Cvasimilitudini (C) [The end but not the ending]

Screenshots from La migliore oferta (dir. Giuseppe Tornatore/2013)

Official still from Saint Laurent (dir. Bertrand Bonello/2014)

All good things come to an end, parcă aşa era, nu? Ei bine, în situaţia dată nu aş putea zice că e un sfârşit-sfârşit, ci doar un final de serie. Sau un capăt de drum. Aşadar, Cvasimilitudini (trademark Cinesseur) atinge episodul 100, însă lucrurile nu se vor opri aici. Începând de săptămâna viitoare, vom/veţi avea un nou sezon de Cvasimilitudini, l-aş putea numi Reloaded, dar e doar un titlu provizoriu, de probă. Cert e că rubrica asta va continua indiferent de rating-uri, păreri sau mai ştiu eu ce alte comentarii. Because Cinesseur leads, does not follow! Stay around for more...

P.S.: Numerotarea episoadelor nu va mai avea cifre romane, însă ăsta e un detaliu mai mult sau mai puţin semnificativ... Mai degrabă mai puţin.

Cvasimilitudini (XCIX) [Blonde Confessions]

Are they gonna get the absolution? Are they really looking for it? Well, that's the whole catch.

Screenshots from The Counselor (dir. Ridley Scott/2013)

Screenshot from Calvary (dir. John Michael McDonagh/2014)

Cvasimilitudini (XCVIII) [Night of the Living Dead]

 Screenshot from „Átame!” (dir. Pedro Almodóvar/1989)

 Screenshots from Cold in July (dir. Jim Mickle/2014)

Cvasimilitudini (XCVII) [Quirky visuals]

Screenshot from Blissfully Yours (dir. Apichatpong Weerasethakul/2002)

Screenshot from L'extravagant voyage du jeune et prodigieux T.S. Spivet 
 (dir. Jean-Pierre Jeunet/2013)

Nici primele, nici ultimele, nici cele mai slabe, nici cele mai bune, nici cele mai seci, nici cele mai inventive... Just quirqy visuals! Or should I call them aesthetically-pleasing oddities? În general dau bine pe ecran şi înviorează atmosfera unor filme altfel diametral opuse: primul e lent, numai bun de torturat inşi betegi de ADHD, celălalt e incomparabil mai dinamic, dar se risipeşte în prea multă culoare (foloseşte cam aceeaşi paletă cromatică de sorginte wesandersoniană) şi într-un 3D cam inutil.

Cvasimilitudini (XCVI) [Rip off or hommage?]

Palo Alto, debutul Giei Coppola în lungmetraj, e făcut cu un ochi la făină (Fast Times At Ridgemont High) şi cu altul la slănină (The Virgin Suicides, filmul verişoarei Sofia). Deşi nu am înţeles sensul propriu-zis al gestului, din primul chiar citează, iar una din explicaţii ar fi aceea că Gia înca nu are destul curaj sau maturitate să ţintească spre insurgenţa şi ireverenţiozitatea modelului. Oricare ar fi logica acestui insert zglobiu într-o naraţiune altfel cuminţică, am decis - cu ajutorul preţios oferit de Mihnea Ştefan Avram - să le pun în oglindă (în primul clip). Al doilea, însă, e bricolat de Mihnea dintr-o perspectivă ludică, aş zice chiar neortodoxă, dar cum mie îmi plac amândouă, le public ca atare.

Cvasimilitudini (XCV) [Shia almost full of... blood]

Screenshots from A Guide To Recognizing Your Saints (dir. Dito Montiel/2006)

Screenshots from The Necessary Death of Charlie Countryman (dir. Fredrik Bond/2012)

Cvasimilitudini (XCIV) [Smoked hams]

Două comedrame cu puternic specific local: spaniol şi irlandez. Prima fără problematizări serioase în zone etice/morale înalte, a doua cu probleme exact în acele zone fiindcă acolo-şi cantonează intriga: un preot catolic cu un comportament ireproşabil este pus în faţa unei ameninţări cu moartea formulate de un membru al micii comunităţi în care prestează. Motivul: vrea să răzbune prin crimă o altă „crimă” căreia i-a căzut victimă în copilărie: abuzul sexual comis de un alt reprezentant al bisericii.

Cvasimilitudini (XCIII) [New Sketches]

Două filme (aproape că-mi vine să zic de autor pentru că acoperire conceptuală am) care declină într-un registru light tulburări de parcurs, de regulă placide, ale unor adolescenţi americani petit bourgeois, lăsaţi în voia soartei de absenteismul părinţilor. Motivat sau nu.

Cvasimilitudini (XCII) [Sampling movie quotes]

Loaded e hit-ul cu care Primal Scream a perforat anonimatul în 1990. Inclus pe albumul Screamadelica, Loaded e un remix al unei piese mai vechi, I'm Losing More Than I'll Ever Have. De realizarea lui s-a ocupat Andrew Weatherall, un tip care a primit această misiune ca un fel de premiu după ce a scris un review favorabil la adresa celui de-al doilea album al trupei, Boys Own. Tobă de muzică şi film, Weatherall a luat foarfeca, a tăiat de unde a ştiut el mai bine şi a scos o melodie nou-nouţă. La începutul ei a pus un sample audio din The Wild Angels, filmul-manifest al generaţiei motorbike regizat de inimitabilul Roger «King of the Bs» Corman (1966). Mai precis, un fragment trunchiat al minidiscursului eliberator-motivaţional ţinut de Peter Fonda (alias Heavenly Blues):

[Just what is it that you want to do?]
Heavenly Blues: We wanna be free. We wanna be free to do what we wanna do. And we wanna get loaded. And we wanna have a good time. That's what we're gonna do [No way baby, let's go] We're gonna have a good time. We're gonna have a party.

Mai departe sunt amestecate bucăţi din piesa-sursă, I'm Losing More Than I'll Ever Have, şi din I Don't Want to Lose Your Love (The Emotions), ceva ritmuri şi tobe dintr-un remix neautorizat made in Italy al piesei What I Am, un vers din Terraplane Blues al lui Robert Johnson în interpretarea lui Bobby Gillespie, plus Andie MacDowell cu altă replică de film: That's beautiful... That's really beautiful (din Sex, Lies, and Videotape, dir. Steven Soderbergh/1989). Era epoca de maximă efervescenţă a traforajului extracurricular în muzica pop-rock, chit că unii au plătit scump libertăţile pe care şi le-au luat (vezi cazul ABBA vs The KLF).

Numai că, în ciuda geniului său combinator, Weatherall n-a fost singurul care a folosit acest pasaj. În 1988, băieţii de la Mudhoney preluaseră şi ei respectivele replici, însă fără a tăia din ele. Piesa pe care le-au lipit  se numeşte In 'N' Out of Grace şi apărea pe EP-ul de debut Superfuzz Bigmuff. În videoclipul de mai jos le puteţi vedea ca atare!

Cvasimilitudini (XCI) [The Clonycavan Man]

Pentu un film cu zeci de layere ca Under the Skin fiecare (re)vizionare generează analogii care de care mai neaşteptate. De data asta, imaginile de mai jos, văzute în prima şi în a doua treime a filmului, mi-au adus aminte de mumia omului de Clonycavan (sau omul turbei irlandeze). Filmul lui Glazer are ca decor Scoţia (Edinburgh), dar geografia în cazul de faţă e un pretext ocurenţial.

Screenshots from Under the Skin (dir. Jonathan Glazer/2013)

sursă imagini: http://humanremainsfromthhdawnofhistory.weebly.com

„Bărbatul - sau ce mai rămăsese din el - s-a ivit din turba irlandeză într-o zi de iarnă din 2003, cu părul încă aranjat aşa cum fusese în ultimele clipe dinaintea morţii. La spate era tuns scurt; în faţă, lung de 20 de centimetri, era dat pe spate şi întărit cu răşina de pin. Iar acesta era doar începutul misterului. (...)

Au fost chemaţi arheologii, căci nu era vorba de o victimă oarecare: Omul din Clonycavan era o mumie de mlaştină, mărturia îmbălsămată pe cale naturală a unor ritualuri misterioase din epoca nord-europeană a fierului, secolele de dinainte şi de după Hristos.” (via)

Cvasimilitudini (XC) [A Certain Degree of Togetherness]

Le-am grupat în acest vechi serial, care a ajuns, cum-necum, la episodul 90 (la 100 voi restarta seria), deşi fiind vorba de un singur regizor - Alain Resnais - mult mai potrivit ar fi să le numesc trademarks. Nu e nimic întâmplător căci în curând vine şi review-ul ultimului său film - Aimer, boire et chanter/Life of Riley.

Screenshot from L'année dernière à Marienbad (1961)

Screenshot from Les herbes folles (2009)

Screenshot from Vous n'avez encore rien vu (2012)

Cvasimilitudini (LXXXIX) [Lipstick]

 Screenshots from La Vénus à la fourrure (dir. Roman Polanski/2013)

Screenshots from Under the Skin (dir. Jonathan Glazer/2013)

Cvasimilitudini (LXXXVIII) [7]

Screenshot from Se7en (dir. David Fincher/1995)

Screenshot from Séptimo (dir. Patxi Amezcua/2013)

Comentariile sunt de prisos: în vreme ce primul a făcut istorie, inclusiv în materie de art of the title, al doilea se limitează la a-i imita pe alţii căci orice imitaţie este, în fond, rezultatul unei limitări.

Cvasimilitudini (LXXXVII) [„Priveam fără de ţintă-n sus...” Şi-apoi pe scări, în jos.]

Un cadru clasic, aproximativ în aceeaşi prezentare. Fiind două filme din acelaşi an, am aşezat imaginile pe criterii alfabetice (numele regizorilor). Altfel, două lungmetraje diametral diferite: şi ca gen (primul e un thriller, ţinut bine în hăţuri vreo 3/4 din timp, rasolit în ultima parte), şi mai ales ca valoare. Dar ăsta e farmecul cvasimilitudinilor: apar unde le/te aştepţi mai puţin. Ca de exemplu, în The Shining, însă despre asta într-o ediţie viitoare. Video-ediţie, nota bene.

Screenshot from Séptimo (dir. Patxi Amezcua/2013)

Screenshot from La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

Cvasimilitudini (LXXXVI) [Boobs... from above]

Screenshot from La Seconda moglie (dir. Ugo Chiti/1998)

Screenshot from Volver (dir. Pedro Almodóvar/2006)

Cvasimilitudini (LXXXV) [Special edition: Gassenhauer. Courtesy of Mihnea Ştefan Avram]

Gassenhauer nach Hans Neusiedler (1536). Aka Street Song. La origine, cântec popular nemţesc de la 1500, asociat cu voia bună şi distracţiile vulgului ce mişuna pe străzile burgurilor medievale. A intrat în circuitul cult datorită adaptării semnate Carl Orff şi Gunild Keetman (unele surse o creditează doar pe Gunild), fiind, de fapt, un exerciţiu didactico-ludic-waldorfian din ciclul „să-nvăţăm muzica-n joacă”, parte a metodei de predare Orff Schulwerk, ce consta într-un mix de noţiuni teoretice, abilităţi muzicale şi extramuzicale, transferate învăţăceilor într-o manieră mai atractivă (alte exemple similare: metoda Kodaly sau Dalcroze Eurhythmics). Graţie linei melodice captivant-contagioase, Gassenhauer a devenit piesa de rezistenţă a acestei tehnici de predare a educaţiei muzicale şi, de asemenea, vectorul său de reprezentare (parte a albumului Musica Poetica, Celestial Harmonies, vol. 1).

Nu ar trebui să mire, prin urmare, că a ajuns relativ repede (Orff a pus-o în circulaţie în anii 60) în coloanele sonore ale unor filme iconice. Primul care a folosit-o a fost Malick, în Badlands (1973), la pachet cu alte bucăţi de pe Musica Poetica. La 20 de ani distanţă, Hans Zimmer prelucrează Gassenhauer în manieră proprie şi integrează rezultatul în soundtrack-ul original al cultissim-ului True Romance. Această versiune este deopotrivă un omagiu adus piesei în sine, cât şi filmului în care a fost auzită prima oară (între Badlands şi True Romance fiind destule similitudini, de altfel). În 1999, Lynn Ramsay o foloseşte explicit în Ratcatcher, pentru a sublinia citarea unei tulburătoare secvenţe din filmul lui Malick, rezultatul (double check) fiind, de asemenea, o minunată poezie. Nu în ultimul rând, acordurile acestei melodii pot fi auzite şi-n Finding Forester (dir. Gus Van Sant/2000), care alături de Monster (dir. Patty Jenkins/2003), folosesc Gassenhauer independent de conexiunile existente între primele trei filme.

Toate aceste intersectări şi bifurcaţii meta-cine-muzicale stau la originea prezentei ediţii a Cvasimilitudinilor. Însă acest post nu ar fi arătat niciodată aşa fără contribuţia lui Mihnea Ştefan Avram, care a depus un efort admirabil pentru a monta într-un continuum singular imaginile aferente fiecărei secvenţe din cele patru filme ce conţin Gassenhauer (mai puţin Monster). A reuşit să le comprime perfect, capturând cu stil şi fler esenţa jubilatoare a acestui cântecel adictiv. Îi mulţumesc şi vă anunţ că mai avem, separat sau împreună, şi alte surprize în mânecă!

Cvasimilitudini (LXXXIV) [„House on the hill (on fire)”]

Screenshots from Badlands (dir. Terrence Malick/1973)

 Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)

Screengrab from Homesman's trailer (dir. Tommy Lee Jones/2014)

Deşi are trei proiecte în lucru (simultan!), n-a terminat nici unul pentru a-l trimite la Cannes (unde a ieşit premiant în urmă cu 3 ani). Probabil că nici la Veneţia nu va avea vreunul, dar nu asta intenţionam să vă spun. Well, Terrence Malick mai stă o tură, în schimb Tommy Lee Jones revine cu Homesman, un retro-western cu fibră mistică de care Eastwood ar trebui să fie mândru măcar pentru perpetuarea genului, dacă nu din alte motive. Zic revine, fiindcă el a mai fost în competiţie şi în 2005 ca regizor şi actor, cu The Three Burials of Melquiades Estrada, film ce i-a adus premiul pentru interpretare, iar lui Arriaga pentru scenariu.

Privind trailerul am fost izbit de imaginea de mai sus, iar asocierea cu cele două secvenţe din filmele lui Malick a venit de la sine, recluzivul cineast american fiind cumva obsedat de foc şi de efectele sale în plan simbolic (de parcă l-ar fi citit pe Bachelard cu creionul în mână)! În Badlands, de pildă, ard nu doar casa şi acareturile, ci şi o căsuţă pentru păpuşi (detaliul asta înfăţişează), în vreme ce în Days of Heaven sunt pârjolite holdele şi aproape tot ce-i pe lângă ele, mai puţin casa, care va rămâne pustie şi solitară pe coama dealului, mărturie a zilelor fericite trăite de foştii locatari. Ar mai trebui spus că, dacă în Badlands provocarea incendiului este un gest deliberat (care în plan superior semnifică ruperea brutală a cel puţin unuia dintre protagonişti de viaţa statică de până atunci), în Days of Heaven focul este declanşat accidental în încercarea disperată de a opri invazia lăcustelor, însă funcţionează ca „buzdugan” pentru a semnaliza nenorocirea plenară ce se va abate mai târziu.

Nu e foarte limpede, deşi se poate bănui, în ce împrejurări ajunge în flăcări casa din filmul lui Tommy Lee Jones, însă funcţia expiator-iconică a cadrului e de netăgăduit. Iar introducerea sa în trailer poate fi o cheie de lectură a întregului.

Follow up Cvasimilitudini (LXXXII) [„And it was all yellow”]

Follow up la postul de aici!

Screenshot from Dom Hemingway (dir. Richard Shepard/2013)

[image & suggestion courtesy of Richie]

Cvasimilitudini (LXXXIII) [„The Polar Bears”]

Screenshot from Coke 2012 Commercial „Catch”

[More branded polar bears here (produced by Ridley Scott)]

Screenshot from Snowpiercer (dir. Bong Joon-Ho/2013)

Am spus pe pagina de facebook că Snowpiercer e ca un spot mult prea lung la Coca-Cola. Analogia mi-a fost servită fix de cadrul de faţă, printre ultimele din acest anti-blockbuster, care - prin unele părţi -  seamănă periculos de mult cu un blockbuster sadea (făcut după reţetă). Ei bine, după vreo două ceasuri petrecute prin vagoane întunecate în care se dau crunte lupte intestine pentru haleală şi putere, ieşim la aer, ocazie cu care Bong trânteşte imaginea asta cu ursul polar, aşa că să fie planeta cu vieţuitoare. Practic, doar sticla de suc din laba ursului şi sigla companiei producătoare mai lipsesc pentru ca mesajul să fie complet! Şi optimist.

Cvasimilitudini (LXXXII) [„And it was all yellow”]

Screenshots from The 10th Victim (dir. Elio Petri/1965)

Screenshot from Django Unchained (dir. Quentin Tarantino/2012)

Modelele care promovează un posibil trend estival în materie de ochelari, de fapt, lentile, sunt Mastroianni şi Dern. Dacă pe al doilea ştiţi de unde să-l luaţi, ei bine, pe Mastroianni vi-l recomand călduros în acest SF genialoid şi hipsteresc avant la lettre, The 10th Victim.

Practic, fiecare cadru e un demo de regie, însă demonstraţia asta de virtuozitate are o tentă subversivă, parodiind calofilia căutată şi clişeele narative ale altor producţii la modă, între care şi Bond-urile, cîmpunse sau înţepate din toate poziţiile şi cu propriile arme, de la gadget-uri la ţoalele chic. Însăși prezenţa unei fete Bond, Ursula Andress, în contre-emploi, este o dovadă irefutabilă a intenţiilor deconstructiviste ce-l mânau în luptă pe Elio Petri. Pe scurt: Pop Art at its best!

Dacă ar şti de el, hipsterii zilelor noastre l-ar adopta ca port-drapel al demersului de a recicla uncool-ul unor vremuri apuse. Pont pentru ei: coloana sonoră (de Piero Piccioni).