Flora vs. fauna

Dacă în postarea anterioară am vorbit despre anatomia bărbaților, cu egală dreptate trebuie să vorbim și despre cea a femeilor. Grea treabă. Și dacă-i greu de scris pe blog, unde presupunem că citesc adulții cu precădere și școlarii alfabetizați, în cel mai rău caz, cum o fi să-i povestești toate astea la o făptură bălaie care o pudrează pe Barbie cu praf de stele și vrea să se facă prințesă când o să fie mare?
Cartea zice că e musai s-o facem, așa că Doamne-ajută!, să purcedem la fapte.

Cică nu tre' s-aștepți până pune întrebări făptura. Că poate micuțul nu-i curios din fire, poate că are impresia că știe exact ce și cum dar de fapt e dezinformat și crede niște gogomănii de se chircește ADN-ul în el.
Tu, ca părinte responsabil,  trebuie să-i povestești totul de-a fir a păr înainte să i se nască lui dilemele-n căpșor.

Cică pruncii, pe măsură ce cresc, încep să-și facă un fel de hartă imaginară a lumii și-a propriului corp. Mama-i face primele schițe atunci când îi spune duios: îngeraș, ăsta-i pătuțul , ăsta-i biberonul, iar exaltata aia din colț e bunică-ta paternă. Și pruncul ”desenează”.
Apoi începe ”harta” corpului: ăsta-i  perișorul, ăștia-s ochișorii, ăsta-i năsucul, asta-i bărbia, ăștia-s genunchii și aici sunt piciorușele tale.

Mâna sus cine-a făcut așa!
Greșit, oameni buni! Sub barbă nu-i cresc direct genunchii. Între gât și genunchi mai sunt niște grozăvii pe care trebuie să le treacă pe hartă progenitura, nu puteți sări peste ele. Ar fi ca și cum pe harta politică a lumii între Ungaria și Moldova ar există ceva neînsemnat, de care e rușine să pomenești, unde se întâmplă niște chestii scandaloase.

Așa cum am învățat în lecția trecută, nici fetiței nu-i puteți numi ceea ce are între gât și genunchi
cu nume din flora sau fauna carpatică. Așadar, cei care au avut 10 la biologie nu se vor lăsa ispitiți să folosească termeni ca ”lalea”, ”panseluță”, ”păpădie” sau ”prună”. Cu egală dreptate și olimpicii la zoologie se vor feri de nume ca banalul și impersonalul ”păsărică”,  neinspiratul ”pupăză”, zglobiul ”veveriță” sau complet sinistrul ”jder”, cum a botezat-o o cunoștință de-a mea pe împricinată.  Copilul știe din cărțile cu animale sălbatice cum arată toate aceste sălbăticiuni și-l derutați complet. 
Fetele au vulvă, fix așa tre' să-i spuneți odraslei. (Nu că termenul ar fi mai muzical sau mai prietenos ca jderul!) Chiar mă întrebam cine i-o fi dat numele ăsta, că Adam, la creațiune, când a denumit toate cele făcute de Dumnezeu, nu cred c-a fost atât de lipsit de inspirație. Tot vreaun savant din ăla aiurit, cu ochelari groși și aburiți, care n-a prea zărit ce botează, a numit-o astfel. În fine, asta avem, cu asta defilăm.

Autorii cărților despre care vorbesc, presimțind că o să avem dificultăți cu pronunția termenilor științifici, ne îndeamnă să ne antrenăm din vreme. Și ne propune să rostim cu glas tare, de zeci de ori, în timp ce aspirăm sau ștergem geamurile, termenii buclucași. Ca să ne obișnuim cu sonoritatea lor, să nu ne cadă urechile-n bernă și să nu ni se fleșcăie limba când o să-i pronunțăm, zâmbind, în fața progeniturilor.

(Personal, îi sfătuiesc pe cei care vor începe de mâine antrenamentele astea ca la carte să facă o mică rugăciune și-o cruce mare înainte să se-apuce, ca nu cumva să intre cineva în casă în momentul ăla și să audă sonorul de la antrenament. Zic și eu...)

Închei cu drama mea, de pe vremea când pruncul meu își desena astfel de hărți virtuale ale corpului omenesc.  El a avut o aplecare mai specială pentru detalii, putea scoate lejer un atlas de specialitate încă din gimnaziu.

Dereticam eu într-o zi prin casă când aud din camera micuțului un cântecel. Vai, mi-am zis încântată, astea-s acordurile lui ”Melc, melc, codobelc”.  Și pentru că el continua să cânte cu zel am ciulit urechea și la cuvinte.  Astea erau clar alte cuvinte decât ”Melc, melc, codobelc” pe care i le cântam eu:

”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel.....

Am tras aer în piept, mi-am dres vocea și-am intrat la el în cameră. Nu s-a oprit, era necântat de mult, pesemne. L-am întrerupt și l-am întrebat cu glasul sugrumat:

- Muzicantu' lu' mama talentat, ce cânti tu acolo?
- O muzică pe care am compus-o eu din capul meu!
- Aoleu!!!!!

Later edit:

Penis, pericol public

Cum apare în familia noastră lărgită câte un prunc nou, adulții de primprejur se înscriu în programe de cercetare. Unii studiază noile norme metodologice de adormit bebelușii, alții ultimele descoperiri în materie de alimentație, alții metode de ultimă oră de educație, de îmbăiere, de plimbare ș.a.m.d.  Fiecare pune umărul zic, la propășirea micilor făpturi și apucarea lor pe drumeagul unei vieți sănătoase.

Eu, împreună cu mama celor două gemene poposite toamna trecută în dinastia noastră, ne-am comandat literatură de specialitate în domeniul educației sexuale a copiilor pe diferite grupe de vârstă și studiem de câteva zile metodele de abordare a întrebărilor de care ne temem mai ceva ca de tifosul exantematic.

M-am crucit, oameni buni, de actuala viziune a specialiștilor în domeniu. Privind în urmă la răspunsurile pe care ne căzneam noi să le dăm progeniturilor când ne întrebau dacă pe ei i-a adus barza ori dacă au crescut în stomacul mamelor, mă simt ca Badea Cârțan la Roma.

Încă nu mi-am terminat studiul (fac pauze mari, iau vitamine și săruri minerale ca să rezist) dar nu mă pot abține să vă împărtășesc primele învățăminte pe care mi le-am însușit din capitolul unu: când mica făptură te întreabă orice chestie legată de sex, nu ai voie să vorbești în dodii, codificat, să te eschivezi. Copilului trebuie să-i vorbești clar, în termeni științifici.
Dacă micuțul tău de trei ani scoate biberonul din gură cât să te întrebe ce-i aia ”lulă” (sic!), n-ai voie să te fâstâcești, s-o cotești spre bucătărie, să-l trimiți la tac-su, să-i explice el. Înainte de toate tre' să-l feliciți pe micuț că te-a întrebat (ca să-l încurajezi să-ți mai pună și-n viitor întrebări d-astea, dacă n-ai făcut infarct după prima), apoi să-l anchetezi de unde a auzit el cuvântul ăsta și în ce context, ca să vezi în ce cercuri de colegi/prieteni se învârte el și dacă e cazul să-i schimbi grădinița sau să-ți schimbi locuința într-o zonă cu mai mult ozon. N-ai voie să-i răspunzi pe ocolite, ambiguu, cum că ”lula” e ceea ce au bărbații ”acolo jos”, pentru că el ar putea crede că-i vorba de damigeana cu vin din beci. Este interzis să-i spui că lula-i brebenel, sau cocoșel, sau clopoțel. Lula-i penis, dragul meu, cică așa tre' să-i spui, pe nerăsuflate. Dar cum e lesne de așteptat, minorul va dori lămuriri, ca în cazul real de mai jos:

-Mami, ce-nseamnă ”lulă”?
-Ăăăă...unde ai auzit tu cuvântul ăsta urât, puișor?
-La grădi. Dar cum se zice frumos la ”lulă”, mami?
-Penis.
-Și ce-i penisul, mami?
-Cocoșelului tău i se spune științific ”penis”.
-Deci ”lulă” e urât și se zice la țară?
-Ăăăă...cam așa ceva.

Peste o săptămână, bunica îl ia pe micuț de la grădi și pe drum spre casă se lasă înduplecată să cumpere înghețată Twister. În timp ce bunica își savurează înghețata, preșcolarul exclamă candid:

-Buni, înghețata asta seamănă cu o ”lulă”. Dar noi nu vorbim urât ca la țară, noi spunem ”penis”, care înseamnă ”cocoșel”.

Mânca-l-ar bunica pe el!

Boje moi!

Vecinilor mei de la răsărit le-au sosit nepoții în vacanță. Prunci cosmopoliți, născuți la Viena, locuind la Belgrad și petrecând vacanțele în România. Cel mare (9 ani) e romantic, intelectual, citește cărți mai groase decât cartea mea de bucate și e preocupat exclusiv de chestiuni serioase, științifice, artistice. N-are o părere prea bună despre inteligența mea, o văd deslușit în ochii lui mari când mă privește cu nedisimulată mirare în timp ce eu aberez despre binefacerile spanacului care evadează din stomac, galopează  și se aciuează în bicepși, despre roșiile care-și fac siesta în obraji, sau despre crema solară care scoate sabia și se duelează cu soarele ziua-n amiaza mare.
Ieri, în timp ce le povesteam niște SF-uri de-astea mă trezesc cu bunicul pruncilor taman la epilogul snoavei, în timp ce hlizeala era în toi: ”de ce râdeți, măi, ce vă povestește Arcadia?”  Ăl mare a glăsuit primul:  ”she tells stupid story, eu nu râd!” Când l-am auzit mi-a pierit și mie râsul.

Cu mezinul e altă poveste. Între noi a fost dragoste la prima vedere. Trăim pe perioada verii într-o simbioză  perfectă: eu îi fac castele la groapa de nisip, el mă bate la fotbal cu paișpe-trei; eu îi laud mușchii, el îmi spune că n-am detentă pentru că-s bătrână și bătrânii au genunchii stricați; eu îi coc plăcinte la aproximativ 38 de grade la umbră transpirând precum Cotabiță în exercițiul funcțiunii și el mă întreabă candid de ce nu mi-am făcut piscină dacă tot mi-e așa de cald. 

Azi dimineață a apărut la ușă cu o sacoșă cât el de mare, plină cu lapte, ouă, ulei, zahăr, ciocolată și alte cele:  am venit să facem muffins, mi-a spus, cu un zâmbet larg cât orizontul. De data asta era și el cam asudat de la cărat trăistoiul cu materii prime și m-am mirat c-a venit, pe căldura aia, cu șosete în crocși. M-a lămurit bunică-sa: se jucase în nisip și nu putea risca să-l văd cu unghiile de la picioare murdare și să-l pun să facă baie.

I-am propus să ne apucăm de treabă, să nu pierdem vremea, să ne apuce miezul caniculei pe lângă cuptorul încins. Dar el n-avea șorț pe măsura lui, așa c-a fost nevoie să confecționăm și să personalizăm unul, că unde s-a mai pomenit master chef fără șorț?

Am măsurat ingredientele, le-am amestecat, le-am combinat și la un moment dat l-am întrebat:
- Praf de copt ai adus?
Întâi s-a blocat, a deliberat și mi-a spus apăsat și încruntat:
- Nu me place copt. La mine la Belgrad  eu am copt la mână când am fost three. It hurts when it's copt.

După ce ne-am lămurit cum e cu praful de copt și-am băgat brioșele la cuptor speram să-mi trag sufletul lângă o limonadă rece cu ghimbir (cine n-a gustat nu știe ce pierde! :D),  dar prietenul meu a hotărât că a sosit momentul să jucăm repriza a doua din meciul de fotbal întrerupt brutal de bunică-sa cu o seară înainte. Porneam de la scorul de 9-2 pentru el. În cinci minute (scăzând pauzele în care mă instruia cum să mă arunc pe-o parte, după minge, când văd că el șutează lateral), mi-a mai administrat cinci goluri. Lamentându-mă eu și întrebându-mă  retoric cum de nu reușesc cu niciun chip să-l bat la fotbal, mi-a mai dat un gol, de data asta în stomac: 
-Because ești fată!

Unul din prerogativele feminității este distributivitatea așa că am cerut time out ca să verificăm tonusul brioșelor. Erau gata. Le-am scos din cuptor și când le-a văzut a exclamat alarmat:
- Boje moi! Muffins asta e too fat! Too much praf de copt, Arcadia!

Too much, indeed. Viața e perfid.

Albă ca Zăpada și piticul din troleibuz

-Tati?!
-Da!
-De ce merge troleibuzul încet?
-Pentru că e polei.

....

-Tati?!
-Da.
-De ce e polei?
-Pentru că e frig și apa îngheață când e frig.

...

-Tati?!
-Da.
-De ce nu mergem cu mașina la grădi?
-Pentru că bateria de la mașină a înghețat.
-Și-a murit?
-Da, a murit.

...

-Tati?!
-Da.
-O să murim și noi de frig?
-Ți-e frig? :O
-Nu. :D

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare ?

Cony mi-a pasat o altă leapşă în care-mi cere să spun ce mi-am dorit eu să devin în viaţă, care au fost visurile mele şi cum s-au schimbat ele de-a lungul timpului.

Prima dată când am fost întrebată oficial ce vreau să mă fac când o să fiu mare a fost la grădiniţă, în vremea şederii mele la bunicul cu ochi la spate.
Mi se părea fascinant cum poate el să facă tot felul de lucruri, cum orice poruncea el se executa fără comentarii şi cum avea el o cutie mare de lemn în care nimeni nu ştia ce se ascunde pentru că o ţinea mereu încuiată. Aşa că prima mea dorinţă a fost să mă fac bunic, toată lumea să asculte de mine şi eu să pot face orice.

În etapa a doua mi-am propus să mă fac vânzătoare, ca să-mi pot lua tot ce poftesc de pe rafturile magazinului, fără să plătesc.

(Nu mă pot abţine să vă spun că în vremea aceasta şi soră-mea avea aspiraţii la fel de promiţătoare: voia să se facă ţigan, să aibă o căruţă cu coviltir cu care să se plimbe prin lume cât şi unde ar fi vrut).

Apoi, văzând-o pe prietena mamei care ne zicea nouă "moţatelor!" şi avea părul galben şi tapat, pantaloni bleu foarte evazaţi şi buzele foarte roşii, mi-am dorit să mă fac şi eu profesoară. Eram decisă să-mi umflu părul şi mai tare decât ea, să mă dau cu ruj şi mai roşu şi să port pantaloni şi mai evazaţi, să se mire toată lumea din cancelarie când o să intru eu cu catalogul plin numai cu note de 10. Ăsta a fost, să zicem, cel mai de Doamne-ajută vis pe care l-a incubat căpşorul meu sărman.

Nu ştiu exact câţi ani aveam, dar ştiu că de câte ori îl vedeam pe tata la volan, cum conducea el aşa, relaxat şi cu ţigara-n mână, cum ştia el să repare orice bujie, orice carburator şi orice condensator, visam zi şi noapte să mă fac şofer, şă ţin un cot pe geam şi să trag din ţigară, gonind pe şosea şi făcând depăşiri. Doamne, ce-mi mai plăcea să mă uit la şoferii pe care-i depăşea tata! Nu pricepeam eu de ce depăşiţii îmi zâmbeau, că eu în ascunsul gândului le ziceam prăpădiţi şi mă uitam cu dispteţ la ei.
(Visul cu fumatul mi l-am împlinit foarte repede, furând ţigări de la tata din torpedou, dar cu şofatul a trebuit să mai aştept nişte ani).

Cel mai ascuns vis al meu a fost să devin secretar de partid. Despre visul ăsta n-am spus decât unchiului meu de la Piteşti când a venit odată în vizită la noi dar el m-a certat şi mi-a zis că nici vorbă, să-mi aleg altă meserie, că secretarii de partid mănâncă numai căcat, mă scuzaţi. Noa, cum meniul nu mi se părea prea atrăgător, am renunţat, deşi de gustat am gustat totuşi, fără prea mari satisfacţii, în vremea cât am fost secretar UTC.

Ultimul vis din seria eşecurilor mele profesionale de care vă mai povestesc este visul de-a deveni cântăreaţă la acordeon. Îmi amintesc perfect: în bucătărie la bunici, la nunta fratelui mamei, fraţii Strâmbu, muzicanţii. Octavian, Eugen şi Petru. Când l-am văzut pe Eugen, cum rupea el acordeonu-n două şi cum cânta de-ţi rupea inima, fugărind cu degetele pe toate clapele şi butoanele alea, mi-am jurat că dacă mai cresc un pic, cât să pot căra în spinare lădoiul cu acordeon, nimic altceva nu vreau să fac în viaţă decât să cânt la nunţi şi să văd oamenii dansând fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Mă uit cu jind la căpşoarele deştepte ale fetiţelor din ziua de azi care-şi doresc să se facă doctoriţe, cântăreţe, modele, iar cele mai curajoase, poliţiste, astronauţi, grăniceri.
La vârsta lor eu aveam cu totul alte vederi.

Povestea porcului reloaded

După saltul de record mondial al domnului Emanuel, viaţa a revenit la normal.
Doamna Gabi mă întreba grijulie în fiecare dimineaţă ce meniu poftesc în ziua respectivă, iar domnul Emanuel era şi grijuliu şi zglobiu. Doamna făcea zilnic prăjituri. Domnul îmi povestea zilnic aventuri. Eu eram plină de figuri. Ecosistemul rezista.

Om cu frica lui Dumnezeu şi cu oarece frici legate de mine, domnul Emanuel mi-a atras delicat atenţia că ordinea în casa lor este lege şi că nici pe mine nu poate să mă dezlege de la această obligaţie. Aşadar, dacă voi mai părăsi incinta lăsând dezordine în cameră, voi suporta rigorile legii. Aşa de blând îmi vorbea, aşa de calm mă avertiza, că nici prin gând nu-mi trecea că s-ar putea vreodată să fiu bună de plată.

Vremea trecea, un vecin mă plăcea, curte îmi făcea, iar în cameră la mine dezordinea domnea. Ecosistemul încă rezista.

Până într-o seară de iarnă geroasă când, întorcându-mă acasă cu vecinul curtenitor, am simţit brusc că mor: camera mea era foarte luminoasă, cu perdeaua netrasă. Cum şedeam la etajul al doilea, priveliştea nu era greu de admirat şi judecat. De lustră atârnau nişte ciorapi, vreo câteva tricouri şi nişte chiloţi întinşi astfel ca să poată fi interpretaţi fără dubii după formă, iar de mânerul geamului atârnau două sutiene în poziţii obscene. Aveam probleme! Ecosistemul se dărâmase.

Vecinului i-am arătat luna, am făcut pe nebuna şi-am urcat pe scări ca furtuna. Pe masă aveam adunate grămăjoară tricouri, stilouri, caiete, ghete, cosmeticale, reviste ilegale, vaza cu flori moarte, o carte tolănită pe spate şi aşa mai departe, iar pe pat o învălmăşeală totală. O privelişte infernală.

Aţi văzut vreodată o furnică agitată? Ei bine, aia era anchilozată faţă de viteza cu care m-am mişcat eu în următoarele 30 de minute! Mama Gonzales m-ar fi dorit de noră, pot să jur, dacă m-ar fi văzut atunci, cu ce sprinteneală am făcut eu curăţenie generală.

Când cheia s-a răsucit în broască, pe mine mă durea la bască. Stăteam tolănită pe pat, totul era aranjat.
Dacă vă imaginaţi că odată întorşi acasă domnul Emanuel sau doamna Gabi au scos vreun cuvânt, vă înşelaţi. Erau diplomaţi. Până în măduva oaselor. Iar eu făcusem curăţenie până în măduva sertarelor, deci la ce bun să se dezbată o problemă deja rezolvată? Fiecare şi-a văzut în pace de viaţă fără să dea cărţile pe faţă. Ecosistemul se echilibrase.

Singura care nu era împăcată era onoarea mea nerăzbunată. Trebuia să mă pregătesc temeinic, iepurele nu mă mai putea salva încă odată. Am aşteptat cam o săptămână să se liniştească spiritele şi vigilenţa domnului Emanuel să obosească. Îi era limpede că tăcerea mea nu prevestea nimic bun, aşa că nu se aşeza nicăieri fără să verifice locul, privea mereu peste umăr, era mereu cu ochii-n patru.
Numai că nenorocirea te loveşte când te aştepţi mai puţin, iar eu îmi făcusem munca de cercetare temeinic. Mi-am notat cu precizie ora la care sună ceasul deşteptător, cât îi ia urmăritului să iasă în coridor, care e pasul următor; cât durează micul dejun, echiparea, la ce oră e plecarea. M-a ajutat faptul că era organizat şi punctual ca un ceas elveţian.

Sosise clipa răzbunării!
Am aşteptat retragerea în dormitoare, ora de culcare, sforăitul de rigoare şi-apoi am sărit în picioare. Am luat pantalonii domnului Emanuel şi le-am cusut mărunt, cracii. Am cusut degetele de la mănuşi, două câte două. Apoi am trecut la palton. Am sigilat mânecile, buzunarele şi butonierele. Căciulii i-am cusut câteva pene din coada fazanului împăiat de deasupra uşii. Am aşezat totul frumos în cuier şi m-am culcat. Am adormit greu, dar la ora 5,30 am sărit din pat, m-am îmbrăcat pe întuneric, fără zgomot şi-am ieşit tiptil din casă.
Nespălată, nemâncată şi emoţionată.

Eram răzbunată.

Povestea porcului

Una din cele trei femei, dragii mei, mi-a răvăşit amintirile cu povestea plecării ei de-acasă, într-o iarnă geroasă, în papuci de casă. O consolam şi-i spuneam că se poate şi mai rău, adică se poate ce-am păţit eu.

Trimisă de părinţi, cu inima mică şi cu nădejdea mare, la şcoli, a trebuit într-o bună zi să las iarba grasă de-acasă şi să explorez pajiştile lumii mari. Ca să-mi fie tranziţia mai uşoară, de cu primăvară, ai mei au căutat un cuib cât mai cald pentru toamna pribegiei mele. Nu ştiu dacă a contribuit şi norocul lor sau norocul meu singur s-a descurcat atât de admirabil, dar mi-au găsit o casă adorabilă şi durabilă. Populată cu doi oameni minunaţi. Mi-au fost ca nişte părinţi, pe care eu i-am scos din minţi.
Doamna Gabi, un fel de pâine caldă pentru burta mea veşnic lihnită, iar domnul Emanuel un fel de petec pentru sacul meu veşnic rupt.

Acomodarea a durat vreo 34 de minute, până am împânzit camera frumoasă, călduroasă şi luminoasă cu lucrurile mele. Apoi a început şedinţa de informare cu domnul Emanuel. Mare om, mare pişicher!
Am fost informată că pe lângă camera propriuzisă, părinţii negociaseră şi-o debara (pupa-i-aş, ştiau ei cu ce arsenal aveam să plec în lume, cunoşteau omu' pe care-l crescuseră la sân!) şi că, deci, mai mult spaţiu nu am voie să ocup cu niciun chip. Prin urmare, legislaţia în vigoare prevedea că la uşă, pe pătratul de linoleum care proteja mocheta, nu aveam voie să expun decât una pereche încălţăminte. Restul încălţărilor, obligatoriu curăţate, urmau a fi depozitate în debara.
Cunoşteam melodia asta de la mama şi mi se părea la fel de armonioasă şi la fel de puţin imperioasă.

În timp, am izbândit să mut la uşă toată debaraua de pantofi, încât abia se mai putea deschide uşa. Cum principiul acţinii şi reacţiunii este valabil până în zilele noastre, am simţit într-o bună dimineaţă un cârcel în inima mea de purcel: domnul Emanuel m-a lăsat în prag de examen fără niciun papuc. Absolut toată încălţămintea mea dispăruse fără urmă, odată cu proprietarii.
De la examen nu puteam lipsi, era viitorul meu în joc.
Să plec încălţată cu perechea de gumari ai doamnei care purta cu trei numere mai mult ca mine, nici asta nu era plăcut deloc.
Cum examenul nu mai avea răbdare, am luat gumarii în picioare şi-am luat-o pe cărare. Una aşa, ma ocolitoare. Fiecare pas pe care-l făceam, muşca din fiinţa mea. Fiecare ochi care se holba mă ucidea. Drumul întoarcerii lui Peneş Curcanu' a fost floare la ureche pe lângă drumul meu nepereche până la cămin, unde am împrumutat de la o colegă o pereche de pantofi. Jur că nu mi-a mai păsat deloc că pantofii nu se asortau cu ţinuta mea din ziua respectivă. Ăia au fost cei mai arătoşi pantofi care m-au încălţat vreodată!

Dar, cum fiecare faptă are o răsplată, răzbunarea era de rigoare.
Ca o fină cunoscătoare a tabieturilor domnului Emanuel ştiam că la sosirea acasă se va aşeza la masă. Apoi, va dori să-şi facă siesta în camera domniei sale. Gras fiind, nu se va putea îndoi din şale, aşa că-şi va prăvăli făptura uriaşă peste teancul de perne gata pregătit, se va apuca de citit şi-apoi de sforăit.
Totul a decurs conform obiceiurilor sale până la momentul prăvălirii făpturii. Pentru că urletul scos de iepurele gonflabil pe care i-l aşezasem sub perne l-a propulsat pe domnul Emanuel peste masă fix cum îl propulsa prăjina pe Serghei Bubka, peste ştachetă. Sprinten ca atunci nu mai fusese din copilărie şi nici n-avea să mai fie.

Salvaţi scrisul de mână

IQ

(Subiect hibrid, inspirat de postările prietenilor mei Robert şi George, deoarece IQ-ul meu nu e capabil să nască idei vii pe care să le hrănească apoi cu lapte şi să le transforme în fapte).

Aşadar, în opinia pertinentă a domnului Howard Gardner există opt tipuri de inteligenţă, după cum urmează:

verbală
logică-matematică
muzicală
corporală-kinestezică
spaţială
interpersonală (conceptul este apropiat de cel referitor la inteligenţa emoţională)
intrapersonală
naturală (legată de natură).

Fiecare cetăţean ar trebui să cam ştie, cel târziu la majorat (dacă părinţii nu s-au ocupat deja de treaba asta în locul lui) mai întâi dacă posedă vreo brumă de inteligenţă şi pe urmă, dacă s-a convins că nu se fâţâie degeaba pe planetă, să afle şi ce fel de inteligenţă dospeşte sau se stafideşte sub freza sa. Asta pentru a exploata resursele cu care a fost înzestrat, pentru a le îmbunătăţi şi a culege ceva foloase de pe urma lor.

În ziua de azi cetăţeanul are acces la tot felul de informaţii, se poate documenta, se poate perfecţiona, se poate testa, numai să vrea. Înainte vreme însă, nu era aşa.

Cei mai vechi pe lume ştiu că au existat vremuri în care Partidul făcea parte din familie, iar în unele cazuri ţinea chiar loc de mamă şi tată. Lui îi revenea deci şi sarcina să detecteze inteligenţa fiilor naţiunii şi să decidă apoi în ce fel trebuie ea orientată şi drămuită spre propăşirea Patriei şi dezvoltarea ei multilaterală.

În încercarea de a dibui din faşă inteligenţa corporal-kinestezică tătuca PCR a inventat cercurile pioniereşti "Iată ce pot face două mâini dibace", care urmau să scoată la lumină pe cei cu abilităţi pentru ţesut, cusut şi minerit, plus celebra competiţie Daciada, care învârtoşa în competiţii sportive muşchii fragezi ai naţiunii.
Detectarea inteligenţei naturale se efectua prin campaniile de recoltare a plantelor medicinale de pe dealurile şi câmpiile mănoase ale tării, prin obligativitatea ierbarelor şcolare şi, mai ales, prin practica agricolă din debutul fiecărui an şcolar, căci holdele record-mondial-la-hectar nu puteau fi adunate în hambar de cooperatişti doar.
Inteligenţa muzicală sărea în urechile activiştilor în cadrul Cântării României, iar inteligenţei verbale, fără îndoială, îi se zărea colţul mijind imediat după absolvirea Abecedarului şi mai apoi, crescând balşoi, în cadrul orelor de limba rusă.
Inteligenţa logico-matematică era o certitudine dacă elevul avea abilităţi de raportare a recordurilor pioniereşti, înmulţindu-le, adunându-le sau permutându-le în aşa fel încât el şi detaşamentul lui să iasă pe locul întâi la orice concurs.
Inteligenţa interpersonală era evidentă în cazul oricărui pionier ridicat la rang de comandant de grupă, detaşament sau unitate, iar cea intrapersonală se dezvolta cert, chiar dacă nu te năşteai cu ea-n trăistuţă, ori de câte ori pierdeai o olimpiadă, o daciadă sau o cruciadă pionierească: erai scos în faţa clasei, a şcolii, te spuneau lu' tata, îţi luau cravata, erai dojenit, beştelit sau ciuruit, în funcţie de cât de nereperată era onoarea şcolii.
După un asemenea eşec aveai timp berechet să cugeţi la tine însuţi, la micimea ta şi măreţia Patriei, să te treacă răcori, fiori, frici şi furnici.
Nici inteligenţa spaţială nu era uitată, excursiile de orientare turistică şi PTAP*-ul fiind edificatoare în acest scop, alături de machetele din seria "Oraşul meu plin de minereu" sau "Tractorul brăzdând ogorul" şi proiectele anuale sau cincinale - "Astăzi utecist, mâine tractorist" respectiv "Astăzi pionier, poimâine oier".

Din nefericire eu n-am strălucit la niciun capitol dintre cele enumerate mai sus.
Am câştigat o singură Daciadă, la 3000 de metri, apoi gloria mea a apus.
În clasa a treia am interpretat pe scena Cântării României melodiile "Să mai bem un păhărel" şi "Hai mândruţo-n deal la vie" dar n-am impresionat juriul, pesemne pentru că mi-am ales prost repertoriul.
Olimpiadele de matematica veneau mereu cu câte-o problemă sau o teoremă care mă băgau în dilemă şi mai departe de faza pe municipiu n-am ajuns niciodată.
La orientare turistică am avut, recunosc, cele mai slabe rezultate: reuşeam să mă rătăcesc chiar şi stând pe loc dacă se schimba ceva în decor prin mediul înconjurător.
Ceva minime performanţe am avut, totuşi, în cariera politică. Am fost şi pionieră, şi comandantă de unitate şi utecistă. Membră de partid n-am mai apucat să fiu, revoluţionarii n-au mai avut răbdare, mi-au călcat viitoru-n picioare.

Vieţuiesc şi eu, buimacă, precum iarba-n piatră seacă.

-----------------------------------------------------------
* acronim pentru “Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei”

Varză cu barză

Explicaţiile Darei mi-au amintit de vremurile tinereţii mele când, pătrunsă de fiorul responsabilităţii materne, eram convinsă, în candoarea mea rotofeie, că voi fi o super-mamă şi că meritele mele vor fi incontestabil recunoscute şi numai bune de pus în ramă. Stăteam tolănită cu pruncul în braţe, cu un surâs tâmp în colţul cugetului, imaginându-mi ce educaţie aleasă, cuvioasă şi fabuloasă va primi progenitura mea. Cum o să-i povestesc eu agale despre tot felul de animale, despre litere şi cuvinte,
despre cele sfinte, despre oameni mari şi oameni mici, despre elefanţi şi furnici, despre lecturi obligatorii şi lucruri derizorii şi nenumărate alte învăţăminte cu care intenţionam să populez mintea micuţei făpturi.

Cum împărţirea de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg, unde îţi dă cu rest de fiecare dată, şi cum realitatea bate imaginaţia de-i sună apa-n cap, m-am pomenit dintr-o dată asaltată de treburi şi griji, de responsabilităţi şi cerinţe, de curiozităţi şi întrebări care mă luau de fiecare dată pe nepregătite, preludiul fiind doar o năzuinţă, uscată precum scheletele din Precambrian.

Amestecând cu o mână ghiveciul de hrănit gurile flămânde ale familiei şi cu cealaltă aspirând scamele şi praful ce-mi ameninţau respiraţia şi tihna, m-am pomenit lovită în moalele competenţei materne de întrebarea: mami, ce înseamnă sexi ?

Cum mă împărţeam istovită între activităţi foarte domestice, cum somnul de frumuseţe era istorie antică pentru viaţa mea contemporană iar freza îmi semăna în clipa aceea cu cea a lui Bon Jovi după ce i-a luat foc coama, mi-am ignorat junghiul din inimă şi-am improvizat un eseu despre cetăţeni apetisanţi, fără şunci, mai mult goi decât îmbrăcaţi, mă rog, ceva de genul acesta. Pruncul s-a mulţumit cu răspunsul meu la minut iar eu am fost convinsă c-a priceput esenţa explicaţiei. Convingerea m-a ţinut până în ziua în care, întorşi acasă după o absenţă de câteva zile, a deschis frigiderul căutând ceva de-ale gurii şi-a strigat nemulţumit că frigiderul nostru e foarte sexi şi că trebuie, deci, să purcedem urgent la cumpărături.

Greşeala mea capitală însă a fost explicaţia pripită pe care i-am dat-o despre venirea pe lume a copiilor. În slalomul meu printre provocări materne, am fost luată iar pe nepregătite. Ne-am întâlnit cu vecina de la etajul trei, foarte însărcinată, care se mişca precum un hipopotam octogenar. Micuţul meu a întrebat-o senin de ce mănâncă mai mult de două felii de pâine, mai mult de două ouă pe săptămână şi mai mult de două linguriţe de smântână în ciorbă, că uite ce grasă e. Biata femeie s-a grăbit să-l asigure că starea ei nu se datorează exceselor alimentare ci faptului că are un bebe în burtă.
I-am urat degrabă vecinei şi bebeluşului sănătate maximă, l-am înşfăcat pe-al meu de-o aripă şi l-am înghesuit în casă înainte să mai apuce să glăsuiască ceva.
Aveam însă de răspuns la nişte întrebări, vedeam după ochii bulbucaţi ai minorului că nu e rost de amânare a explicaţiilor.

Cum a intrat bebeluşul în burta doamnei Marin? Şi eu am fost în burtă la tine? Cât am stat acolo? Cum am ieşit? Ce-am mâncat în burtă?
Am tras aer în piept, am făcut o cruce cu limba-n gură şi m-am pus pe explicat. Acum ori niciodată.
Dragul mamei, să vezi, eu cu tac'tu ne-am gândit într-o bună zi că ar fi foarte frumos să avem şi noi un copilaş. (Pentru o fracţiune de secundă în colţul gândului mi-a apărut şi mie un profil de barză dar, cum hotărâsem să recurg cu orice preţ la adevăr, în doze corespunzătoare vârstei, am renunţat la legendă). Aşa că m-am dus la doctor şi i-am spus că vreau un băieţel, am continuat eu povestea. Şi doctorul m-a consultat şi mi-a dat o pastilă. Cât de mare era pastila? Cam atât. Era amară? Nu. Ce culoare avea? Albastră? Da. Şi după ce-am înghiţit pilula, a început să-mi crească burta... Dar cine a transformat pastila în bebeluş? Doamne-Doamne a făcut minunea, i-am răspuns eu, din ce în ce mai înfricoşată de drumul pe care am apucat-o. Şi burta mea a tot crescut, i-am povestit eu, arătându-i poze cu mine semănând cu un Zepellin supraîncâlzit, aşa că m-am dus înapoi la doctor să-mi taie un pic burta şi să scoată bebeluşul afară. Mă relaxasem oarecum, văzând că mă apropii de elucidarea problemei, fără urmări fatale. Numai că înainte să se intereseze de evacuarea lui din pântelece meu supraelastic prin cicatricea cu care mă pregăteam să-mi dovedesc spusele, pe el l-a interesat ce-a mancat cât a stat în burtă. I-am povestit de cordonul ombilical, prin care mancarea pe care o mâncam eu ajungea la el. De unde ştiai tu ce mâncare-mi place mie? Cum ai aflat că nu-mi plac ciupercile şi cartofii cu păr? Eram amestecat cu mâncare când am ieşit? Ai înghiţit şi-o o veioză mică-mică sau ai ţinut buricul deschis tot timpul ca să intre lumina la mine? Cât am stat eu în burtă tu ai râs tot timpul pentru că te gâdila părul meu? Ăăăăă....ăăăăă...

Într-un târziu, epuizată, am scos-o la capăt cu venirea lui pe lume şi mă credeam scăpată de griji când, văzându-mă într-o zi înghiţind o pilulă, m-a-ntrebat dacă nu cumva am de gând să cresc în burtă vreo fetiţă, pentru că pilula, a zărit el, era mică şi roz, iar din aia garantat n-are cum să iasă un băiat. N-aveam gânduri despre fetiţe, l-am asigurat.

Pacea n-a durat. Odată ajuns la grădiniţă a aflat adevărul întreg. Că pe copii nu-i aduce barza mai ştiau câţiva, dar că ei se nasc din pilule nu se mai auzise până atunci. Aşa că au rugat pe fratele mai mare al unuia din grupă să le elucideze misterul. Pus în situaţia de-a dovedi că pentru un frate mai mare viaţa nu are secrete, imberbul le-a explicat detaliat cum se petrec lucrurile. Şocaţi, cu ochii cât cepele, au apucat fiecare spre casele şi mamele lor, puşi pe lămurit adevărul. Al meu era pus pe război, a urlat tot drumul înspre casă de ziceai că-i arde cineva maţele cu lumânarea, s-a încuiat în cameră şi m-a ameninţat la intervale regulate că sunt cea mai mincinoasă mamă din tot universul, că n-o să mai creadă niciodată nimic din ce-o să-i spun, că are de gând să plece de la mine de pe tot, şi-o să vad eu atunci cine o să-mi mai facă desene de ziua mamei.

Mă luase cu răcori, cu fierbinţeli, cu ameţeli, eram varză! Mai bine rămâneam la barză, mă gândeam siderată.

Mi-am cerut iertare, am făcut plecăciuni, promisiuni şi-n cele din urmă m-a primit în cameră pentru o discuţie lămuritoare. M-a-ntrebat ce-a fost în capul meu de mi-a venit să spun asemnea prostie, care l-a făcut de râsul grădiniţei, când puteam să-i spun adevărul despre cum ajung copiii în burtă. Erai prea mic şi mi-a fost teamă că n-ai să înţelegi, i-am răspuns, cu glasul pierit.
Păi, puteai să-mi explici că femeile sunt ca un garaj în care parchează taţii şi varsă benzina din rezervor.

Nu mi-a trecut prin cap, să mor!

Moş Crăciun vs Moş Gerilă

Nu-mi amintesc când anume am aflat eu pentru prima dată de existenţa lui Moş Crăciun. Presupun că mama şi tata, aidoma oricăror părinţi, au debutat cu fabulaţiile despre Moş de îndată ce au văzut că încep a mă orienta în timp şi spaţiu şi încep a pricepe lucrurile simple şi relaţiile dintre ele.
Şi-au făcut bine treaba pentru că încă mai păstrez amintirea emoţiilor care mă cuprindeau când vedeam primii fulgi de zăpadă. Ninsoarea vestea că nu mai e mult şi Moş Crăciun îşi va înhăma renii la sanie şi va porni să împartă daruri copiilor, pe măsura cuminţeniei şi strădaniei fiecăruia.

N-am avut niciodată temeri că nu voi primi exact cadourile comandate pentru că poeziile şi urăturile le învăţam fără bătăi de cap, măgăriile mă pricepeam să mi le camuflez mai ceva ca un soldat din trupele Speţnaz, iar cele pe care nu le puteam ascunde mi le asumam eroic şi mai apoi, pentru simplificarea formalităţilor, îmi aplicam singură şi pedepsele.

Îmi amintesc că într-o zi, când s-a întors mama de la şcoală am informat-o relaxată că am vărsat cutia de zahăr pe covor, dar că nu e cazul să se isterizeze inutil pentru că am reuşit să dreg totul cu apă de nu se mai vede niciun bob de zahăr. Ba, lucru şi mai bun, părul din covor şade acum mult mai ţanţoş, nu mai trebuie aspirat şi periat, e betonat şi aranjat, numai bun de aşteptat Moşul.
Iar ca nu cumva să-i treacă prin cap mamei să-i spună lui Moş Crăciun să mai scoată de pe listă vreun cadou din cele pregătite pentru mine (pe principiul mereu repetat că orice greşeală se iartă dar consecinţele rămân şi se îndură cu demnitate), i-am adus la cunoştinţă că m-am şi pedepsit singură, privându-mă de porţia de ciocolată zilnică, pe care am donato soră-mii. Mama cunoştea legislaţia, ştia că nu poţi fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă.

Toată filosofia de viaţă mi-a fost zdruncinată însă din temelii când am intrat la şcoală şi-am întâlnit în locul lui Moş Crăciun pe tovarăşul Moş Gerilă. Un Moş hibrid între Crăciun şi Partid.
Ajunsă acasă, l-am somat pe tata să-mi spună adevărul. Încolţit, mi-a mărturisit: Moşul era un personaj închipuit.
Am adormit greu, cu inima destrămată.
Moş Crăciun nu s-a mai întors niciodată.

Iar dacă Moş Crăciun era o invenţie, m-a părăsit orice intenţie de-a fi cuminte de-atunci înainte. Căci la ce bun să-ţi înfrânezi pornirile războinice ori să înveţi colinde dacă nu de ele depinde sosirea saniei trasă de reni, a sacului cu bunătăţi sau a Moşului cu dalbe mustăţi?

Anul acesta însă mi-a venit gândul cel bun şi i-am scris lui Moş Crăciun o scrisoare. Mi-am cerut iertare pentru măgării, i-am spus c-am învăţat şi vreo două-trei poezii, că m-am smerit şi-n consecinţă sper să nu fie zgârcit.

Vă urez la toţi un Crăciun fericit!

Epilog 25

Sergentul lui Alecsandri ştia el ce ştia când zicea că drumul de întoarcere e mai lung şi mai greu. Mai ales cel spre vechiul liceu.
M-am băgat în pat devreme, cu toate lucrurile puse la punct în amănunt dar somnul de frumuseţe nu mă lua şi pace. Mi-am cântat "Unde eşti tu nene Ene / Ca să mi te plimbi alene / Pe cărările din gene?" (prietenii ştiu de ce! :D) dar cu toate sforţările am adormit târziu şi m-am trezit devreme. Noaptea a nins. Am plecat dârdâind, nădăjduind că peste zi se va îmbuna vremea. Cei 170 de kilometri mi s-au părut lungi ca mustăţile lui Salvador Dali.

Am ajuns printre primii. Una dintre colegele-prietene nu m-a recunoscut. Îmi zâmbea reţinut, cu pupilele căscate, făcând eforturi disperate să mă suprapună peste şablonul mărimea XL din trecut. Din cei 36 câţi am fost în clasă, la întâlnire au venit 22. Unii au lipsit pentru că sunt plecaţi din ţară şi-n ţară se vine cât e vară, alţii au avut probleme ori necazuri care i-au ţinut departe iar alţii n-au avut bunăvoinţă. Niciun dram. Aveau hram.

Cu o singură excepţie mi-am recunoscut toţi colegii, de la prima zărire. În 25 de ani ni s-a mai fleşcăit colagenul, ne mai atârnă fălcile, guşa sau burta, ni s-au rărit şi ne-au albit coamele, vocile ne-au mai răguşit de la tutun ori de la hăulit , dar năravurile ne-au rămas aceleaşi. Unii mai timizi, alţii mai îndrăzneţi; unii mai umili, alţii mai semeţi. Discursurile au fost direct proporţionale cu firea omului. Unele mai vărzoase, altele mai zemoase; unele emoţionante, altele mirobolante; unele mai misterioase, altele mai haioase. Cuvinte frumoase, care au atins inimile celor prezenţi. Cuvintele mele au atins doar fălcile. Sunt incapabilă să mă ridic la înălţimea acestor evenimente lirice, cu cuprins grav şi deznodământ măreţ. De bună seamă că incapacitatea aceasta ţine de mediocritatea mea, pentru că dacă m-aş putea prezenta şi eu cu vreun teanc de realizări halucinante, sigur mi-ar ţâşni lacrimile de admiraţie văzându-mă şi ascultându-mă.

Profesorii erau emoţionaţi şi ei. În fond, te pot trece niscaiva fiori pe la subţiori când afli că elevul pe care l-ai pedepsit silindu-l să scrie de 100 de ori formula aldehidei formice ori teorema lui Bézout e acum medic la policlinica din cartierul tău şi poţi ajunge, la o adică, pe mâna lui dacă ai o criză de ficat. Sau, elevul pe care l-ai lăsat corijent pe vară a ajuns primar şi, după 25 de ani, ai nevoie de semnătura lui pe cererea de subvenţie la căldură.

În concluzie, o întâlnire mare, de oameni şi inimi. Sau o întâlnire de oameni mari cu inimi. Sau o întâlnire de oameni cu inimi mari. După cum va fi simţit fiecare.

25

"Dacă toată lumea e supărată şi are de învăţat, tu nu poţi păstra liniştea".

"Toată clasa tremură la ore, numai tu râzi şi spui snoave".

"Chiar şi astăzi, după ora de fizică la care tocmai ai incasat o notă istovită, eşti plină de veselie".

"Îţi doresc un bărbat care să râdă mai mult ca tine".

"Râdeai ca descreierata din nimica toată."

"Veneai la şcoală nu să înveţi din manuale ci să citeşti romane şi să prezinţi parada modei".

"Nu-ţi ştiam numele dar ştiam că faci numai obraznicii şi râzi tot timpul"

"Tu nu şopteai în ore, tu vorbeai tare, nu ştiu cum de suportau profesorii să "predai" în acelaşi timp cu ei".



Iacătă ce descrieri mi-au făcut colegii de liceu în caietul de amintiri, acum 25 de ani. Nimic despre îndeletnicirile mele intelectuale, muzicale ori paranormale, deşi citeam romane şi tricotam în timpul orelor, cântam la pian "Sonata lumii" (sic!) în vacanţe şi ghiceam în cărţi în pauze. (Pe vremea aceea psihoterapia nu era la modă).


Mâine o să ne revedem pentru prima dată după atâta amar de vreme.
La vremuri noi, oameni noi.
Sunt tentată să mă prezint la întâlnire gravă ca un ambasador , îmbrăcată în taior, cu dinţii albiţi şi uşor strepeziţi, să vorbesc puţin, să râd deloc şi să plec lăsându-mi foştii camarazii în parţială eclipsă . Mi-aş renova imaginea, i-aş convinge că mi-am luat pastilele în fiecare zi, că vuvuzela mea are acum sonorul la minim.
Aş face din întâlnirea asta un fel de erată la imaginea din trecut.


Dacă atunci mâncam pâine goală în orele de istorie şi ni se părea delicioasă, se prea poate ca acum unora dintre noi să ni se pară caviarul uşor acrişor.
Dacă blugii decoloraţi ai colegei de bancă lucrau în două schimburi, când fluturând pe coapsele ei minunate când opintindu-se de le crăpa urzeala pe coapsele mele îndesate, acum o să mă prezint elongată, colorată şi cu onoarea reparată.
Pe-atunci unghiile ne erau scurte, pentru că le rodeam în pauză de frica profului de anatomie. Între timp s-au inventat unghiile false, din gel acrilic, a căror lungime poate leza, la o adică, ficatul vreunei colege cu imunitatea scăzută.

Eram frumoşi şi inimoşi. Unii mai pragmatici, alţii mai romantici. Acum suntem toţi antici.

Să nu vorbesti mult! (IV)

Tovarăşa educatoare era bună. Aş fi vrut să fie şi frumoasă, ca mama, dar bine că era măcar bună. Prima dată m-a-ntrebat cum mă cheamă. I-am spus, pentru că ştiam de la mama că dacă eşti învăţătoare sau educatoare ai catalog şi trebuie să ştii numele copiilor ca să scrii notele pe care le iau ei. Ultima notă în catalog e nota de la purtare şi trebuie să fii foarte cuminte ca să iei 10, să poţi lua coroniţă cu flori la serbare. Voiam să fiu foarte cuminte ca să vină mama la serbare şi să mă vadă cu coroniţă şi să primesc cărţi şi pe urmă să putem merge acasă.
După cum mă cheamă m-a întrebat unde stau. I-am zis că la mine acasă, aici la bunici stau doar mult. Pe urmă m-a-ntrebat dacă-mi place la bunici şi eu nu voiam să-i spun. M-am făcut că am treabă, dar ea m-a întrebat iar şi mi-a ridicat capul să se uite la ochii mei, cum făcea mama. Dar eu tot nu voiam să-i spun. Şi m-a tot întrebat lucruri dar eu n-am mai vorbit deloc. Pe urmă mi-a dat o foaie mare fără linii ca să desenez pe ea ce vreau eu. Era prea mare foaia şi eu am rupt-o în două, după ce-am frecat-o cu unghia ca să se rupă corect. Când eşti la şcoală trebuie să faci totul corect, nu ai voie să ştergi sau să greşeşti. Dacă ai intrat la şcoală şi începi să scrii trebuie să tragi linie la caiet cu rigla, să fie foarte dreaptă la margine. La grădiniţă nu e nevoie de linie. Eu am desenat o găină roşie, ca găina de la bunica din curtea din spate fără iarbă, care stătea s-o prind şi mânca grăunţe de la mine din palmă şi mă ciupea cu ciocul şi eu trăgeam mâna fără să vreau. Pe urmă am umplut cu ouă toată foaia care era goală în jurul găinii. Multe, foarte multe ouă. Pănă la 58 am numărat în gând după care m-a încurcat tovarăşa educatoare care iar a venit cu întrebările şi-am pierdut şirul număratului. Voia neapărat să-i spun ce am desenat, de parcă nu vedea că aia e o găină. Eu desenam foarte frumos, se înţelegea mereu ce desenez, numai sora mea când era mică făcea desene care nu se înţelegeau ce animal e.
I-am spus să mă lase să termin de desenat, că n-am terminat. Când am terminat de umplut foaia cu ouă de nu mai încăpea niciunul, am început să mă gândesc la mama. Şi mi-a venit ideea să-i scriu o scrisoare, că la grădiniţă nu mă vede bunicul. Eu ştiam să scriu foarte bine că mama mă lua cu ea la şcoală şi stăteam în ultima bancă şi făceam şi eu tot ce fac copiii mari când merg la şcoală.

mama deja mam săturat foarte tare de stat la bunica şi bunicu acum sunt la gădiniţă şi desenez dar tre să merg să mănânc tot şi seara îmi vine să plâng că vreau să merg acasă când vi să mă iei ?
arcadia.......

Ştiam de la şcolă de la mama că dacă te miri de ceva când scrii trebuie să pui semnul mirării şi dacă întrebi ceva trebuie să pui semnul întrebării.
Când am terminat, tovarăşa era în spatele meu şi eu n-o văzusem şi m-a-ntrebat ce-am scris. Si-am rugat-o să dea ea scrisoarea la poştaş pentru mama şi s-o pună în plic cu timbru dacă are că eu nu am şi nici bunicul. A zis că da. Şi iar m-a-ntrebat despre găină şi eu nu voiam să mai vorbesc că deja am vorbit mult în ziua aia.
Apoi a venit bunica să mă ia de la grădiniţă şi a vorbit mult cu educatoarea şi m-a chemat şi pe mine să-i arăt desenul. M-a-ntrebat şi bunica ce-am desenat şi i-am arătat foaia. M-au întrebat iar, amândouă, de ce am făcut atâtea ouă şi până la urmă le-am spus că din fiecare ou iese un pui şi or să fie mulţi pui şi când trebuie să plece de acasă la bunici pot să plece mai mulţi odată, să nu fie unul singur plecat mult.
Apoi am plecat acasă şi iar am mâncat. Şi când am terminat, bunica a scos din buzunar scrisoarea pentru mama şi eu m-am supărat foarte tare pentru că tovarăşa n-a dat-o ea la poştaş cum mi-a promis. Bunica n-avea ochelari şi mi-a zis să-i citesc eu ce-am scris. Şi i-am citit cu glas tare că ea nu auzea bine:

mama la bunici este foarte bine mănânc tot din farfurie şi azi am mers la grădiniţă dar mâine nu mă mai duc pentru că tovarăşa educatoare nu se ţine de cuvânt.
arcadia


Bunica mi-a luat scrisoarea şi-a băgat-o-n buzunar şi eu am fugit în casa mare şi-am plâns mult. Cel mai lung plâns din viaţa mea. N-am mai mâncat şi n-am mai mers la grădiniţă până când a venit mama şi m-a laut acasă. Cred că a primit scrisoarea şi a venit repede.

Acasă am început iar să vorbesc mult.



SFÂRŞIT

Să nu vorbesti mult! (III)

Zilele ţineau mult în casa bunicilor. Nu prea aveai ce să faci în ele. Dar într-o zi am avut pentru că bunicul m-a luat cu el peste apă, la ţigani. Eu nu mă temeam de ţigani, ca alţi copii, pentru că mama îmi spusese că sunt tot nişte oameni dar mai săraci şi că nu fură copii pentru că şi-aşa au prea mulţi. M-am mirat foarte tare că mă ia cu el pentru că bunicul făcea toate treburile singur, nu voia să se uite nimeni la el când le face.
Îmi bătea tare inima, făcea un zgomot care trecea prin gât până în urechi. Inima bate repede şi tare de la bucurie sau de la frică. Mie îmi era frică să trec pe punte că se mişcă şi eram şi bucuroasă că m-a luat bunicul cu el, deci îmi bătea chiar foarte repede. Când am ajuns la punte bunicul m-a luat de mână şi m-a strâns tare, de unde mi-am dat seama cât de periculos e să treci apa, pe punte. Bunicul avea mâinile foarte mari, cu degetele aspre şi umflate la mijloc şi a vorbit mult cu omul la care am mers. Oamenii mari au voie să vorbească mult pentru că fac treabă cu vorbitul.
Pe urmă a trebuit să ne întoarcem acasă să mâncăm iar. Bunica ne dădea mereu de mâncare, lucrul ei preferat era să facă mâncare pe care noi trebuia s-o terminăm. Şi umplea farfuriile până la margine.

Când am intrat în casă mi-au venit dintr-o dată furnici pe piele şi la genunchi. Mirosea a mama. Nu ştiu dacă v-am mai spus dar fiecare mamă are mirosul ei. Mama fetelor lui Moldovan mirosea ca dulapul cu paltoane, bunica mirosea a mâncare iar mama mirosea altfel, un miros care îţi place să-l tragi prin nări şi să-l ţii în burtă până când ameţeşti şi-apoi să-i dai drumul repede afară. Nu le-am spus la bunici nimic dar am fugit repede în casa mare să văd dacă nu cumva venise mama. Nu venise. Dar în bucătărie mirosea a ea. De la mirosul ei mi-au venit iar gândurile, nu mai aveam poftă de mâncare.
Gândurile sunt şi ele de mai multe feluri. Sunt gânduri care când îţi vin, trebuie să le faci. Cum ar fi gândul ca vrei să mănânci dulceaţă şi dintr-o dată mergi deja spre cămară. Alte gînduri îţi ocupă tot locul din creier şi nu mai poţi face altceva şi trebuie să stai pe loc să te gândeşti la ele până le termini. Alte gânduri îţi fac un fel de plâns. Nu un plâns din ăla în care lacrimile ies afară prin ochi ci un plâns în care lacrimile se scurg în gât şi trebuie să înghiţi mereu şi să oftezi ca să-ţi treacă.

"De ce ofezi , tu copilă? Ce greutăţi ai tu? N-ai nici o grijă!"

Mi-a părut rău că bunica avea mereu de făcut mâncare şi nu vedea că aveam grjă să nu scap găinile în ograda cu flori, aveam grijă să nu-mi murdăresc ghetele şi aveam grijă să nu vorbesc mult. Speram ca Dumnezeu să nu aibă treabă chiar mereu şi să vadă măcar El, ca să mă duc înapoi acasă.
Apoi bunica mi-a spus că dacă mănânc tot din farfurie avea să-mi facă o surpriză foarte mare. Şi am mâncat şi bunica mi-a spus surpriza că mâine o să merg la grădiniţă. Şi-a scos din dulap o pungă în care erau nişte haine de grădiniţă care miroseau ca mama şi nişte bomboane.

Uneori la bunici se întâmplă şi bucurii, ca atunci când mergi a doua zi la gradiniţă şi primeşti haine noi care miros a mama chiar când ţie îţi era dor de ea.

Să nu vorbesti mult! (II)

Când am ajuns, bunica mai grasă ne aştepta în poartă şi zâmbea. Mi-a spus că m-am făcut mare şi speră că o să fiu la fel de cuminte pe cât de mare şi frumoasă mă făcusem.
Un pic am crezut-o pentru că-mi plăcea când cineva îmi spunea că sunt mare şi frumoasă. Voiam să mă fac tot mai mare, până o să fiu cât mama şi-o să mă pot mărita cu domnu' Sandu, colegul tatei care avea părul creţ şi era foarte frumos. L-am întrebat dacă vrea să se mărite cu mine şi el mi-a zis că într-un singur fel s-ar putea, dacă eu mănânc tot din farfurie şi cresc mare repede şi el o să mănânce puţin de tot, ca să stea pe loc şi eu să-l ajung din urmă. O vreme am mâncat tot ce mi-a dat mama şi am mai cerut o porţie de orez cu lapte. Voiam să profit de orez, că a doua zi venea ciorba cu zarzavat şi sigur nu mai puteam să-l ajung din urmă pe domnu' Sandu . Apoi a trecut mult şi domnu' Sandu nu mai era chiar aşa de frumos ca să mă chinui să mănânc tot din farfurie.

Când a apărut şi bunicul la poartă mi-am pierdut gândul despre domnu' Sandu. Bunicul era foarte ocupat, el nu putea să ne aştepte prea mult la poartă, ca bunica, pentru că el trebuia să se ocupe de adunat lucruri pentru lada lui încuiată în care nu avea voie să se uite nimeni. Mie mi-a venit odată un gând că în ladă el ascunde şi puşca pe care i-au dat-o în război dar el a fugit cu ea din război de frică să nu-l împuşte ruşii sau nemţii, nu mai ştiu exact cu care se certase el. Că altfel de ce să ţină lada încuiată şi să n-o arate la nimeni? Auzisem eu odată, când tata credea că dorm, cum vorbea cu domnu' Diacu despre puşca de vânătoare şi că trebuie să nu ştie nimeni şi au aşteptat noaptea ca să nu-i vadă ocolul silvic. Toţi se temeau de casa cu ocolul silvic, cred că de asta trebuia ocolită.

Bunicul nu mi-a spus că am crescut şi că sunt frumoasă, mi-a spus doar să nu alerg pe cerdac cu ghetele murdare şi să nu deschid poarta dinspre grădină ca să nu iasă găinile. Mie îmi era mereu milă de găini pentru că stăteau într-o curte mică fără iarbă şi bunicul nu le dădea voie să se plimbe şi ele în ograda mare cu flori şi trandafirul pentru dulceaţă.

Până m-am uitat eu la găini, mama şi tata plecaseră. Dintr-o dată m-am simţit ca şi cum am făcut iar pojar. Dar ştiam că nu poţi face pojar de două ori. Auzisem totuşi că mai există alte boli ca pojarul de la care-ţi arde capul şi faci nişte băşici în loc de pete pe corp. Speram să fie boala aceea sau oricare altă boală şi să vină mama şi tata să mă vindece cu comprese şi ceai cu Piramidon.

Cât a ţinut lumina mi-am ţinut şi eu plânsul. Dar când a venit noaptea nu l-am mai putut ţine în mine. Ştiam că e păcat să nu poţi ţine în tine lucruri, dar plânsul ăla nu puteam să-l mai ţin, că nu era un plâns obişnuit, era unul foarte mare, ca atunci când se întâlnesc mai multe ape mici şi formează o apă mare. Bunica tot încerca să-mi dea bomboane şi să-mi spună poveşti, dar nu ştiu de ce pofta de bomboane îmi trecuse şi eu aveam gândurile mele, trebuia să mă ocup de ele, nu puteam să ascult poveştile. De obicei aveam poftă de poveşti şi bomboane oricând. Apoi s-a apucat de plâns şi bunica şi eu m-am supărat şi mai tare, credeam că iar trebuie să plângă pentru păcate şi-mi părea rău de ea. Când a venit bunicul şi-a spus că el trebuie să doarmă că a doua zi are treabă, ne-am oprit amândouă plânsul şi-am adormit.

A doua zi am fost la fetele lui Moldovan şi m-am împrietenit cu ele. Adică mai mult ele cu mine, că eu nu puteam vorbi prea mult, că-i promisesem lui Dumnezeu.

Să nu vorbeşti mult! (I)

Toţi oamenii fac păcate. Iar Dumnezeu se supără din cauza asta şi trimite tunetele. Când plouă tare şi se aud tunetele alea grozave care îţi fac furnici pe piele şi-ţi vine să strângi ochii, atunci Dumnezeu e nervos de păcatele oamenilor şi trebuie să te rogi. Trebuie să zici de multe ori la rând "doamne-doamne-cerestată" . Nu ştiu exact ce înseamnă asta. Dar bunica mi-a zis să n-o mai întreb decât lucruri importante. Nu ştiam dacă ăsta e un lucru important de întrebat aşa că mai bine m-am gândit eu în capul meu ce ar putea însemna. Doamne-doamne e simplu de înţeles, sunt nişte femei-femei de alea de la oraş, date cu ruj. Cerestată e mai greu, nu-ţi poţi face o idee ce înseamnă, singur, în capul tău. Ai nevoie de o mamă învăţătoare, care să te înveţe. Eu am avut mare noroc că mama era învăţătoare, ea m-a învăţat multe lucruri. Pe restul le-am învăţat singură. Dar mama nu era acolo ca s-o întreb aşa că m-am gândit eu. De data asta nu mi-a venit nicio idee aşa că am hotărât că "cerestată" e un cuvânt în limba lui Dumnezeu şi că dacă îl spui înţelege el Dumnezeu, că doar El ştie toate limbile din lume.

Şi eu aveam păcate, deşi mă simţeam bine şi nici n-aveam un picior mai scurt, ca nea Ion pe care l-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lui. Cred că Dumnezeu mai avea treabă câteodată şi nu vedea chiar tot ce făceam, cum zicea bunica. Unul din păcate era că am uitat păpuşa afară în ploaie şi bunica a zis că-i păcat că nu ştiu să preţuiesc lucrurile. Dar eu auzisem când mama i-a spus tatei c-a dat 20 de lei pe ea, deci ştiam.

Am uitat să vă spun că aveam două bunici, fiecare cu câte un bunic al ei. O bunică rapidă şi slabă care avea un bunic care mergea încet. Bunica îi zicea că e bun de trimis după moarte, dar eu nu voiam să plece nicăieri că ne cioplea cu brişca, mie şi surorii mele, linguri pentru păpuşi şi ne ducea în cârcă. Şi mai aveam o altă bunică, supărată şi grasă, care plângea foarte repede şi ne zicea "păcătoşilor". Ea plângea mereu pentru că noi eram mulţi şi aveam multe păcate. Şi ea trebuia să plângă pentru toate. Ca să fim iertaţi. Bunicul ei ştia orice, avea un ochi la spate, ştia când furam zahăr cubic din cutie şi când stăteam cu fundul pe masă. Atunci se supăra foarte tare şi ne întreba de ce stăm cu fundul pe masa unde mănâncă el. Nu puteam să-i spunem adevarul, că furăm zahăr şi că trebuie să ne urcăm pe masă ca să-l pândim pe el când vrea să intre în casă. De obicei eu furam zahărul şi sora mea stătea de pază. Şi cred că fiind ea mai mică avea şi ochii mai mici că nu reuşea să vadă la timp că vine bunicul şi mă prindea mereu înainte să închid uşa la dulap. Aşa că mereu ne trăgea de perciuni. Şi noi ne tot întrebam cum oare de bunicul nostru n-a murit în război ca alţi bunici.

Odată a trebuit să stau multă vreme la bunica asta mai grasă şi la bunicul cu ochi la spate. Singură. Tare supărată am fost. Am plâns. Şi mama a plâns. Şi eu nu întelegeam de ce trebuie să plec dacă nici eu nu vreau, nici mama nu vrea. Cred că voiau bunicii, mă gândesc.
Îmi amintesc că mama mi-a tot explicat că trebuie să merg, că o să fie bine, dar trebuie să fiu cuminte. Foarte cuminte. Şi să ascult tot ce-mi spune bunica şi bunicul. Cel mai tare însă mi-a dat de grijă să nu vorbesc mult. Cu nici un chip să nu vorbesc prea mult. Eu în general vorbeam mult despre gândurile mele. Aveam eu gândurile mele despre lucruri şi oameni. Şi le spuneam la toţi. Mereu îmi venea câte un gând, când mă aşteptam mai puţin mă trezeam dintr-o dată cu un gând sau o idee. Pe care nu puteam să le ţin în mine. Şi ăsta e tot un păcat, să nu poţi ţine în tine nimic. Şi mama cu tata mereu îmi ziceau să vorbesc mai puţin. Până m-am făcut mare tot asta mi-au spus. Să vorbesc mai puţin şi să am mai puţine idei. Nu prea le plăceau ideile mele, cred. Dar nu mi-am propus niciodată să-i ascult până n-a trebuit să plec de-acasă la bunici şi să rămân acolo mult. Atunci am zis în gând "doamne-doamne-cerestată" şi am promis cu adevărat lui Dumnezeu că am să vorbesc mai puţin dacă nu trebuie să mai plec de-acasă timpul ăla mult. Nu ştiam exact cât înseamnă "mult". Mă gândeam că poate trebuie să rămân acolo până când o să fiu mare ca tata. Şi că n-o s-o mai văd pe sora mea şi ea n-o să mai stea de pază când o să vreau să fur zahăr şi eram foarte tristă. Mă simţeam ca atunci când am avut pojar şi-mi ardea capul şi se învârtea casa şi era iarnă şi nu creşteau fragi iar eu tare aş fi vrut nişte fragi chiar atunci când ei nu creşteau că era zăpadă şi ger. Numai că acum nu aveam pete roşii şi capul nu-mi ardea. Tare aş fi vrut să pot face iar pojar, să se învârtă iar casa cu mine, dar bolile astea nu vin decât odată în viaţă, aşa-mi spusese mama, care era învăţătoare şi ştia toate bolile şi ce trebuie să faci cu ele ca să treacă.
Şi-am plecat la bunici....

Om bogat, om sărac

Dacă ai cinci ani, te duc părinţii la mare, construieşti cel mai frumos castel de nisip din toate timpurile şi fericirea ţi-e la apogeu când sora mai mică trece cu buldozerul prin domeniile tale regale făcând una cu pământul osteneala ta de jumătate de zi, primul lucru pe care-l faci e să scoţi un urlet care înfioară plaja şi cojeşte pielea de pe cetăţenii arşi de soare, iar al doilea, te înfigi în pletele micuţei, hotărâtă s-o faci una cu castelul. Până aici reacţia ta e absolut reflexă, dacă ai origini pământeşti iar părinţii tăi nu sunt Sfânta Mărie-Mică şi Sfântul Vasile-Gură-De-Aur.

Apoi se poate întâmpla să mergi, împreună cu verişorul de la Bucureşti, în vizită la bunicul patern cu vocaţie certă de mareşal şi să verşi pe furiş înapoi în oală excesul de ciorbă pe care nu l-ai putut înghiţi. Cu fierea sensibilă şi ochiul vigilent, bunicul reacţionează şi-ţi întinde perciunii până începi să semeni cu regele Elvis. Răzbunarea în această etapă de viaţă e mai chibzuită. Te ascunzi împreună cu vărul sub masă, în camera mare şi plănuieşti o răzbunare crâncenă, particularizată pentru un bunic nemilos şi gurmand. Sentinţa e groaznică: va muri în chinuri, mâncând din mămăliga amestecată cu praf de sticlă, păr de pisică şi venin de viperă pe care o veţi prepara a doua zi pentru masa lui de prânz.

Răzbunarea poate avea la un moment dat şi rădăcini nobile, nu este întotdeauna meschină. Îmi amintesc cu oarece mândrie cum mi-am răzbunat sora de atacurile verbale ale numitului Bodescu, coleg de clasă care o poreclea "Mierla". Sufeream atât de mult când o vedeam întorcându-se de la şcoală cu lacrimile încă neuscate pe obraz încât într-o zi, orbită de ură m-am năpustit asupra nenorocitului paralizat de surpriza atacului şi l-am călcat literalmente în picioare. M-a reclamat la direcţiune, mi-au dat avertisment pentru proastă purtare, dar am devenit peste noapte erou. Negativ. Mi se spunea Falconetti, după personajul interpretat de William Smith care facea furori în vremurile acelea în serialul "Om bogat, om sărac". Avea să fie preambulul negativei mele celebrităţi viitoare.

Răzbunarea, ca şi cauzele care o generează, evoluează odată cu vârsta şi este direct proporţională cu inteligenţa părţilor beligerante. Când colega de birou ţi-a furat iubitul, ţi se cască în faţă două hăuri la fel de greu de trecut: strânsul din dinţi sau strânsul de gât al nemernicei. Dacă sub părul creţ creierul ţi-e lucios de patinează gândurile pe el, faci scandal, spume la gură, urli şapte ani în cele şapte zări până te asiguri c-a aflat tot mapamondul despre mârşăvia rivalei. Dacă ai însă părul lins şi prin compensaţie creierul creţ, strângi din dinţi şi nu scoţi un cuvânt. Nici măcar "de ce?" nu întrebi, pentru că s-ar putea ca răspunsul la întrebare, primit pe stomacul gol, să-ţi provoace ulcer.

Răzbunarea vorbeşte, fără cuvinte, despre omul bogat şi omul sărac...

Râsul pierdut

Presupun că prima şi prima dată am râs la mama în braţe. Când mă gâdila ea încântată, pe burtă, la câteva săptămâni de viaţă, deşi uitându-mă la pozele mele de nou-născut şi sugar îmi dau seama ce curaj viguros avea mama să iasă cu mine din casă. Başca să mai cheme şi fotograful să-mi facă poze. Sunt absolut sigură că după ce mama i-a plătit pozele, omul a ars negativele în speranţa că va mistui şi sechelele.
Dar nu pricepeam la vârsta aceea ce fac. Nu eram conştientă că râd, vreau să zic, că încântarea pe care-o simţeam când o zăream pe mama îmi lăţea reflex fălcile şi-mi dezgolea gingiile pleşuve.
Datorită curajului mamei şi responsabilităţii tatei am crescut mare.
E un fel de-a spune, pentru că eram cam slăbănoagă şi cam pipernicită în comparaţie cu sora mea mai mică, posesoarea unor fălcuţe drăgălaşe, fără gropiţe.
Cu observaţia aceasta intru în miezul problemei pe care-o dezbat azi, râsul.
De la o vreme, am băgat de seamă că de câte ori veneau prietenele mamei la noi, niciuna nu remarca la mine altceva decat gropiţele. Aveam două mai mari în obraji şi una mai mică în bărbie. Pe cea din bărbie n-o puteam ascunde oricât m-aş fi străduit să mănânc tot din farfurie. Apetitul îmi era slăbănog şi el, ar fi mâncat numai fragi cu zahăr indiferent de anotimp.
Însă gropiţele din obraji am băgat de seamă că nu se văd dacă nu râd. Aşa că mi-am jurat să nu mai râd niciodată, nici chiar când ne suduia bunica (pe noi două de-mpreună cu alţi verişori), pentru ravagiile pe care le făceam în cămară gustând din toate borcanele de dulceaţă. Ne ascundeam şi râdeam de cuvintele cu care se răzbuna pe noi, pentru că de găsit nu ne găsea. De fapt cred că nici nu ne căuta.

Îmi uram gropiţele aşadar, mai ales când venea în vizită la mama o profesoară blondă, cu glasul piţigăiat, cu părul ciudat de ţeapăn, care ne aducea bomboane şi prăjituri în schimbul cărora trebuia să spunem poezii şi care ne ciupea de obraji zicându-ne "moţatelor!". Eu recitam totdeauna în deschiderea soră-mii. Profesoara nu era atentă la poeziile noastre dar la sfârşit mie îmi spunea "bravo", mă ciupea de obraz şi-mi cerea să zâmbesc să-mi vadă gropiţele iar pe soră-mea o lăuda lung pentru orice poezie ar fi spus: "Uite-o pe asta mică, ce poezie mare ştie"! Eu fiind mare, se subînţelegea cred, că trebuie să ştiu Luceafărul pe de rost.
Şi n-am mai râs pe dinafară decât din greşeală. Râdeam însă în interiorul minţii mele de mă prăpădeam. Îmi plăcea la nebunie să râd. Cel mai tare am râs când l-am zărit pe bunicul gol-goluţ prin crăpătura uşii. Am râs în interiorul meu, bun înţeles, pentru că dacă aş fi râs la exterior m-ar fi văzut bunica şi-ar fi închis uşa.
Din tot organismul meu, stau şi mă gândesc acum, cred că râsul a avut cel mai mult se suferit în viaţă. Pentru că a mai primit o lovitură, pe lângă atacul gropiţelor. Mi-au cazut la o vreme dinţii. Nu mă avertizase nimeni că avea să mi se întâmple aşa ceva. Cred că chestia asta i-a scăpat tatei, care era responsabil cu predatul lecţiilor de viaţă. Lecţii lungi, nu glumă! Când m-am trezit eu singura din famile fără dinţii din faţă, (mama, tata, bunicii, sora, toţi, erau neschimbaţi), m-am amărât groaznic. Atunci nici în interior nu-mi mai venea să râd. Dar m-au consolat toţi, asigurându-mă c-o să-mi crească alţi dinţi, mai mari şi mai frumoşi. Şi i-am crezut pe cuvânt, mi-a revenit râsul interior. Am râs astfel, reţinut, până când mi-au răsărit noii dinţi. Frumoşi nu erau, mi-am dat repede seama, dar erau mari. Mari, tată, nu glumă! Şi strâmbi. Şi iar mi-am reînnoit promisiunea de-a nu mai râde la exterior niciodată.
Şi cred că de la o vreme au băgat de seamă şi mama cu tata că nu mai râd, că m-au dus la dentist. Şi mi-a făcut doctorul ăla cu ochi de broscoi speriat un utilaj de îndreptat dinţii care mi-a anulat timp de doi ani rîsul sub toate formele lui. Bine-nţeles că utilajul nu mi-a îndreptat dinţii într-atât încât să-mi permită să râd liber, la exterior.
Am purtat cu mine prin viaţă acest complex până de curând când, doldora de lecturi psihologice, am decis să mă vindec. Între timp a progresat şi ortodonţia, s-a inventat porţelanul dentar şi albirea dinţilor şi am descoperit că gropiţele din obraji pot fi puse în slujba succesului personal.
Scăpată de complexe, cu o dentiţie aproape perfectă, râd cu poftă, interior şi exterior, toată ziua. Nu râd degeaba, cum aţi putea crede, încerc doar să recuperez râsul pierdut.

Blüthner versus Levi's

Era vară. O vară blajină, aşa cum erau toate verile adolescenţei mele. Blajine erau şi fetele în vremurile acelea şi bronzul pe care-l căpăta pielea lor după ce-o desfăta soarele. (Pe-atunci nu se inventase friteusa de bronzare la minut din zilele noastre şi nici moda bronzului în toate anotimpurile nu se iţise încă).
Despre băieţi, ce sa zic? Tot prea puţini erau şi pe-atunci, la fel de acerbă era lupta pentru un arendaş care să te scoată duminica la film sau să te plimbe în pauza mare prin curtea şcolii.
Dacă erai într-a noua, dacă frumuseţea ta era una interioară şi nu reuşea să iasă la lumina zilei prin sarafanul gros de tergal, aveai musai nevoie de o pereche de blugi ca să răzbeşi pâna la inima vreunui coleg mai arătos. Altfel, trebuia să te mulţumeşti cu unul pipernicit, cu coşuri pe faţă sau cu ochelari de pilot interbelic.
Numai că blugii erau greu de găsit şi ca să-ţi poţi procura unii, trebuia să ai relaţii şi-o cârcă de bani. Tata avea şi una şi alta. Aşa că am elaborat o strategie care urma să-l sensibilizeze treptat, pentru ca la momentul adevărului să i se proptească un nod în gât dacă i-ar fi trecut prin cap să se opună izbăvitoarei mele achiziţii. Am început să-l sun mai des, să-l consult în chestiuni şi principii de viaţă, să suspin dureros de dor după casa părintească, strategie care i-a exacerbat sensibilitatea în aşa hal încăt în momentul în care i-am murmurat, reticentă, că de Sfântul Ilie mi-aş dori o pereche de blugi, mi-a spus că ar face orice pentru fata lui deşteaptă, frumoasă şi cu dor de casă.
Tata e un mare om de cuvânt, aşa că de Sfântul Ilie am primit cadou o pianină Blüthner cu placă de bronz.
Apoplexia care m-a lovit la vederea cadoului el o pune până în ziua de azi pe seama fericirii negrăite ce m-a cuprins. Adevarul crud este că pentru mine, pianina aceea rămâne până în ziua de azi o ucigaşă de vise. Nu puteam să mă întorc la şcoală cu pianul în braţe şi mă îndoiesc că aş fi impresionat fatal vreun băiat dacă i-aş fi cântat "Marşul măgarilor", singura partitură pe care o interpretez magistral, până în ziua de azi.