Special Guest Post: Între propriile lumi: Lynch și „eu” (1)

Alexedi:

„N-ai cum să știi cine a fost Lynch. Dar știi cine a fost Lynch pentru tine. Uneori, nici acolo nu ești lămurit; nu poți verbaliza sau nu ești lămurit exact de ce - doar știi. 

Opera lui nu poate fi luată decât personal (cum, de altfel, subliniază și el). Sigur, cu numeroasele referințe oferite cu generozitate, din care am învățat despre alți creatori. N-am de gând să fac o analiză filmică aici, să fiu «recenzor». Trântesc ce-mi trece prin cap.

La fel ca la mulți dintre noi care au crescut într-un anume timp, influența s-a manifestat, cumva, deopotrivă subtil și exploziv. Ieșiți orbi din comunism, prin nu se știe ce lovitură de geniu de la «achiziții filme TVR», ne-am trezit aruncați într-un univers din care eu, cel puțin, nu am mai ieșit niciodată. Și care mi-a prezentat Cinemaul. 

După Dallas (eram îndrăgostit de Pamela), Sclava Isaura, Piedone și Tânăr și neliniștit, o Românie întreagă a fost proiectată în micul orășel misterios. Pe care. cumva, l-am și recunoscut, chit că trăiam în capitală. Că toți șușoteam de X, de Y, în micile noastre comunități zonale. Fenomenul social, în blocul fost comunist, cred că a fost mult mai acut decât în Occidentul liber și obișnuit cu «ciudățenii». Se oprea totul, se sista canasta părinților cu Unchiugenu și Tantigeta, tot. Nu aveam eu vârsta necesară să văd (13), dar nu conta. Nu prea am dormit bine după episodul cu reveal-ul, nici acum nu-mi vine să cred:  

1 - că a fost difuzat 

și

2 - că nu am fost trimiși în camera copiilor (nici mort, scuzați, n-aș fi ieșit de la televizor).

În tușă personală, și nu cred că sunt singurul, aș zice că l-am văzut chiar la timp - pubertate, la începutul angoaselor adolescentine, tinerii și tinerele de pe Telecolor, cu dramele lor de liceu și cu alea mai întunecate, emoțiile lor «soap» schimbătoare de la un moment la altul, dar plenare, totale, ca vârsta (că doar a fost și soap, și parodie la soap), părinții total deconectați sau derutați de universul copiilor lor, dar iubindu-i oricum, iluzia unei maturizări prin traumă, când de fapt tot copil ești, terorile schimbării, toată paleta asta a intrat cumva la un nivel mai profund.

Și nuanțele de noir, proceduralul, supranaturalul, sufletul, gogoșile - și alpaca nonșalantă la secția de poliție! 

Am devorat cele două jurnale, care CU SIGURANȚĂ nu au fost «sub 18 ani»,  mai ales cel al eroinei tragice. Admit că ăsta mi-a oferit și câteva desfătări secrete, dar na, vârsta. Îmi amintesc perfect și acum paragrafe din scena de la râu :) 

L-am văzut și la bulgari, unde a fost dublat, dar ce conta :)) Și, tot la ei, la Studio X, unde erau titrate.

Apoi, toate redifuzările, la noi, cu alți și alți ochi și continuă fascinație.

De la acel punct de cotitură pe TV, am intrat în hipnoză, în analiză a  propriilor întunecimi.

Și în ceea ce pot oferi (chiar și fără a-ți da seama, că doar ce știam la vârsta aia, eram doar senzorial) muzica, sunetul, atmosfera, imaginea.

Însă experiența supremă Lynch este cinematograful. Blue Velvet, Fire Walk with Me (văzut cu Mama la Patria, ea era mai fană, iar eu n-aveam 18 ani, deci se cerea însoțitor - oricum, cool Mom), The Elephant Man, Eraser... Ce le mai enumăr?, că se știu! 

Voi zice totuși și Mulholland Drive. Știu că am fost cu Diana (ha!) la București Mall și am ieșit în paișpe dungi. Aveam deja o oarecare vârstă, absolviserăm, eram intelectuali. Nu știam ce să facem. Apoi, conversații. Ce am văzut??? Nici n-am respirat la scena din Silencio, cu Llorando. Ei, ăsta e Lynch.

Îmi amintesc emoțiile viscerale, rămase la fel peste timp, cu nuanțele diverselor etape din viața mea. Dar primul a fost serialul.

Și după aia, deși nu cred în destin, s-a întâmplat din nou, „See you in 25 years”.

Un film de 18 ore, un studiu și un comentariu al artei filmice. Și, în același timp, o dovadă că Lynch, în mare parte, a făcut zeci de ani, printre altele, un singur film. E incredibilă unitatea si unificarea universului serialului, să ia aminte MCU și DCU :)) 

Universul lui. El are un magnum opus. Nu redundant, dar urmăriți-i peliculele. Sub gândaci, sub urechi, sub un ventilator, într-un calorifer, într-o oglindă, peste o canapea, la un telefon, pe undeva  printre umbre apare și o lumină și un întuneric. Apar sentimentele noastre acceptate și cele care ne îngrozesc, fiindcă sunt ale noastre. 

Dar umanismul său este indubitabil.

Nici nu mai știu de câte ori i-am revăzut filmele.  Cu bagajele de teroare și extaz. Care, ce să vezi, sunt ale tale. «Moods sweep in», zice el despre sunet, muzică  și atmosferă în cinema, cu degetele alea care sunt un alt vorbitor. Angoasa parentală din Eraserhead, dedesubturile idealului «Americana» din Velvet și apoi din serial, inadecvarea elefantului și ambiguitatea morală posibil inconștientă a celor care se ocupau de el, experiența/fractura identitară din Lost Highway, MH si Inland Empire, puritatea din The Straight Story, demența Wild at Heart (dinainte de Natural Born Killers, nota bene) - toate descriu un «nebun» cu iubire de oameni si cu o nesfârșită empatie, în ciuda plonjeurilor în sinistru (aia se cheamă curajul privirii în oglindă).

Sunet, imagine, muzică., ecran, abandon, suflet, oglindă. Dă-te cu capul de ea și vezi cine  ești. NU mai intru în amănunte, cadre, tehnici, tablouri «de diplomă» (deși pot). 

Voi prețui acest vis.

We are each others` dreamers, Gordon. Și cred că asta e ideea. Ia să-mi aprind o țigară.

Got a light?”

Albastrul ultramarin al memoriei pierdute

Premiat anul acesta la San Sebastián pentru întreaga carieră (începută tot acolo în urmă cu 50 de ani), Victor Erice (ajuns la 83 de ani) vede și crede mai departe în funcția de agregare comunitară a cinematografului. Crezul acesta transpare cât se poate de manifest în acest film apărut când mai nimeni nu se mai aștepta.

În discursul de recepție de la San Sebastián, Erice a spus că din parcursul istoric al cinematografului, „cel inventat de frații Lumière”, au rămas doar cinematografele, „nimic altceva”. Și chiar și acest bastion este în pericol, „abandonat fiind conceptul original de a vedea filmul ca o experiență civică, împărtășită, ca o artă comunitară contemplativă”.

Pe care el continuă să o susțină, dar nu din postura de legendă, cum este considerat în și de toată lumea.

„Îmi pare rău, nu am încredere în această etichetă, resping ideea de legendă când vine vorba despre mine. Mă simt (la fel de rău) ca atunci când aud că nu am mai făcut filme de 30 de ani. Ba da, am făcut filme, dar în afara sistemului, acolo unde există mai multă viață. Dacă m-aș limita la legendă, nu mi-ar mai rămâne decât 3 direcții: muzeul figurilor de ceară, pensionarea sau cimitirul. Sper că înțelegeți de ce opun rezistență în fața acestei etichete”.

Despre acest Cerrar los ojos refuză să creadă că ar fi un film testamentar (deși sunt destule elemente care...): „Nu sunt nostalgic. Și, apropo, nu fetișizez tehnologia. Știți ce sistem a conservat cel mai bine imaginile? Pictura în ulei. (...) Chiar dacă te lupți ca norocul să nu intervină prea mult, uneori acesta ajută un film, pentru că nu poți face filme prin procese inerte. (...) Iar în procesul de creație devii parte a unei confrerii universale. Aceleași gesturi ale unui regizor din Tokyo vor fi repetate de un altul din San Francisco. Devii parte a unei mari familii. Mi s-a întâmplat asta cu Abbas Kiarostami, care avea o cultură vastă, chiar dacă nu era un mare cinefil. Datorită corespondențelor noastre vizuale, am putut să-l cunosc pe cel pe care îl consider cel mai important cineast contemporan...."

Revenind la filmul său și punând toate astea în context, aș zice că, deși s-a retras din film (a se citi lungmetraj), Erice n-a plecat niciodată din cinema. Iar Cerrar los ojos ne arată în fiecare cadru asta. Care nu e vreun demo de regie, ci exercițiu de generozitate față de un public ce, asemenea personajului său central, riscă să fie lovit ireversibil de pierderea memoriei și a reperelor.

The Marquee (13)

Screenshot from Mean Streets (dir.: Martin Scorsese/1973)

THE most impressive marquee ever seen!

Cvasimilitudini III.73 + „Vă rog, nu staţi între scaune!” (6)

 

Screenshot from Walk Away (a short film by Charlotte Le Bon/2020)

- Sea(t) of Tranquility - 

(drawing by Charlotte Le Bon/2020)

Screenshot from Falcon Lake (dir.: Charlotte Le Bon/2022)

Enchanted April [Day 11] Sabzian vs. Kiarostami

 

This is the end...

...pentru călugărul lui Tsai Ming Liang.

A anunțat chiar el, pe pagina sa de fb.

„凡事有開始 就有結束 行者在沙丘 終於落幕

五年不短 也不長 我是滿心歡喜的 並且感激 覺得很難得 好多人去過沙丘 看見了聲遠的建築 親近了我的影像 有人說他不止去過一次 每一次都有不同的感受 真好 仿彿一本好書放在書架上 想看就抽下來翻閱 那本書就一直放在書架上

 
如今行者下架了 不知道會是怎樣的作品來接替他的位置 希望也是一本好書 並且有足夠的時間讓人取閱 不然就要辜負沙丘這麽好的一塊地方了 至於行者要去哪裡 可以不必擔心 四海為家 他會找到一個安身的地方 我們再會”

A, nu e clar ce zice?

Bine, punem textul într-un motoraș de traducere și rezultă asta:

„Everything has a beginning, there is an end, walker in the sand dunes, finally the curtain ends.

Five years is not short nor long, I am happy and grateful. I feel it's rare that many people have been to the sand dunes and seen the buildings that are far away, close to my image. 

Some people say he's been there more than once and every time he feels different. It's good to imitate a good book on the shelf. If you want to read it, take it down and read it.

Now the walker is off the shelves, I don't know what kind of work it will take his place, hopefully it's a good book, and there's enough time for people to read it, otherwise you'll have to fail such a good place as the sand dune. As for where the walker* is going, don't have to worry.”

* Acel link nu a venit odată cu traducerea, l-am pus eu acolo 👆 pentru context.

Cvasimilitudini III.67: The Halo: the never ending story - part five

Screenshot from Quelle strane occasioni (dir.: Luigi Comencini & Nanni Loy & Luigi Magni/1976)

Screenshot from Ginger e Fred (dir.: Federico Fellini/1986) 

Partea a patra e aici, restul, din link în link pe culmi ;)

Jurnal de noiembrie (4): Rublele lui Tarkovski

Din felurite pricini recitesc volumul ăsta (din care voi mai posta la un moment dat în contrapunct cu jurnalul unui regizor român. Nu la fel de faimos ca Tarkovski, în orice caz nu vreun fitecine).

M-am oprit (temporal-tematic) la acest pasaj. Valya era directorul său de producție. Nu reiese din însemnările ulterioare dacă și-a recuperat banii. 

În schimb, despre profeția lui Pasternak mai notează un lucru pe final de 1985.

Stay for the credits (6) [February's Marathon: Day 19]

S-ar fi putut încadra și la „Four is what...?”, cu subtitlul Dedicațiile lui Paul Thomas Anderson, dar tot mai ok mi se pare să le antologhez aici. Poate le-ați remarcat, poate nu, în orice caz ar fi trebuit să rămâneți până la ultima filă de generic pentru a le repera, fiindcă Anderson nu face paradă cu ele, respectul său e discret, interiorizat. 

În ordine cronologică vorbim de Punch-Drunk Love (T.D. stands for Ted Demme, e singurul nume șaradizat), There Will Be Blood, Phantom Thread și, cel mai recent, Licorice Pizza. 

In & out of frame. Or the other way around [February's Marathon: Day 18]

Un procedeu de care, am putea spune, Almodóvar abuzează în Tacones lejanos, doar că fiind vorba despre Almodovar, un regizor pentru care repetiția (cu cât mai îngroșată, cu atât mai bine) este element distinctiv al stilului, deci nu doar un truc, putem spune orice numai că abuzează nu.

„Show me, show me, show me how you do that trick...” zic The Cure în ceva piesă din care îmi aduc aminte doar acest vers. Și exact asta am să fac, să vă arăt. Prima, adică ce se vede mai jos, e chiar începutul, e felul în care personajul Victoriei Abril este introdus: un soi de mă vezi, nu mă mai vezi, doar că în sens invers. 

Iar aici avem aceeași schemă, doar că în succesiunea firească: prezență - absență.

Cum ziceam mai sus: Almodóvar nu (se) repetă, el subliniază. Sau, ca să existe acoperire totală în această afirmație, cel puțin asta se întâmpla în anii '80 - '90.

Semnături care vorbesc de la sine [February's Marathon: Day 13]

Mississippi Burning (1988)

Era pe când nu se vedea

Madres Paralelas era anunțat încă din 2009 într-o scenă din Los Abrazos Rotos. Pentru cine a avut ochi să vadă. Ar trebui încă de pe-acum să mă apuc să caut o referință în filmele din trecut pentru noul său proiect (mai exact cartea Luciei Berlin, Manual pentru femei de serviciu, nu m-ar mira prea tare s-o găsesc pe vreun raft în Dolor y gloria sau Julieta).

[Interviu] Pedro Almodóvar: „Nu-mi ies poveștile despre familii fericite”

În interviul acordat jurnalistului Juan Luis Alvarez și publicat recent în La Vanguardia, Pedro Almodóvar își nuanțează pledoaria pentru umanitate și valorile acesteia și argumentează nevoia de a li se face dreptate victimelor franchismului, aceste teme fiind atacate frontal în Madres paralelas, cel mai recent și cel mai politic film al său.

Îi mulțumesc Adrianei pentru generozitatea de a traduce acest text și efortul de a găsi cele mai potrivite formule pentru translatarea ideilor puse în circulație de unul dintre cei mai vocali cineaști ce dezavuează formulele.

***                                                                                                                             ***

***

„Spune că îmbătrânește «și îmi vine tot mai greu», însă bătrânului leu, rege al modernității, maestru al incorectitudinii politice, cineast cu verbiaj nestăpânit și umor copleșitor, chiar și travestit dedicat în spectacolele sale alături de Fabio McNamara, rămase ca paradigme din vremurile când serile madrilene erau cu adevărat libere și distractive nu prin OUG, i-a rămas destul curaj pentru a revoluționa establishment-ul cu povestea din Madres paralelas. Femeie ce trebuie să se confrunte cu propriile dileme morale și familiale din prezent, dar și cu povara morală a unui trecut îngropat în mormintele de pe marginea drumurilor, cu acestea a încărcat-o pe protagonistă, Penélope Cruz, dar și cu premiul de interpretare - Copa Volpi - la Veneția.

Bârlogul său te copleșește puțin. Este înțesat cu premii internaționale gravate cu numele lui, cărți despre filme, postere ale filmelor sale și fotografii cu marile nume ale cinematografiei mondiale.

Baricadat în spatele biroului său stă el: Almodóvar. Manchego (locuitor din regiunea La Mancha - nota traducătoarei), 71 de ani, o idee mai slab, cu mâini de medic blând mângâind aerul și cu părul rebel, cărunt, ridicat spre cer. Cu privirea aparent melancolică a celor care au văzut multe și nu toate bune. Și cu multe lucruri noi de povestit după mai bine de 40 de ani de experiență și peste 20 de povești memorabile înregistrate în istoria cinematografiei spaniole.” (JLA)

***

Vreau să dau glas acelor familii care nu caută nici răzbunare, nici reglări de conturi. Sunt familii care vor doar să se poate aduna, fie și în cimitir.

Credeți că reflecția dumneavoastră asupra unui subiect atât de actual precum memoria istorică a luat prin surprindere?

Adevărul este că am păstrat secret faptul că o mare parte din povestea filmului se bazează pe asta, pentru că îmi doream ca spectatorul să vină la cinema și să se întâlnească cu subiectul în cel mai inocent mod posibil, fiindcă este o chestiune deformată și manipulată enorm. Știu că în aceste vremuri, când totul se petrece atât de repede, este un demers inutil, dar am vrut să nu se facă zarvă pe internet pe această temă înainte ca oamenii să nu fi putut vedea măcar un cadru. Aici, în acest film, vreau să dau glas acelor familii care nu caută nici răzbunare, nici reglări de conturi, ci care vor doar să se poată aduna, chiar și în cimitir, acelor familii ce au fost împiedicate să fie împreună. Și aici este pur umanism, nu e nicio afiliere politică. Aceste familii vor doar un loc în care să poată vedea scris numele bunicului ori al tatălui și unde le pot aduce un omagiu și flori.

Există poziții mult mai dure în acest sens…

Rămân intenționat în zona asta, pentru că asta dorește majoritatea familiilor. Din fericire, acum avem o nouă lege, cea din iulie, care pune problema în mâinile administrației publice, nu în ale privaților, unde căutările s-au făcut cu subvenții, stimulente pentru voluntari și munca unor ONG-uri. Legea dată de Guvernul Sanchez acoperă tot ce ține de căutarea și deshumarea cadavrelor din gropile comune. Suntem în ultimul ceas în care se mai poate face acest lucru, pentru că am ajuns la generația strănepoților celor dispăruți, iar în multe cazuri aceștia sunt singurii care se ocupă de tot. Odată ce această generație dispare, oricât de mult ți-ai dori să rămâi fidel strămoșilor...

Îmi place teatrul ca spectator și dacă n-am făcut teatru până acum a fost din teama de a nu dezamăgi sau a nu mă dezamăgi

Ați văzut spectacolul lui Juan Diego Botto pe această temă, cu trimitere la Lorca?

De două ori. E minunat. Am ieșit plângând din sală. Iar Juan este genial. Și, după cum el însuși spunea într-un interviu, care e treaba celor ce n-au această problemă că cei afectați încearcă s-o rezolve? Societatea are o datorie față de familiile victimelor (Războiului Civil). 

Că tot vorbeam de teatru, pe de altă parte este atât de prezent în filmele dumneavoastră, dar pare că vă este greu să regizați pentru scenă…

Chestiunea e că în acest moment al vieții mele mă tem că n-o să pot debuta în teatru cu avantajele noului venit, cu naivitatea și lipsa de experiență și toate celelalte, chiar dacă mă atrage foarte mult. Madres paralelas este scris ca o piesă de teatru: sunt patru personaje, decoruri puține, se vorbește foarte mult. Actrița interpretată de Aitana Sánchez-Gijón nu numai că livrează monologul din Doña Rosita la soltera (Doña Rosita, Celibatara sau Limbajul florilor este titlul unei piese de teatru scrise în 1935 de Federico García Lorca - nota trad.), dar are și propriul său monolog ca personaj ce durează șase minute. Ăsta e un lucru greu de găsit în filme. Mereu m-am simțit legat de teatru; de altfel, am fost parte din ultimul capitol al trupei Los Goliardos (celebră trupă de teatru fondată în 1964, în Madrid, de Ángel Facio, care a activat mai întâi în sfera teatrului studențesc, evoluând apoi spre cel independent - nota trad.). Am fost cu ei în ultimul spectacol și acolo am descoperit că teatrul nu era pentru mine, că nu putea fi drumul meu, pentru că nu eram un actor bun. Îmi place teatrul ca spectator și dacă nu am făcut teatru până acum a fost din teama de a nu dezamăgi sau a nu mă dezamăgi.

A vrea să faci filme, trăind într-un sătuc din La Mancha, era ca și cum ai fi japonez și te-ai încăpățâna să devii toreador; însă mi-a fost foarte clar de la bun început (că vreau să fac film)

Acum, la 71 de ani și cu douăzeci și ceva de filme la activ, ați descoperit care era acel lucru ce vă făcea special?

La acel moment, a dori să faci filme, trăind într-un sătuc din La Mancha, era ca și cum ai fi japonez și te-ai încăpățâna să devii toreador, însă mi-a fost de la bun început foarte clar: a fost una din marile descoperiri ale vieții mele, dacă nu cumva chiar cea mai mare. Deși, când am venit în Madrid să lucrez la Telefónica, era un vis irealizabil, din primele salarii mi-am cumpărat o cameră de filmat Super 8 și am început să fac o grămadă de scurtmetraje, cu scenarii scrise de mine și chiar cu actori precum Carmen Maura, pe care o știam, era o încântare. A fost o perioadă minunată. Dar nu m-am gândit la ce mă făcea diferit. Nici acum nu mă gândesc prea mult la mine însumi; de altfel, nu mi-am scris biografia și nici n-am permis nimănui să scrie una, eu ca subiect mă consider plictisitor.

Să recunoaștem, dumneavoastră ați fost diferit în tot ce făceați. V-ați exprimat diferit, ceea ce povesteați era diferit, până și modul cum vă îmbrăcați avea personalitate.

Ceva aveam, clar! Îmi amintesc că de când eram mic, în școală, lumea mă privea lung: și-n sens pozitiv, și-n sens negativ. Am avut parte de multă ostilitate și de multe ori m-am simțit respins, dar au fost și multe situații când, dimpotrivă, m-am simțit complet acceptat. Existau oameni pentru care eram un fel de magnet. În liceul teologic, în timp ce colegii mei erau la masă, mă puneau pe un fel de podium ca să citesc cu voce tare romane de Walter Scott sau Călătoriile lui Gulliver. După aceea avea loc o ceremonie pe care regret că nu am inclus-o în La mala educación: mă așezau pe culoarul din dormitoare și, în timp ce elevii se schimbau în pijamale și mergeau la baie pentru a se spăla pe dinți, eu le citeam din Viețile Sfinților și Martirilor, povești cumplite. Preoții mă alegeau pentru tot ce ținea de partea artistică. Și apoi, aveam acea voce de soprană ca a cântăreților castrați, care a dispărut după ce am împlinit 12 ani. Și, desigur, cântam la liturghie și serile, în aer liber, acompaniat la chitară de un preot. În fine, îi înțeleg pe cei ostili: fiind obligați să mă suporte trebuie să fi fost un coșmar.

Cinematografia se presupune că ar trebui să fie liberă de prejudecăți, dar când am început m-am lovit de aceleași suspiciuni pe care le trăisem în sat sau în liceu

Acel sentiment de „a fi diferit” l-ați observat când ați venit la Madrid?

Totalmente, chiar dacă Madridul este un oraș grozav, care se aseamănă cu Parisul sau Roma și în care omul are posibilitatea de a trăi o viață independentă și împlinită. Se presupune că cinematografia este o profesie lipsită de prejudecăți: ei bine, când am început, m-am lovit de exact aceleași suspiciuni pe care le trăisem în sat sau în liceu. Fix aceleași! Începuturile mele au fost foarte dificile, pentru că nimeni nu înțelegea prea bine ce făceam și nu reușeam să obțin finanțare, până când Carmen Maura și Félix Rotaeta au decis să facem scurtmetraje cu Super 8-ul ca formă de crowdfunding și au reușit să strângă 300.000 de pesetas. Cu ei am reușit să filmăm Pepi, Luci y Bom pe 16 milimetri. Eu cred că ceea ce mă făcea cu adevărat diferit era vocația. Și cât de clar îmi era mie drumul. Mai ales în anii '80, ani minunați, dar în care foarte mulți oameni valoroși au fost aruncați în șanț.

În cele din urmă, toate au ieșit cum v-ați dorit?

La nivel personal, îmi asum toată viața. Mă recunosc în ea; mă văd luptând pentru acea societate liberă pe care doream s-o construim la sfârșitul anilor '70 și care se poate concretiza într-o țară pe deplin democratică. Și am avut norocul să fi fost tânăr când acel moment a explodat și să mă pot bucura de asta. Îmi pare bine că am putut trăi toată lupta socială care a precedat acea perioadă și că a continuat până când țara s-a modernizat odată cu venirea legislaturii socialiste. Partea tristă este că nu ne-a folosit ca să creăm societatea pe care am visat-o. Dacă îmi spuneau în anii ‘80 că o să ajung să văd crescând un partid franchist, de extremă dreaptă, n-aș fi crezut nici în cele mai oribile coșmaruri. Spania niciodată n-a reușit să se vindece pe deplin. A închis răni în mod fals, din păcate. Situația politică actuală îmi lasă un gust amar.

Îmi asum toată viața, mă recunosc în ea; mă văd luptându-mă pentru acea societate liberă de la sfârșitul anilor ‘70 ce se poate concretiza doar într-o societate pe deplin democratică

Almodóvar consideră că în Spania s-a produs un regres al libertăților, comparativ cu anii tinereții sale.

Vă vine greu să recunoașteți țara?

Uneori, când organizăm o premieră și mă reîntâlnesc cu oameni cu care am împărtășit acest spirit, pare că timpul nu a trecut. E adevărat că de vreo 10-12 ani trăiesc într-o izolare pe care o consider excesivă și mereu sunt pe punctul de a o destrăma, dar îmbătrântrânesc și-mi vine tot mai greu. Nu știu dacă recunosc societatea spaniolă, mai ales acum. Există un așa nivel al urletelor… Dar sunt optimist din fire și-mi place să cred că există acea Spanie bună, doar că nu este cea mai vizibilă, e înecată în decibelii în care plonjăm, dar cred că există. Cu ce nu mă pot obișnui, n-ar trebui nimeni să se obișnuiască, este acea rescriere a istoriei la care suntem supuși. Cei din Camuñas învinuind Republica Spaniolă pentru lovitura de stat militară și de a fi la originea războiului în fața domnului lider al opoziției care nu spunea niciun cuvânt... Este inadmisibil, aceste lucruri n-ar trebui permise și consider că ar trebui să ne scandalizeze foarte tare și să protestăm când auzim asemenea aberații. Sper ca legea (La Ley de Memoria Democrática) să ajute, să nu permită forțelor reacționare să ne repovestească o istorie care n-a existat. Pe noi nu ne pot minți, pentru că am trăit acele vremuri, dar cei care au 20 de ani nu au acele amintiri și sunt foarte expuși.

Trăiesc într-o izolare pe care o consider excesivă și mereu sunt pe punctul de a o destrăma, însă îmbătrânesc și-mi este tot mai greu

În această luptă de zi cu zi, care este clar o sursă de tensiune, nu survine o stare de oboseală?

Acesta este pericolul: din cauza oboselii să privim în altă parte. Este normal și uman să o facem, să ne concentrăm pe problemele personale, să avem grijă de oamenii din jurul nostru și să închidem ochii la orice altceva. Uneori cred că este exact ceea ce se urmărește din partea anumitor grupuri de presiune - să câștige prin epuizarea electoratului. Dar nu putem uita cum ne-am obținut libertatea. Pe vremea UCD (Uniunea de Centru-Dreapta a fost o coaliție politică, devenită partid, ce a condus Guvernul Spaniei în timpul tranziției de la dictatura franchistă spre democrație, între anii 1977-1982 - nota trad.), care era un partid de dreapta, s-a produs acel moment magic când nimeni nu trebuia să ne dea permisiunea de a ne comporta liber; ca tineri ne asumam libertatea și nu aveam teamă. Dar după patruzeci și ceva de ani de democrație, trăim momente extrem de delicate.

Înțelegeți atitudinea botellóneros* în pandemie?

(*Persoane care participă la botellónes - obicei apărut în Spania în ultimul deceniu al secolului 20, în special printre tineri, de a petrece în stradă, consumând băuturi alcoolice. Marile orașe se confruntă în aceste săptămâni cu o criză socială provocată de aceste botellones - nota trad.)

Vreau să fiu sincer. Mă pun în locul tinerilor și mă întreb ce aș fi făcut eu. Și cred că aș fi avut mai multă grijă de familia mea, de bunica mea, de bătrâni, dar recunosc, de asemenea, că atunci când am fost tânăr… aveam un impuls care acum nu mai există. Pe scurt, cred că aș fi fost printre cei care participă la botellónes.

Îmi este mult mai ușor să scriu despre femei. Bărbații îmi ies mai întunecați, pentru că eu sunt referința și chiar dacă viața mea a fost foarte barocă, personajele sunt plictisitoare

Încă o dată, femeile din filmele dumneavoastră sunt mult mai interesante decât bărbații...

Trebuie să-mi asum clar. Mi-e mult mai ușor să scriu despre ele. Bărbații, dovada o aveți în Dolor y gloria, îmi ies întunecați, pentru că eu sunt referința și, chiar dacă viața mea a fost foarte barocă, de fapt, personajele sunt plictisitoare, prea puțin îndrăznețe, prea puțin puternice, fragile. În timp ce personajele feminine sunt inspirate din toate femeile foarte, foarte moderne pe care le-am cunoscut în timpul movidei*, dar au și o parte din femeile din satul meu, din copilăria mea, care se întâlneau pe-afară, cum erau mama și vecinele, femei foarte puternice și fără prejudecăți, chiar dacă trăiau în La Mancha, un loc foarte machist. Ele sunt cele care m-au format, m-au educat.

(*mișcare socioculturală din Spania anilor ‘80, foarte activă mai ales în Madrid, între 1979-1983, inspirată de un grup eterogen de muzicieni, pictori, fotografi, cineaști și caracterizată de căutarea unei schimbări totale a gusturilor și preferințelor culturale - nota trad.)

Milena Smit și Penélope Cruz, protagoniste din Madres paralelas

Femeile lui Almodóvar se nasc puternice?

Mereu. Nu contează condiția socială sau jobul pe care-l au, mereu se bucură de o enormă autonomie morală. Oriunde ar fi sau orice li s-ar întâmpla, puterea decizională le aparține. Ca autor, le pun în tot felul de situații nebunești, foarte complicate și dificile, pentru că sunt un scriitor baroc și nu-mi ies poveștile cu familii fericite.

Acum n-ar mai fi posibilă melodia Voy a ser mamá (Voi fi mamă), interpretată alături de Fabio McNamara, pentru că se dezbate ceea ce nu există scris

Considerați că maternitatea oferă putere per se?

Da. Eu nu sunt sigur că noi, bărbații, am înțeles pe deplin maternitatea, pentru că este ceva absolut fiziologic, organic, biologic, ce depășește înțelegerea noastră. Mi se pare că suntem incapabili să înțelegem sfera acestui imens miracol al naturii noastre ca specie, nici în simțire, nici în practică.

Vă amintiți versurile acelui cântec, Voy a ser mamá, pe care l-ați interpretat alături de Fabio McNamara în anii movida?

Și care astăzi nu ar mai fi posibil pentru că s-ar dezbate ceea ce nu există scris… Îmi amintesc perfect. Am văzut recent spectacolul și nu-mi venea să cred, dar chiar dacă părea frivol, nu era chiar așa. Fabio n-a aflat, pentru că nu-i stătea mintea la așa ceva. El urca pe scenă drogat și monta spectacolul și o făcea divin. Eu eram mai în vârstă ca el și aveam alt tip de conștiință socială. Am scris versurile ca reacție la niște afișe puse de asociațiile de părinți catolici împotriva avortului, pe care se vedea o mânuță de bebeluș cerând ajutor. Le găseai în toate autobuzele. M-au revoltat atât de mult, că am scris exact opusul. (Versurile piesei se referă la o viitoare mamă ce refuză să avorteze și plănuiește să-i pună copilului numele Lucifer, să-l exploateze, să-l învețe să critice, să ucidă și să trăiască din prostituție - nota trad.)

Cum vedeți faptul că sunt mesaje în filmele dumneavoastră care astăzi scandalizează mai mult decât atunci când au fost lansate?

Mă simt norocos că le-am putut lansa. N-am avut probleme. Călugărițele din Entre tinieblas erau păcătoase izbăvite, acesta este un mesaj creștin. N-a fost nicio aluzie la vreo sensibilitate. Nu pot să cred așa ceva. Asta ne arată adevărata libertate de care ne bucuram atunci. Dacă mi-ar veni aceste povești acum, le-aș face oricum, aș îndrăzni să le fac fără ezitare, mă tem doar că unele nu ar fi distribuite. E foarte trist cum regresăm în privința libertăților. Cum este posibil ca cineva să se scandalizeze în fața unui afiș ce arată esența vieții: o picătură de lapte ce iese dintr-un sân sub forma unei lacrimi? Mai mult, cum este posibil să fie (acest afiș) cenzurat de un algoritm de rețea socială, nici măcar de un bărbat? Faptul că au ajuns să ne ceară scuze pentru acea gafă îl consider deja o victorie enormă. Como poner una pica en Flandes*. 

* (Ca și când ai pune steagul în Flandra - expresie cu sensul de succes răsunător. Originea acesteia vine din Războiul de 80 de ani, cunoscut ca Revoluția Olandeză - nota trad.)

"Four is what...?" (102) [The Graduate/1967] (September's Marathon: Day 23)

Cvasimilitudini III.39 [Almodóvar's pills] (September's Marathon: Day 17)

Am remarcat recurența în ultimele două filme văzute (Dolor y gloria/2019 și The Human Voice/2020, primul său film în engleză, un scurtmetraj, e drept) și mai departe nu merg cu gândul. Madres paralelas e pe cale să iasă, interesul meu e maxim. 

Losey (September's Marathon: Day 15)

Un fel de reminder pentru mine: într-o lume ideală filmele lui Losey ar trebui să aibă mult mai multă vizibilitate. Da' las' că le văd eu și, vorba reclamei, asta mă liniștește. Deși cred că ar fi mers și un „destul” la finalul acelei replici. 

Cvasimilitudini III.36 [Let's pretend...] (September's Marathon: Day 8)

Avem aici două cadre din două filme diferite de Adilkhan Yerzhanov - Адильхан Ержанов, unite de un element comun - inventivitatea. Primul se numește Laskovoe bezrazlichie mira/The Gentle Indifference of the World (2018), iar al doilea - Sary mysyq/Yellow Cat. Dacă vă ies în cale, nu le ocoliți. 

"Four is what...?" (100) [Buffet Froid/1979]

Buffet Froid de Bertand Blier: reacție manifestă în cheie absurdă, un absurd delirant, eclatant & epatant, la dezvoltarea pe verticală din anii '70 a cartierului parizian La Défense și a mutațiilor comportamentale aduse de această dezvoltare (singurătate, alienare, dezumanizare, între altele). 

De altfel, povestea e localizată în acel perimetru, clar indicat încă din primele cadre - (anti)narațiunea începe în subteran, în stația de metrou cu același nume. Metamorfoza sky scrapper-iană a acelei zone a avut mai multe etape în deceniul 7: avânt la început, pauză forțată de criza economică din '73 și apoi un nou elan, spre finalul decadei. 

Toate aceste faze & crize sunt redate cu aplomb, la fel și implicațiile lor sociale, clădite și vernisate pe eșafodajul unei comedii negre ca noaptea în care se desfășoară mai toate episoadele. Bertrand Blier este aici om-orchestră (scenarist, regizor și actor), însă scriitura, concepția regizorală și viziunea asupra lucrurilor de primprejur dau seamă despre vâna cu care și-a exersat critica socială. 

Un fel de side note: negrul (fundalul întunecat) de care pomeneam mai sus are un tușant contrapunct în roșu, elemente-cheie în desfășurarea ostilităților fiind marcate ca atare (selecția de mai sus sper să fie relevantă).

Daneliuc & Vișan (Day 29)

Dorel Vișan, intervievat de Eva Sîrbu, septembrie 1988.

(extras din volumul Actorii noștri. Interviuri uitate / 2, Editura Ara, București, 1999)

Nabokov, Hitchcock, Robbe-Grillet (Day 19)

(...)

(...)

Luate dintr-un text de Alfred Appel Jr., publicat aici.