață cum să-i pronunțăm corect numele de familie).

Este un trio de mare angajament ține afișul unui film cu un titlu lung, lung, că nu încape pe generic decât cu fonturi mici, mici. Mă rog, pe ecran mare nu-s chiar atât de mici, pe alte device-uri se schimbă datele problemei. 

[Paranteză: Oricum, moda/modelul ăsta al titlurilor imense pare că e din nou pe val, mai ales că o parte din filmografia Linei Wertmüller, aia care corespunde acestui tipar, revine în actualitate datorită unor restaurări.]

Ok, titlul e lung și tare aș vrea s-ajungă la tine, în casa ta, vorba unui șlagăr compact, fiindcă eu unul nu am mai râs atât de mult la niște poante deștepte și fresh de nici nu mai știu.

E un feel good movie lansat din mintea unui regizor turc ajuns în State (Tolga Karaçelik), care bagă-n blender un ucigaș plătit retras din activitate, un scriitor mediocru lovit de crampa inspirațională și soția acestuia, dornică să scape de el în moduri la care nu te-ai gândi. Nu, nu, nu vă gândiți că l-ar fi angajat pe asasin sau ceva, no way, killer-ul cu simbrie retras are cu totul alte intenții.

Se ajunge până în punctul în care omul face terapie de cuplu, iar astea-s niște secvențe realmente antologice care te și se duc direct în absurdisme loveable de tip Kaurismaki. E o comparație ce poate fi extinsă și-n același timp restrânsă, Karaçelik reușind să își croiască un stil aparte: ai senzația că recunoști câte ceva, dar altfel ești pe un teren plin de surprize. Practic nu știi unde-l duce, mereu există opțiuni disruptive.

Aș vorbi despre despre el până mâine, aleg să parcelez mesajul, voi mai pune și-n zilele următoare niște chestii, aici sau/și dincolo, aleg să mă opresc spunând doar că până și genericul e o poezie. Pare inventat. În sensul că numele unora dintre cei care apar acolo sunt prea mișto ca să fie reale. Sau na, se pupă cu filosofia de ansamblu.

Un RE:gal, cum se spunea pe vremuri într-o preaminunată revistă de film.

"Four is what...?" (127) [Severance 2 cu 10/2025]

Remember Ephesians?

"Four is what...?" (126) [A Real Pain/2024]

„Dude, I totally forgot: You have super nice feet. (...) They're graceful as fuck.”

(Kieran Culkin as Benji in A Real Pain, a film written & directed by Jesse Eisenberg)

"Four is what...?" (125) [Bird/dir. A. Arnold/2024]

De fapt, întrebarea aici ar trebui un pic sucită: 

„What is four...?”

Sucită și completată decisiv (cel puțin în cazul acestui film):

„What is (more than) four...”

Există un singur răspuns: Bird!

De-asta pun încă un cadru. Abatere de la regulă. Abatere pe naiba!

"Four is what...?" (124) [Saltburn/2023]

Enchanted April [Day 19] "Four is what...?" (123) [Enys Men/2022]

 

Regizor: Mark Jenkin

"Four is what...?" (122) [Living/2022]

„I don't have time to get angry.” 

(veți înțelege mai limpede dublul sens dacă sau după ce vedeți filmul) 

După 70 de ani, Ikiru are parte de o reeditare pe măsură: Living, the case in point, cu un scenariu atent lucrat de Kazuo Ishiguro și cu o interpretare de zile mari din partea lui Bill Nighy (as Mr. Zombie), ține aproape de original și întreține în permanență un dialog elegant și subtil cu acesta. 

Poate că nu atinge flawlessness-ul aceluia (deși e de discutat aici), pălăria (un element-cheie în cele două filme) croită de regizorul Oliver Hermanus fiind din altă stofă deși epoca e aceeași (anii '50). Ce reușește, în schimb, este să reinterpreteze materialul-sursă (dacă e să mergem la sursa-sursă, atunci aceea e Tolstoi pentru Kurosawa în primul rând) și să funcționeze ca o oglindă pentru un clasic aparent intangibil, al cărui admirator de-o viață Ishiguro este. 

Living păstrează inclusiv structura temporală bifurcată a filmului lui Kurosawa, antiteza prezent - amintire, ca să nu mai vorbim de lirismul devastator al imaginilor finale. Dar restul filmului este distilarea culturală a temei din Ikiru: disecția en vif a societății japoneze postbelice. 

Mutată/adusă într-o Mare Britanie prudent-represivă, nu-și pierde din vivacitate, ba dimpotrivă, mutarea în sine se produce în același cadru, a se citi format, 4:3, o dovadă în plus că Hermanus & echipa au înțeles cât se poate de bine puterea și tracțiunea compozițională pe care acest 4:3 îl are în „capturarea” personajelor în mediul și împotriva mediului în care se mișcă (în cazul de față, unul birocratic, rece și opac). 

Încerc să reiau din alt unghi chestiunea: un remake nu ar trebui să fie necesarmente egal cu elementul de referință. E suficient, și asta se întâmplă cu Living, să folosească sursa ca prilej de dialog și oglindire.

P.S.: La întrebarea din titlu se poate răspunde mult mai simplu: Bill Nighy.

Maraton de august / Conte d'été (7) || "Four is what...?" (117)

Dacă în geometrie avem unghiurile lui Euler (unghiurile de rotație care arată ca o libelulă în zbor), în cinema avem unghiurile lui Rohmer. Aș fi zis triunghi, doar că laturile nu se întâlnesc niciodată, interacțiunea este doar dinspre vârf spre exterior. 

În Conte d'été vârful unghiului (drept) este Gaspard (Melvil Poupaud), iar una din laturi este Marion (Amanda Langlet). 

Al treilea cadru îmi pare a rezuma ambiguitatea relației dintre cei doi. Și în special contratimpul, desincronizarea, decadrarea temporală. Mai devreme sau mai târziu ar fi totul posibil, însă nu acum.

De notat că Amanda Langlet este pubera Pauline (din Pauline à la plage/1993) și că Marion, prenumele personajului său din Conte d'été este același cu cel purtat de Arielle Dombasle (verisșoara din Pauline...). 

Maraton de august / Conte d'été (4) [Cvasimilitudini III.63: Les Genoux de Claire et... Margot]

Le Genou de Claire (1970)

  

Conte d''été  (1996)

🔅🔅🔅

Nu vă impacientați din cauza cromaticii cadrelor, cele două screenshot-uri provin din ediții diferite ale filmului (inclusiv suporturile sunt diferite: dvd și bluray). Cum e cu transferul, ce se pierde și ce se câștigă, este de discutat, nu sunt eu cel chemat să tranșeze lucrurile. 

Cvasimilitudini rohmeriene avem și-aici, de pildă. Sau aici ;)