Pitici și frici

Îmi cer iertare de la toți cei care au trecut pe la mine în ultimele două luni și-au plecat dezmăgiți c-am dispărut într-o bună dimineață ca măgaru-n ceață fără să pun măcat un bilet pe ușă. Aveam unul cu ”vin imediat” dar nu era adevărat, sunt evadată pe perioadă nedeterminată. Cresc prunci. (Oare de ce am  impresia că nimeni nu e surprins? :D)

Mi s-au născut, așadar, două nepoțele gemene, verișoare cu Mihnea, pe care le doare fix în pempărși de blogul meu. Ele vor să fie plimbate, schimbate, pudrate, masate, distrate, legănate. Un batalion de adulți le slujim cu schimbul, ne uităm la ele ca la bijuteriile coroanei, căscăm ochii ca Ion când a văzut girafa când vedem cum își semețesc căpșoarele la nici două luni, leșinăm sincron la fiecare gângurit, ne revenim în simțiri la fiecare râgâit și ne ofilim ca lăptucile după câte un ”vânt” ale cărui notele de vârf ne umezesc ochii. Cele de bază ni-i asanează.

Nu știu cum va fi când voi avea propriii nepoți, dar deja mi se chircește sufletul de frică la gândul că voi fi și mai extaziată-fermecată-încântată-alienată decât sunt acum de pruncii rubedeniilor. Mă și imaginez în sevraj, făcând ture ca o leoaică prin savana pârjolită de secetă pe lângă gardul nurorii cu nepoți și ea strigându-mi de după draperie c-am greșit și savana și anotimpul de vizită.
Mama mia!

Isabela și Sofía:

Aniversară

Ce-ți doresc eu ție, dragă Văsălie,
Omul meu de glorii, omul meu de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Ca mândră nevastă,  aste le nutresc;
Rămâie-ți căruța dacă-ți moare calul
Dulce Văsălie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace
Eu sunt, Văsălie, tainic surîzînd.
Ești legat de mine, nu mai ai ce face,
Zburdatul nu-ți treacă nici măcar prin gând!
Ci în sînu-mi vergin lasă să coboare,
Galbenii ce-n soare fain strălucesc,
Urcă-mă-n căruță sau mă ia călare
Și mă du, Vaslie,-n Mall să-i cheltuiesc!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Văsălie!
Îngeraș cu harpă plutind printre nori!
Fiu-tău să-ți facă nepoți în prostie,
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Un gât de tărie, gulaș unguresc,
Vis de vitejie, fală și mîndrie,
Dulce Văsălie, asta ți-o doresc!

Dr. House

Boala a debutat insidios, în week-end, cu disconfort la înghițit. Peste noapte m-am trezit de mai multe ori cu senzația că amigdalele mele altă dată frumoase și lucioase sunt acum ca pielea de pe o broască uitată în soare. Nu mai am scăpare, mi-am zis, și-am purces la cotrobăit pe-ntuneric prin sertarul cu doctorii după un Strepsils. L-am luat și m-am culcat. În concluzie, somn agitat și gât uscat.

Dimineața, cum am zărit prima geană de lumină, am coborât să-mi fac cafeaua. Știu exact cât trebuie să dureze din momentul în care apăs butonul și până sorb prima înghițitură astfel încât să nu-mi opăresc papilele și-așa uzate și suprasolicitate (în opinia lui Vasile), de la consumul excesiv de ardeii iuți. Papilele au zâmbit și s-au bălăcit, dar când licoarea a ajuns la amigdale a fost jale. S-au opărit și s-au răzvrătit. Clar, am răcit, m-am gândit. Dar unde? Că apă rece nu beau, înghețata nu m-a tentat niciodată și-am umblat și bine îmbrăcată. (Asta am băgat-o pentru rimă! :P) M-am doftoricit în grabă și m-am apucat de treabă.

Ziua a trecut fără să fi zăcut, dar noaptea toate m-au durut. Am făcut febră, am vărsat, rinoreea s-a exacerbat (puteam să spun că mucii m-au invadat, dar v-am protejat :D); mușchii mă dureau, articulațiile se văitau, ochii îmi plângeau, mațele mi se contorsionau; strănutam, transpiram, tușeam, nu dormeam, dar nu cedam. Mă încăpățânam să cred că de cum se vor arăta zorii boala se va destrăma ca norii.

Dimineață am vrut să merg la piață dar mă schimbasem la față și Vasile m-a amenințat cu doctorul. Eu l-am amenințat cu negrese ninja și a capitulat.

Pe la amiază abia mai puteam sta trează. Mi s-a rupt filmul în mijlocul meciului de handbal (Marc mi-a făcut program intensiv de antrenament) ceea ce l-a surprins pe Vasile: ”ce faci, femeie, pierzi prin abandon?”  Pardon, am răcit. Și iar m-am doftoricit. Minim, cum îmi place mie.

(Se cuvine să deschid o paranteză și să informez cititorii că eu și Vasile avem concepții diametral opuse despre boli și tratamente. Eu am îmbrățișat filosofia conform căreia dacă n-ai căzut lat cu dureri atroce, dacă nu ți-ai tăiat mâna de la cot ci doar buricul deștului, dacă te poți deplasa nesprijinit până la mașină, dacă nu ești complet obnubilat, atunci nu e cazul să stai în pat. Și nici să iei medicamente.
El însă e om prevăzător și informat. Dacă a aflat că presiunea atmosferică va scădea cu un milimetru coloană de mercur și există pericolul să simtă un fulg de cefalee, dacă-i miroase din grădină a musaca și știe că asta ar putea însemna un puf de crampă peste noapte, el se aprovizionează cu antiinflamatoare și enzime digestive ajutătoare. Cum a apărut disconfortul cum își administrează antidotul.)

Starea mea se înrăutățea așa că Vasile s-a prezentat la mine cu chestionarul de anamneză:
- De când ți-e rău?
- De duminică.
- Ce simptome ai?
- Stare generală alterată, febră, frisoane, mialgie, vărsături, tuse.
- Când și câtă febră faci?
- Noaptea, în jur de 39.
- La ce temperatură ai setat cu aerul condiționat?
- 17 grade.
- Câte grade erau afară?
- 37.

Încruntat, dr. House a plecat. Adineaori s-a prezentat la mine și m-a întrebat:  
- Deci, tu ce zici că ai?
- Cred că o viroză.
- Nici o viroză! Ai legioneloză!
- Ceeeee? Ce-i aia, bre?
- O boală. Potențial mortală.

Dacă nu mai apar pe-aici înseamnă că Dr. House a avut dreptate și diagnosticul  a fost corect.

Vă salut și vă respect!

Interviu cu un fachir

Locurile de parcare erau ocupate, toate. Am scăpat printre dinţi un adjectiv acrișor, imaginându-mi cum aş vâna eu în fiecare zi un pătrăţel în care să-mi înghesui masina, dacă aş lucra acolo.

În timp ce urcam călare pe bordură, între două tomberoane de gunoi, a sunat telefonul iar apelantul şi subiectul lui m-au umplut de spume. Sunt mulți proști pe lume! Mi se zbârlise părul, creierii, m-am scăpat din lesă, sângele-mi gonea prin artere ca o herghelie de cai sălbatici muşcaţi de streche.
Din nefericire nu mai puteam aştepta să reintru în starea zen pentru că sosise ora de întâlnire. Călcam apăsat când am intrat, dar am zâmbit lat când am salutat şi m-am prezentat.

- Pentru interviu?, m-a-ntrebat, rece, doamna din spatele teancului de hârtii.
-Ăăăă... păi... oarecum. (Nu mă pregătisem pentru un interviu ştiinţific, mi se spusese că voi avea o discuţie preliminară, informală.)
Mi-a-ntins un chestionar şi mi-a indicat, rece, anticamera:
- După ce-l completaţi, mă strigaţi.
M-am imaginat imediat hăulind ca Tarzan din fundul camerei: "U-huuu! Doamnaaaa! Mi-am terminat temaaa! "

Am mâzgălit câte ceva pe chestionar şi-am ieşit, boţită şi opărită cerându-i doamnei să-şi înştiinţeze şefa c-am finalizat chestionarul.
Nu mai era nevoie, șefa auzise, a apărut brusc în spatele meu.
-Intraţi în birou, vin imediat.
Am scanat habitatul, încercând să dibui pe care uşă ar trebui să intru dar n-am găsit niciun indiciu edificator. Mi se încleştaseră maseterii ca la pitbul aşa c-am ridicat sprâncenele a întrebare. Mi s-a indicat uşa. Am intrat şi-am aşteptat. Suficient ca globulele mele roşii să înceapă iar raliul prin aortă.

Am dat mâna, ne-am prezentat, ne-am aşezat şi ne-am apucat de treabă.

- Sunteţi nervoasă? (M-a dibuit, fi-mi-ar autocontrolul de râs! )
- Și transparentă, văd. Iar dacă ţinem cont și de faptul că e primul interviu din viaţa mea în care stau de partea asta a mesei, am pus moț situației. Ha-ha-ha!
Am râs numai eu, domnia sa a continuat:

- Să-nţeleg că aţi mai ocupat funcţii de conducere?
- Da.
- Câţi angajaţi aţi avut?
- 17. (M-am numărat şi pe mine, recunosc.)
- Ce fel de şef aţi fost? Cum v-au perceput angajaţii?
- Ca pe Moş Crăciun. Au plâns în prosoape când ne-am despărțit. Ha-ha-ha!
- Ha-ha-ha! (Aici am râs în unanimitate, presiunea atmosferică a mai scăzut cu un milimetru coloană de mercur.)

-Vă place să manipulaţi oamenii? (Teatrul de păpuşi e pasiunea mea, doamnă!)
- Manipularea e un termen periculos. Sunt un bun psiholog şi negociator, aşa-mi place să cred. (Mie îmi place orice SF, dealtfel.)

Apoi doamna m-a întrebat dacă am habar de legislaţia muncii. Când mi-a poziţionat ceaslovul în faţă, nu mi-am putut reprima o mică grimasă. Mi-a observat-o, trăi-i-ar ochiul vigilent:
- Vreo problemă?
- Nici pomeneală, m-am descurcat eu cu cărţi mai groase decât asta! (Pot face, fără probleme, 50 de genuflexiuni cu Istoria literaturii române a lui Călinescu în brațe.)

- ...
- :D

- Cum vă sună titulatura de "asistent manager"? (Ca un păun. Are coada stufoasă, dar damful e tot de găină.)
- Puteţi să mă botezaţi şi remorcă de tractor, câtă vreme îmi vine să zâmbesc dimineaţa. (Cu gândul la mălaiul din traistă.) Self esteem-ul meu e dolofan, nu tre' să-i mai dau vitamine şi suplimente alimentare.

Iar am zâmbit în unanimitate, mercurul a mai pierdut un milimetru.

- În privința salariului, cum vi se pare suma de xxxx lei?
- Depinde câte ore și ce muncă trebuie să prestez pentru această sumă. O remunerație asemănătoare, un pic mai mare, am primit pentru patru ore de muncă și loc de parcare asigurat. (Ultima precizare am scăpat-o cu gândul la mașina mea care stătea cocoțată pe bordură, cu containerul de gunoi la gură).

În acest moment i s-a pleoștit buza inferioară și i s-au apropiat ușor sprâncenele impecabil conturate și până atunci relaxate.
A trecut mai departe:

- Ce aşteptaţi de la jobul ăsta?
(Am aşteptat până acu' 30 de minute, acu' nu mai aştept decât momentul să mă tirez lăsând în urmă un siaj decent.)
- Ceea ce-am aşteptat de la orice job, să pot zâmbi dimineața cu toată fața.

-?
- !

Schimbul acesta de tăceri mi-a lăsat răgazul unei remuşcări în regim de urgenţă: Vasile-i acasă, doborât de emoţii, făcând mătănii pentru succesul meu profesional iar io-mi bat cuie-n carieră cu atitudinea asta, fi-mi-ar rușine, să-mi fie!)

- ...Interviul are trei etape (m-a trezit din remuşcare doamna angajatoare), astăzi am parcurs-o pe prima. Urmează etapa a doua, peste o săptămână, testarea abităţilor de operare în Word şi Excel. (Pfoai, eu fac niște tabele de-ți cade fața uitându-te la ele!)

- Vă dau legislaţia acasă, s-o studiaţi până data viitoare, cu rugămintea ca dacă renunţaţi, să mi-o înapoiaţi.
(Tulai, Doamne, îs transparentă ca celofanu'! Ne mai vedem la anu'!)

Înterviul a durat 15 minute, suficient cât să am timp să decid fără echivoc că n-o să lucrez acolo nici dacă singura alternativă care mi-ar mai rămâne ar fi să şterg de scuipat taragotul lui Dumitru Fărcaş după fiecare Feciorească de pe Mureş. Eu nu-s pretențioasă când vine vorba de muncă.
Subscriu părerii - "mândria merge-naintea căderii".

Belele și sechele

Pentru cei care caută explicațiile din spatele evenimentelor, postarea asta n-are nicio legatură cu venirea primăverii pe care o tot aștept. Are legatură cu ultima postare a prietenului meu, Omuldelamunte. Cum în ultima vreme nu prea mai am timp de hoinărit pe câmpiile blogosferei, mai dau câte-o raită pe la prieteni, dar fără să intru in casa. Mă uit peste gard, văd ce-au mai făcut, dacă au lumina aprinsă, dacă iese fum pe horn, dacă miroase a mâncare prin blogurile culinare și liniștită că treburile merg bine pe la ei, mă întorc la treabă. Astă seară însă am dat peste un titlu care m-a oripilat: Cărăbușa. (Deja văd două zâmbete late, brusc instalate la citirea titlului. Vinovații să se ridice în picioare!)

Da, porecla mea, care mi-a umbrit copilăria și mi-a lăsat sechele adanci, este Cărăbuș de Mai.
Nicio similitudine cu numele lui Chris de Burgh, evident. Porecla mi-a născocit-o soră-mea, drept răzbunare. O răzbunare îngrozitoare. Pentru că am mușcat-o de spinare. Păi dacă nu m-a lăsat să fiu locomotivă ce era să fac? Să accept, fără luptă, rolul de vagon? A plătit cu puțin sânge îndrăzneala, iar eu o viață, cu porecla. Singura mea vină fiind aceea că m-am născut în mai, că urăsc de moarte cărăbușii și n-am vrut să fiu vagon.

Revenind la articol, de emoție, am dat vreo trei click-uri pe-alăturea de titlu, zicându-mi că nu, nu poate avea nicio legatură cu mine. Tre' să fie vorba de vreun documentar. Unul despre viața insectelor care se întâlnesc în arealul nostru geografic. O fi așteptând omul primăvara, mă gândeam, și se gândește la soare, la cărăbuși zburând din floare-n floare.
Am citit articolul à bout de souffle. Era portretul meu robot, cu poreclă cu tot:
cu câte vaze am îndestulat tomberonul donat de primărie, numai Vasile știe; iar cu mine, nici vorbă de monotonie, tot el știe; despre praf, mulți pot depune mărturie că fac alergie. Dar toate aceste detalii sunt mică copilărie pe lângă dezvăluirea ca de Bobotează, când am purtat body, am facut cea mai mare prostie.

Acum, că tot mapamondul secretul mi-l știe, aștept primăvara, pe tușă.

Vă las o brândușă la ușă.

Albă ca Zăpada și cele 5 stații de troleibuz

M-am trezit devreme. Auzisem vifornița șuierând încă de cu noapte și cum s-a crăpat de ziuă am alergat la fereastră. Situația era albastră. Cât mi-am băut cafeaua mi-am imaginat cum în scurt timp va trebui să-mi deszăpezesc mașina, să iau în piept traficul capitalist în plin Crivăț, să răzbat până la muncă printre nămeți înghețați și șoferi isterizați și cafeaua mi s-a părut mai amară ca de obicei.

Dar cine-a zis că planul din casă nu se potrivește cu cel din parcare a știut ce zice. Când am ieșit din bloc m-a întâmpinat portarul, cu un discret zâmbet în colțul gurii: ”A venit iarna, doamnă!”
Vedeam prea bine c-a venit, preocuparea mea era acum să-mi văd mașina scoasă de după movila de zăpadă pe care o ridicaseră cei cu deszăpezirea. După o scurtă anchetă asupra locației unde aveam de ajuns, portarul m-a sfătuit să apelez la troleibuz. Știam că va veni și ziua asta dar speram să nu fie chiar azi, când eu aveam de dus la muncă sufertașul cu supă. Soră-mea a constatat siderată că are vreo 500 de grame mai mult ca mine și s-a pus pe dietă. Cum gastronomia nu este punctul ei forte și cum cu două zile înainte pizza pe care o comandasem eu pe Calea Călărașilor a ajuns la Lacul Tei, i-am promis pentru azi o supă. Slabă.
Cu găluște grase.

M-am uitat iar la mașină, apoi iar la portar, apoi iar la mașină și-am admis că e înțelept să merg cu troleibuzul. Dar cu care? Și până unde? Și cu ce bilet? Asaltat de întrebările mele și impresionat de ignoranța mea, portarul a capitulat: ”Uitați, doamnă, cartela mea. Vă urcați în orice troleibuz și numărați stațiile. La a cincea coborâți.”

Am pornit sapre stație de parcă trebuia să traversez Antarctica prin noaptea polară. În stație am scanat discret așteptătorii și m-am apropiat timidă de-o doamnă care părea mai blajină ca să-i cer lămuriri despre cum se folosește ”portofelul electronic” (pe asta chiar n-o mai auzisem!) odată urcată în mijlocul de transport. Doamna a început să-mi explice cu aplomb ce și cum, astfel că în câteva clipe toți cetățenii din stație au aflat că-s venetică și tâmpițică. M-am urcat în troleibuz cu inima friptă. În secunda unu am lipit cartela de cititor, în secunda doi s-a-nverzit becul și-n secunda trei mi s-au aburit în așa hal ochelarii că abia am bâjbâit după o spânzurătoare de care să mă agăț înainte să mă-ntind pe burtă din cauza demarajului. Imaginea fulgurantă cu mine întinsă pe jos și cu găluștele făcând drifturi printre ghetele cetățenilor m-au umplut de catecolamine. În secunda opt eram lac de apă.

Pe la minutul cinci, când mă mai relaxasem și tocmai mă pregăteam să zâmbesc la gândul că așa, cu ochelarii opaci, mă simțisem pentru o clipă un fel de Geordi La Forge călătorind printre galaxii, am realizat că n-am număreat stațiile. Mi-am reprimat zâmbetul și-am încercat să mă orientez. Când am terminat cu orientarea, am băgat de seamă că de când plecasem, ușa din dreptul meu nu se deschisese deloc, în nicio stație. Și iar m-au apucat nădușelile. Oare va trebui să hăulesc să audă șoferul când vreau să cobor? Era deja prea mult!...

Înainte să-mi pierd cunoștința de stres am zărit la dreapta mea o pălărie cunoscută. Și sub ea stătea calmă doamna Lica, temporara mea colegă de muncă. Nu putea fi adevărat! De unde cu o seară înainte o bombănisem că numerotase greșit niște NIR-uri, îmi venea acum s-o iau în brațe și s-o pup. De fapt, cred că în îmaginație am și pupat-o pe pălărie, de fericire. I-am explicat că eram în pragul colapsului la gândul că ușa mea nu se deschide și după un moment de uimire, cât s-a convins că nu șuguiesc, s-a pus pe-un râs de-i sălta pălăria de pe cap, nu alta. Și-a tot râs până am ajuns în stație, la destinație, iar acolo ușile s-au deschis. Pentru că apăsase ea pe un buton, aveam să deduc.

După cele cinci stații arătam ca un guguștiuc. Obosit și năuc.

Băncuța de la capătul tunelului

Da, știu, am devenit penibilă cu capra mea care colindă neobosită de la Anul Nou deși se apropie Paștele (mi s-a atras delicat atenția), dar timpul meu e strâmt pentru că am de comis tot felul de fapte de vitejie prin capitală.

Să mergem deci mai departe lăsând capra să se întremeze pentru turneul de anul viitor deși, dacă e să mă iau după urarea surprinzătoare și înspăimântătoare pe care mi-au făcut-o anul ăsta niște prunci amorțiți de prin vecini ("...Semne bune anul are/ Semne bune, de belșug/Pentru gazda de sub plug"), e posibil s-o mierlesc înainte să mai apuc stagiunea din 2013. Dacă iau în considerare și faptul că după trei luni de București am început să semăn un pic cu Mihai Albu când era bolnav, mai că aș putea să mă întreb dacă adevărul nu șade cumva în gura pruncilor.

Prefer însă să iau partea bună a lucrurilor: sunt imună la calorii, zăpada nu m-a afectat (aud că Vasile e lat de la câtă zăpadă a mutat) și am făcut progrese cu orientarea spațială în capitală. Acum știu să ajung la muncă pe trei căi diferite, nu-mi mai clipocesc creierii ca farul din Alexandria când ies în trafic. E drept că odată s-a-ntâmplat să zăresc Casa Poporului deși eu aveam treabă în zona Oborului, dar asta a fost hăt demult, înainte de mitingurile pentru Raed Arafat. Pentru izbânda asta tre' să-i fiu recunoscătoare soră-mii care e ca o mamă pentru mine. Ca mama lui Ștefan cel Mare vreau să zic, căci ea nu s-a lăsat înduplecată și m-a trimis înapoi la oaste, oricât am plâns eu și m-am jelit la poarta castelului, după fiecare expediție cu peripeții pe la primării și policlinici de copii.

În concluzie, fiți pe pace, totul e candid, splendid, sunt un om muncitor cu un viitor strălucitor.

Deja zăresc băncuța de la capăt de tunel unde-o să mă odihnesc nițel...

Jurnal de București (IV)

Dragii mei, va imbratisez pe toti,



a sosit vacanta de iarna, plec acasa. Yupiii...





Ne auzim dupa ce ajung la Brasov, v-am pupat si-am decolat!

Jurnal de București (III)

Dimineața plec la muncă.



Muncesc ce muncesc...



Seara plonjez în pat:




...Și mă uit la voi, cum scrieți, scrieți, scrieți....

Jurnal de București (II)

După 43 de zile de la aterizare, cea mai mare provocare pentru mine rămâne orientarea în trafic.
(Somnul deja mi l-am rezolvat, mi-am procurat o trăistuță de remedii: ceaiuri calmante, extracte din plante, drajeuri relaxante și niscaiva pilule delirante. Ultima categorie o păstrez pentru situații de urgență, încă obțin adormiri mulțumitoare combinând mușețelul cu passiflora, menta piperita cu rădăcina de valeriană, păducelul cu sunătoarea, exact cum făceau străbunii. Excepțional, combin Persenul cu Sonata Lunii.)

Nu-mi amintesc când am venit eu prima oară în viața mea la București dar știu că încă nu mă apucasem de fumat, pentru că n-am salivat la țigările tatei. Și cum de fumat m-am lăsat în clasa a treia, putem conchide că e mult de-atunci și să tragem concluzia că venind eu de atâtea ori în București până la frumoasa și aproape rotunda vârstă ce-o am ar fi fost de așteptat să recunosc măcar câteva bulevarde principale, zona Oborului și Casa Poporului. Dar eu am plecat din Brașov într-o frumoasă zi de octombrie 2011 fără să am nici cea mai vagă idee cum se ajunge de pe DN1 în Baba Novac. N-am ce să fac, îmi lipsește complet plumbul din cap.

Pentru eventualii voluntari care mi-ar oferi bucuroși un plumb din Beretta lor, precizez că niște cercetători britanici (cum altfel?) au descoperit că păsările migratoare, care zboară mii de kilometri și nimeresc fix în țările calde, au în creier o cantitate mult mai mare de plumb decât ruda lor, găina, care abia nimerește poiata în amurg. Astfel au conchis că plumbul ar fi responsabil de simțul orientării spațiale. M-am agățat cu nădejde de această explicație care mă aranjează perfect, fiind mult mai elegantă decât cea cu creierul defect.

Așadar, înainte să purced spre capitală, mi-am cumpărat o hartă a Bucureștilor și-am stabilit împreună cu Vasile traseul pe care aveam să-l parcurg de la intrarea în Băneasa. L-am însemnat cu markerul roșu, mi-am pus semne de exclamare la intersecțiile principale, mi-am scos (după 54 de ore) telefonul de la încărcat, i-am îndesat în trompă lui Eustachio casca de la hands-free, le-am interzis rudelor până la gradul trei să vorbească la telefon în următoarele 8 ore pentru a le putea cere lămuriri în direct în eventualitatea că m-aș fi rătăcit prin metropolă, am umplut ochi rezervorul și-am purces la drum.

L-am uimit pe Vasile de timpul record în care am ajuns la Otopeni, dar nu m-am culcat pe lauri pentru că greul abia începea, știam. Am evitat la mustață întrarea în pasaj la Băneasa dar am luat-o-n barbă de la Alexandru Șerbănescu, pe care l-am ratat. M-am repliat, m-am reorientat iar pe Barbu Văcărescu deja m-a detectat ghidul trimis în întâmpinarea mea. Am ajuns la destinație cu orientarea și onoarea aproape întregi.

După o vreme mi s-a făcut dor de casă așa că am scos iar harta pe masă. Am răsturnat-o și-am studiat-o în sens invers. M-au năpădit răcorile. Și pe mine și pe soră-mea, când a auzit ce întrebări lămuritoare îi pun. Așa c-a decis să-și lase trebile și să mă scoată pe poartă. Pe poarta lui Barbu Văcărescu, prietenul meu, de unde am asigurat-o că mă descurc singură. S-a urcat la volan, a demarat (de mine-a uitat!) și-a șofat ca un bucureștean adevărat. Abilă cum sunt și animată de frica rătăcirii am reușit să mă țin, cu chiu cu vai, de ea. La un moment dat a oprit. Am coborât și i-am reproșat, voalat, c-a schimbat traseul pe care trebuia să mă ducă. Nu-l schimbase. M-am schimbat la față de rușine iar ea a schimbat planul. M-a scos în DN1.

I-am scos peri albi, știu, dar când m-am întors, peste trei zile, singură singurică și fără frică, i-am detectat un licăr de mândrie frățească în glas.

Și-n București am rămas...

Jurnal de Bucureşti (I)

V-am asasinat cu Bucureştiul în ultima vreme, ştiu, dar dacă-s plină ochi de impresii ale mutării nu pot vorbi despre altceva fără să-mi pierd autenticitatea. Iar dacă-i adevărat că din prisosul inimii grăieşte gura, cum zice la Carte, înseamnă că inima mea e plină de ploşniţe.

Ieri dimineaţă m-am trezit în încercările uneia de-a decola de pe pervaz. Iar mi-a slăbit vigilenţa (bazându-mă pe frig, c-o să le ţină departe de mine) şi-am lăsat fereastra deschisă şi nesupravegheată. Acum, pesemne, ivindu-se zorii, ieşise din ascunzătoare, zărise parcul unde a zbur(d)at toată vara, a lovit-o dorul de casă şi s-a gândit să mai tragă o tură de Titan să-şi viziteze rudele înainte de căderea zăpezii. Nu reuşea din cauza geamului. Uitându-mă la ea cum se zbate, căzută pe spate, mi s-au umezit ochii. Viaţa noastră semăna, oarecum. Când pedalezi pe-un drum care nu duce nicăieri ai şanse să mori de drum lung. Aşa cum, dacă pedalezi pe-o singură idee, n-o s-atingi nemărginirea nici măcar cu privirea. Vine în viaţă un moment când e nevoie de schimbarea strategiei. Sau de luat calea pribegiei.

Priorităţile mi s-au schimbat oarecum, după o lună de la poposire. Nu mai aud traficul decât rareori, vecina împiedicată cred că-i plecată, alarmei i-am luat piuitul definitiv, acum mă concentrez pe imagine. A mea. Mă dibuie prea mulţi că nu-s băştinaşă, am aerul ăla de provincial pe care nu mi-l pot camufla. Încă. Dar lucrez să mă cizelez. În week-end, când sunt mai liberă, elaborez strategii pe care le implementez apoi, în săptămâna care urmează.

Tema pentru săptămâna viitoare este să scap de accent. Mi-am propus asta după ce o doamnă mi-a spus alaltăieri că semăn foarte bine cu sora mea, chiar şi la voce, decât că eu pronunţ cuvintele mai rar şi mai apăsat. Cred şi eu, că doar dacă anunţi speriat: "bre, tuşu' s-o gătat!", tre' s-o spui apăsat. Pronunţia capitalistă însă, cere să emiţi detaşat, fluent şi fără accent: "doamnă, s-a terminat tuşul!". Păi da, dar soră-mea stă în buricul civilizaţiei de-un sfert de secol, ea s-a subţiat, s-a cizelat, s-a realizat. Eu, abia sosită din poiana cu alune, mai am de aşteptat şi de luptat.

Mi-am mai propus ca înainte să accept vreo invitaţie la ceai sau cafea să mă antrenez, să mă cizelez, să mă subţiez şi eu. Măcar cât să n-o fac de râs pe soru-mea, care acum nu mai zice în ruptu' capului că mestecătoru'-i mocskos, cum ziceam noi în copilărie. Ea spune acum din vârful buzelor că ansamblul mojar-pistil din receptură are depuneri de substanţe grase de la ultimul preparat şi trebuie spălat.
(Şi la sfârşit trebuie clătit cu apă distilată, n-am uitat. Orice recipient trebuie limpezit cu apă distilată, asta e regula de aur în receptură, lângă aia de argint care nu-ţi dă voie să învârţi în mojar decât de la dreapta la stânga.)

Revenind la cizelarea mea, voi accepta, deci, invitaţiile la cafea de îndată ce voi fi făcut minime progrese. Prioritatea mea acum este pregătirea pentru invitaţia la Mojo, pe care mi-a facut-o prietenul meu Ştefan Alexandru Ciobanu. Voi începe prin a mă antrena să par o femeie cosmopolită, să nu-l fac de râs nici pe el, doamne fereşte, printre scriitorii, cititorii şi admiratorii care vor fi prezenţi.

Când eşti provincial şi ajungi în Bucureşti, toate lucrurile ţi se par grandioase, caşti gura cât tunelul de metrou, ai o privire confuză şi băştinaşii se amuză. Aşa că mi-am propus ca odată ce-am păşit în Mojo să arborez un aer uşor acrit, un pic nemulţumit, atât cât să par obişnuită cu poezia şi cu măreţia. N-o să mă extaziez, n-o să gesticulez, n-o să mă minunez. Dacă va fi să fie viscol şi ger la următorul pariu pe prietenie, eu o să observ, detaşată, că s-a mai răcorit un pic şi bate niţel vântul. Îmi dau cuvântul!

Şi-o să mai fac ceva, atunci când o să mi se aducă limonada (dacă beau tequila, în cinci minute-s pe jos, întinsă ca o clătită, cu strategia împrăştiată): o să-mi încreţesc discret nasul la degustare şi-o să adaug pe un ton scăzut, complet fără accent, că la Bucureşti limonadele nu sunt suficient de chambré. Şi cu asta mi-am asigurat ghid până la ultima ediţie a pariurilor pe prietenie. Să fie!

Atât pentru azi, deşi mă tem că dacă citeşte soră-mea îmi zice iar c-am făcut-o lată.
Mă duc să fac gargară cu apă distilată.

Voilà şi-o ploşniţă roşcată!

Bucureştiul de coşmar

Am somnul şubred. Precar precum casele alea interbelice cu bulină roşie. La cea mai mică mişcare pleoapele mele se cască larg şi nu se mai închid. M-am tot tratat, m-am psihanalizat, dar somnul nu mi s-a reparat. Pilulele au efectul unui strat de var pe un perete cu igrasie: în scurt timp beteşugul iese iar la suprafaţă, ca mucegaiul verde-albăstrui.

Am plecat de-acas' cu frica insomniilor împăturită frumos în hipotalamus, dar realitatea s-a dovedit mai crudă ca aşteptările mele. În prima săptămână n-am dormit. Am căzut, din când în când, într-un soi de letargie buimacă. Alt oraş, altă casă, alte zgomote. Şi altă faună. Care include ploşniţe verzi. Frumos parcul Titan, le place şi lor. Iar când se satură de verdeaţă şi li se face greaţă, se mută peste drum, la bloc. Îmi stă inima în loc când dau peste câte una care se căzneşte să intre în casă. Aerisesc doar câte o cameră odată, cu ochiul la fereastră şi aspiratorul în poziţie de atac.

Ocupaţia mea principală în primele două săptămâni a fost să mă acomodez cu noile zgomote. Am început să le clasific ştiinţific:

Zgomotele vecinilor. M-am dezvăţat de trăit la bloc, orice lingură scăpată pe gresie de gospodina de desupra îmi zbârceşte trompa lui Eustachio, orice scaun târât pe parchet îmi băşică cohleea.

Zgomotul străzii. Pe Baba Novac traficul nu amuţeşte, nu se opreşte, nu se răreşte. Mă simt ca la cursele alea americane în care maşinile se învârt în cerc ore întregi. Claxoane, xenoane, volane, şicane şi frâne inumane.

Zgomotele casei. Termostatul de la frigider, de exemplu. Nu ştiu cum circulă ecourile în casa asta dar, până m-am lămurit de unde vine ţăcănitul ăla scurt care mă lovea direct în nicovală, am umblat în patru labe pe sub toate paturile şi m-am târât prin toate dulapurile, ca un soldat prin tranşee.
Cireaşa de pe tort(ură) a fost însă o alarmă. Dacă printr-o minune reuşeam să aţipesc pe la ceasurile 3-4 din noapte, se declanşa alarma. Undeva, în depărtare, nu foarte tare. Destul însă să-mi alunge somnul definitiv. Am îndurat o noapte, două, nouă. Într-a zecea, eram deja turbată. Am ieşit în balcon cu gând să dibuiesc maşina cu pricina şi să-i arunc pe parbriz o noptieră, măcar să aibă un motiv întemeieat să urle.
Spre surprinderea mea, urletul nu venea de-afară. Aha, mi-am zis, cred că vreun vecin lucrează la metrou şi tre' să se trezească de cu noapte să ajungă la muncă. De teamă să nu se ia cu somnul şi-o fi cumpărat un ceas cu alarmă solidă, cu garanţie de trezire.

(În capitală nu e ca la noi în provincie, mă încurajam eu. Aici sunt chestii importante, cum ar fi metroul, tre' să mă obişnuiesc dacă vreau să intru şi eu în rândul lumii bune. Şi făceam planuri cum o să mă mut de-a doua zi cu dormitul în altă cameră, ca să pot supravieţui...)

Stând aşa în miezul întunericului nopţii, gâlgâind de adrenalină, mi-am zis c-ar fi bine să beau nişte apă. Am văzut eu în filme că dacă femeia e isterizată sau leşinată, cineva îi da repede nişte apă. Mie n-avea cine-mi da, aşa că m-am ridicat, m-am băgat în halat şi-am plecat la adăpat. Dar pe drum am constatat că alarma se aude mai tare. Şi parcă venea cumva din stânga. M-am oprit, am căscat urechea şi-am deschis uşa de la baie. Mă apropiam de sursă. Parcă vine mai din dreapta. Da. Venea din dreapta, de la radioul de duş, cu ceas deşteptător. Îmi venea să mor. Va să zică, de zece zile tortura mea era alarma acestei scule, setată să orăcăie din toţi bojocii la 3.22 a.m. în fiecare noapte. Cine dreaq s-a gândit să inventeze un radio de baie, cu ceas deşteptător? Care dobitoc de pe planeta asta şi-a imaginat că cetăţenii dorm în baie şi au nevoie de sculător? Dacă-l prind, îl omor!

Odată elucidat misterul zgomotelor am tras nădejde că următoarea noapte o să dorm dusă. Am cinat (un biscuite digestiv şi-un pahar de apă, preventiv), m-am spălat, mi-am luat cartea şi-am dat să mă arunc în pat. N-am mai apucat, pentru că patul era ocupat. O ploşniţă grasă îşi căuta loc prielnic pentru înnoptat. M-am oripilat, dar n-am ţipat, cum fac femeile din filme. Am înhăţat aspiratorul, am aspirat monstrul, am căpăcit gura tubului ca să nu iasă creatura peste noapte şi m-am aşezat pe canapea, să-mi trag sufletul şi să cuget. Oricât mi-am făcut curaj, oricât am apelat la legea probabilităţilor, oricâtă apă am băut, nu mi-am putut îneca spaima că peste noapte m-aş putea trezi dormind sub aceeaşi pătură cu ploşniţa-mamă. Aşa că m-am apucat sistematic de verificat toată camera. Am scos aşternuturile de pe pat, am ridicat salteaua, am mutat patul, noptierele, am scos hainele din dulap (noroc că n-am apucat să-mi aduc toată garderoba de la Braşov!), am scos perdelele, tablourile, oglinda. Spre ziuă, am terminat de aşezat, m-am culcat şi-am visat că ploşniţele m-au muşcat în aşa hal că eram plină toată de băşici.

Locuiesc lângă parcul Titan. Momentan. S-ar putea să mă mut în Burebista.

Hasta la vista!

Capitală. Pedeapsă capitală.

Deci da, m-am mutat în capitală. Aproape am terminat cu instalarea, mai am de pus la punct câteva detalii minore, cum ar fi să-mi fac o hartă care să mă ajute să ajung la prăvălie şi să mă-ntorc acasă înainte de lăsarea întunericului. Nu cunosc Bucureştiul, dar am o strategie clară când ies în trafic: dacă am ajuns pe vreun bulevard necunoscut la o oră de vârf, o ţin tot înainte până mi se gată benzina.
Pe urmă sun la salvare.


Că niciodată nu mi-am iubit telefonul mobil, ştiaţi deja. Ce nu ştiţi e că amu' îl iubesc. Sincer, din toată inima. Nu mă mişc, nu respir fără el. În schimb, soră-mea, care până să vin eu îşi iubea telefonul , acum îl urăşte. Nu ştiu ce-a apucat-o aşa, dintr-o dată.


Sunt o fire sociabilă, deja mi-am făcut un prieten. Unul dintre portari. Mai schimbăm o vorbă, ne mai râdem, ne mai compătimim reciproc. Eu îl plâng că stă în frig să ne păzească, el mă plânge c-am dat tihna de la Braşov pe agitaţia din Bucureşti. După ce plângem un pic, ne ducem fiecare în treaba lui. El, n-are voie să doarmă în post dar mai aţipeşte câte-un pic peste noapte. Eu am voie, am chiar recomandare să dorm, da' nu mi se lipesc genele şi pace. Obişnuită cu mai multe joburi concomitent, mă gândesc că m-aş putea angaja şi ca paznic la bloc, noaptea. Să vezi atunci bănet pe mine, fără număr-fără număr.

În rest, sunt singură cuc. Mai scriu asta şi mă duc.

Fumatul poate ucide. Partea a doua, Mărăşeşti.

După ce m-am pus la punct cu partea teoretică, a venit vremea practicii. Şi cum nu mă puteam duce la prăvălie să-mi cumpăr ţigări în pauza mare, trebuia să mă perfecţionez în sustragerea de ţigări, de preferat fără urme şi consecinţe. Sursa cea mai sigură era torpedoul tatei.

Nu ştiam mare lucru despre fumat, dar auzisem că odată ce te-ai apucat, nu te mai puteai lăsa. Aşa că am pus la punct o strategie, nu puteam lăsa în voia soartei viciul pe care eram hotărâtă să-l îmbrăţişez odată pentru totdeauna. Şi cum mama se ocupase cu succes de educaţia mea teoretică, învăţându-mă poeziile, proverbele şi zicătorile cele mai importante, iar cu tata le aplicasem practic, aveau acum şi ei ocazia să vadă roadele muncii lor. Mi-am amintit că unde-s doi puterea creşte, deci era limpede că aveam nevoie de soră-mea. Nu ca să tragem amândouă din ţigară şi să răzbim mai uşor cu fumatul ci ca să am o mână de ajutor la furatul ţigărilor (până la majorat, când totul avea să devină legal şi moral) şi pe cineva care să mă secondeze în caz că ceva mergea prost.

Am aşteptat mult momentul potrivit, pentru că prin viaţa mea curajul n-a curs niciodată ca Gangele ci aşa, ca un torent de munte, trecător şi aleator. Iar dacă la primul extemporal la care am luat nota zece m-am uitat cu totală detaşare, la prima ţigară furată m-am uitat precum Columb la ţărmul Americii.
Iar soră-mea, la mine, precum Dalai Lama la statuia lui Buddha. Odată cu prima ţigară urma să-mi pecetluiesc definitiv soarta de fumător, credeam. Mi-am asumat decizia perfect conştientă că sunt pe cale să înfăptuiesc un act abominabil. Eram emoţionată, gravă ca un amiral, de parcă soarta lumii stătea în mâinile mele. Şi i-am dat foc. Fără remuşcări, fără ezitări.

Am inspirat, m-am înecat, m-am bulbucat, am lăcrimat, dar nu m-am lăsat. Am tras iar. Şi iar am tuşit, ochii mi s-au împăienjenit, capul mi-a ameţit, mâinile mi-au amorţit, buzele mi s-au învineţit.
A fost greu şi mi-a fost rău. Cumplit de rău. Dar am reuşit, lividă şi tremurândă, să dau gata jumate de Mărăşeşti. Şi pe soră-mea, întreagă. Plângea cu sughiţuri şi mă ruga să nu mor. N-am murit, m-am oţelit. Şi-am decis că până nu mă voi antrena suficient cât să fiu în stare să fumez cu rotocoale şi jeturi de fum adevărate, n-o să-i mai dau voie să mă asiste. O puneam să jure că nu va sufla o vorbă despre activităţile mele şi-o lăsam de pază. Iar eu mă antrenam cum şi când puteam, în ilegalitate, ascunzându-mă prin beciuri şi prin poduri, precum Sergiu Nicolaescu în Pistruiatul.

Am fumat, într-un an, mai bine de zece ţigări. N-am zis unşpe pentru că din aia furată de la unchi-miu n-am apucat să trag decât vreo două fumuri, că m-a prins bunica, un pic înainte să dau foc la casă. Mi-a înroşit bucile cu o nuia molicică, dar nu m-a spus alor mei niciodată, aşa cum mi-a promis.
O bunică de cuvânt, cum intenţionez să mă fac şi eu când o să fiu mare.

După întâmplarea asta am stat şi-am chibzuit. Mie, până în ziua de azi, nu-mi vine să chibzuiesc decât după ce comit măgăria. Întâi o pecesc şi pe urmă chibzuiesc. Şi după ce cuget şi evaluez pierderile, mă pun pe regretat şi pe plâns, frate, de ţi se rupe inima, nu alta. De fapt, mi se rupe numai mie, pentru că în general pe ceilalţi îi doare fix în părţile bombate din spate.

Aşadar, am cugetat eu şi-am calculat până am ajuns la rezultat: tre să mă las de fumat.

Şi m-am lăsat.

Anomalie, dulce nebunie!

De-a lungul timpului am încercat tot felul de frici, mai mari sau mai mici. Eu schimb fricile precum suratele mele, poşetele. În ultima vreme mă feresc de cuvântul "normal". Mă tem de el, pentru că deşi niciodată nu i-am pătrus înţelesul, în loc să fac progrese, încep să devin tot mai confuză. Am cheltuit raţionamente întregi cu el şi-am ars o căpiţă de gânduri, fără să dibuiesc cu precizie de unde până unde ţine sau cât il pot întinde până plesneşte.

Am răcnit cât m-a ţinut gura că nu e drept să n-am voie să mă mărit în clasa a patra cu domnu' Sandu, doar pentru că mama şi tata îmi spuneau că nu e normal.
Pe urmă au început să mi se pară anormali şi părinţii, nu numai argumentele lor.
De fapt, cred c-a fost o vreme când nimic nu mi se părea normal în afara de mine. Dar mi-a trecut, am mai prins la minte şi-am început să-mi aliniez normalul la moralul comunitar:


- nu e normal/moral să omori capra vecinului.
- e o anomalie, îţi zici, ca paltonul tău să geamă în chinuri făcând şpagatul pe şolduri deşi de trei zile prânzeşti câte-un măr şi cinezi câte-un ceai, în vreme ce amicei care se-ndoapă de jumate de ceas cu ciocolată şi sandviciuri îi zăngăne oasele-n palton precum xilofonul.
- anormal ţi se pare şi când un bărbat preferă în locul tău (fată cu şcoală dar care la o adică repari singură uşa frigiderului pe care-l ştii umple cu bunătăţi), o sclifosită care a citit doar Abecedarul şi Capra cu trei iezi, care habar n-are ce-i aia Pasta 'ncasciata (mulţumim, Maya!) şi care e masterandă în shopping.

Şi pe când crezi tu, aşa, că ştii cam care-s graniţele normalităţii şi slalomul tău e de-acum natural printre anomalii, viaţa îţi face câte-o surpriză.

Constaţi într-o bună zi că tot satul s-a umplut de râie de la capra vecinului tău, aşa că dintr-o dată, uciderea caprei ţi se pare nu numai normală şi morală ci de-a dreptul vitală. Moartea caprei va salva pruncii de mâncărimi, dispensarul de cheltuieli neprevăzute-n buget şi vecinul de blestemele consătenilor.

Sau, dai nas în nas lângă bufetul suedez, cu colega cu xilofon în palton. Şi observi cu amărăciune-n cerul gurii, după ce-ai răpus un purceluş de lapte cu garnitură de mere coapte, 50 cm de cârnăciori, un tortuleţ cu cremă de unt şi două pahare de şampanie, că pe ea suedezul a sedus-o doar cu o frunză de lăptucă şi-o aripă de peşte. E momentul să constaţi că normalitatea iar ţi-a jucat feste, purcelul e incompatibil cu xilofonul.

Şi cu alegerile bărbaţilor te lămureşte viaţa, în cele din urmă. Pentru că nimereşti într-o vară la picnic şi-n vreme ce tu transpiri pregătind fleicile pentru grătar, tăind legumele pentru salată şi având grijă şi-ţi bombăneşti consortul că e nepriceput la făcut focul, sclifosita-şi înhaţă arendaşul, îi smulge şosetele apretate din picioare, îi zâmbeşte cu toţi dinţii şi-l roagă s-o lase să-i facă un masaj la tălpi, că sigur e obosit de la atâta apăsat pe ambreiaj. Şi uite-aşa, constaţi cu stupoare că alegerea bărbaţilor e cât se poate de normală, iar tu ai luat ţeapă, iar.

Zilnic, vechi normalităţi sunt demise.
Dovadă, acest măr cu narcise.

Resemnare

Frig iar. Mă amăgise una din zilele săptămânii trecute cum că ar veni primăvara, da' uite că deşi-s trecută de patruzeci tot naivă am rămas, mă duce de nas orice rânjet de soare, orice boare, primul ghiocel anemic mă face să leşin iar în faţa a şapte irişi înfloriţi mă apucă galopul protodiastolic.
N-a contat că angajaţii de la INMH invitau populaţia la calm şi răbdare, anunţând noi zăpezi, eu mi-am pironit ochii la cer, sperând ca proasta în plecarea norilor, venirea cocorilor şi înflorirea mâţişorilor.

De pe la sfârşitul lui februarie, aşa, de câte ori aud un zgomot de motor dau fuga la geam, sperând că-i un tractor arând vreun ogor, deşi după atâţia ani ar fi trebuit să învăţ că de fiecare dată e drujba vecinilor, tăind lemne ca să învingă gerurile durabile din zonă.

Cred că mamei mele, în vreme ce mă purta în pântece, i-a fost frig tot timpul, altfel nu-mi explic de ce mă îngrozeşte în halul ăsta iarna, iar frigul şi zăpezile mi se par atât de cumplite. Încă de copil m-au întristat şi înfiorat iernile. Deşi ştiam că Moş Crăciun circulă doar cu sania şi că, deci, ca să vină cu sacul de daruri e musai să fie zăpadă, tot nu mă înduram să-mi doresc să vină iarna.

Când vedeam, toamna, stolurile de păsări plecând spre ţările calde, mi se punea în gât un nod cât măciuca. Mi-aş fi dorit să zbor şi eu în ţările calde odată cu ele şi să nu mă mai întorc niciodată. Îmi imaginam acolo sori strălucitori pe ceruri albastre, copaci verzi prin care zburau ciripind păsările fugite din ţara noastră, ierburi moi cu flori noi, mioare, căprioare, fructe exotice. Imagini haotice ale unui fel de rai pământesc.

Trebuie să fie ceva îngrozitor de frumos, mă gândeam, ca să merite să zbori atâta drum până acolo. Zăboveam şi-mi tot imaginam şi-mi tot doream ţările alea calde până când începea a se lăsa seara.
Atâta lucru ştiam şi eu că seara, în orice ţară te-ai fi aflat, fie ea caldă sau nu, soarele apune şi se face noapte. Şi noaptea, pe întuneric, oricât de curajos ai fi, tot te gândeşti un pic la mama şi-ţi izvorăsc nişte lacrimi din alea care nu ies afară prin ochi ci se preling direct în gât, iar tu trebuie să înghiţi des şi să oftezi pentru că trebuie să fii curajos chiar şi pe întuneric şi să nu te temi de draci. Chiar aşa, oare există draci în ţările calde?
Dacă te iei după ce zice bunica, cum că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că păcatele vin de la draci, atunci musai că şi-n ţările calde există. Până la urmă, cred că cel mai bine ar fi să zbor până în ţările calde, să văd cum e pe-acolo, să mă joc un pic, iar seara să mă întorc înapoi acasă.

Dar dacă sora mea, fiind atât de mică şi fricoasă păţeşte ceva cât timp eu sunt în ţările calde? Cine ar salva-o până aş zbura eu înapoi atâta drum? La gândul ăsta degeaba am înghiţit des, degeaba am strâns din ochi şi din pumni ca să-mi adun curajul, că lacrimile tot mi-au ţîşnit afară. Cred că până la urmă nu mai plec deloc în ţările calde. Rămân aici, chiar dacă e ger şi zăpadă, că doar până la urmă tot vine primăvara şi se întorc păsările călătoare. Că dacă ar fi chiar aşa de grozav în ţările calde cum am crezut eu, de dimineaţă, păsările ar rămâne acolo, de tot, nu? Dar ele vin în fiecare an înapoi, deci până la urma cred că tot la noi e mai bine.

Chiar dacă e frig şi ceaţă, de dimneaţă.

Mai mult ca perfectul

Mă-ntreabă un cetăţean de ce mă apuc să mă plâng pe blog ba că m-a răpus depresia iernatică, ba că m-a ajuns astenia primăvăratică, ba că mi s-a luat lumina, ba că mi-au ros şoarecii maşina, ba că negresele le-am am pârjolit, ba că moriştile le-am schingiuit. Mă rog, omul e sincer îngrijorat de faptul că printre cei care îmi citesc blogul se află şi persoane cunoscute şi că, deci, imaginea mea ar putea avea de suferit. Că-mi tai singură craca de sub tălpi, vrea el să zică.

Dacă temerile sale sunt întemeiate înseamnă că imaginea mea deja nu mai are nimic de pierdut aşa că pot continua liniştită seria dezvăluirilor.

Oricum, mi se pare nu numai inutil ci şi imposibil ca, locuind în mijlocul oamenilor, interacţionând, lucrând, socializând, să stai cu frica-n sân că la o mişcare greşită ţi se poate vedea pe sub rochia înflorată, jupa erodată sau în ghetele lustruite, şosetele ciuruite.
Cum să pozezi în Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici când tu te simţi precum Capra cu trei iezi, după ce ţi-a halit lupu' juma' de familie?

Oricât de înalt ţi-ai făcut gardul împrejurul casei, se va găsi un vecin care va admira de la geamul mansardei căderea ta pe brânci cu nasul în zăpadă şi cu pletele în ciorba de oase a câinelui. Aşa că degeaba îl saluţi gomoasă peste jumate de oră, spălată şi parfumată, că el o să zâmbească nu prezenţei tale mirobolante ci amintirii sale amuzante. Şi de câte ori o să intri cu el în vorbă, el o să-şi amintească de tine amestecată cu ciorbă.

Orice încercare de muşamalizare a realităţii, se va întoarce precum un bumerang şi te va trăzni în moalele imaginii fix când ţi-e imaginea mai dragă.

Suntem precum brazii din codru: unul mai înalt, unul mai plăpând, unul mai drept, altul mai strâmb, unul cu cetina mai deasă, altul cu răşina mai plângăcioasă, unul cu rădăcini adânci, altul căzut pe brânci.

Dacă eu nu-s nici măcar brad ci o zadă plăpândă, cu răşina curgândă, cu cetina rară, gata să moară şi cu coaja defectă, dac-aş pretinde că-s perfectă, nu v-aş părea suspectă?

Cer incendiar cu stâlp electric falimentar

Dar din aripi bat cocoşii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi şi tot mai roşii
Zorile şi-ntind lucoarea -
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăşi a-nceput!

(În zori - G. Coşbuc)

Pe când zorii mei încă nu-şi întindeau lucoarea iar privighetoarile din zonă zăceau mute, îngheţate bocnă, somnul mi s-a dezintegrat brusc, ca un balon de săpun.
Nu m-am panicat, sunt obişnuită cu trezitul la ore crude, aşa că m-am extras tiptil dintre aşternuturi zâmbind gândului că în câteva clipe o să-mi savurez cafeaua. Părea mai întuneric ca de obicei dar mi-am zis că poate m-am trezit eu, de data asta, la o oră nepârguită absolut deloc.
Nu, era preaobişnuita şi pârguita oră 5, dar toată casa era în beznă. Electrica dormea dusă.
Na, mi-am zis, acum să te văd Arcadio, cu ce-o să te îndeletniceşti tu până se va ivi pe ştrase curentul electric.
M-am spălat pe dinţi vreo 10 minute, pierdută în elaborarea unui plan de activităţi. La momentul apei de gură aveam deja o căpiţă de posibile îndeletniciri la care renunţasem, pentru că pentru toate aveam nevoie de curent electric.
Cel mai tare îmi lipsea cafeaua. Cafeaua mea savuroasă, spumoasă, delicioasă.
Primul gând a fost să citesc. Pe-ntuneric?
M-a fulgerat gândul să fac o excepţie şi să mă uit la televizor. Fără curent nu merge nici ăla.
Am să calc rufele alea de ieri. Doar cu un fier de călcat cu cărbuni aş fi putut.
O să pun nişte rufe la spălat. Sau nu.
O sa scriu un articol pentru blog. Doar în gând.
O s-o sun pe mama, ea se trezeşte odată cu mine. Telefonul mobil sucombase peste noapte din lipsă de curent iar telefonul fix funcţionează doar cât e alimentat la reţea.

O să gândesc pur şi simplu, mi-am zis. Slavă Domnului, măcar gânditul n-are nevoie de curent electric!
Fiat lux, mi-a trecut imediat prin cap.
Apoi mi-am amintit de Bias din Priene când fugea din faţa armatei lui Cirus: eu iau totul cu mine, le-a spus el concetăţenilor săi disperaţi să-şi salveze bunurile cele mai de preţ.
Pe întuneric, fără cafea, fără cărţi, fără Google, fără blog, fără telefon. Port totul cu mine.
Ce-ar fi să-mi fac eu un inventar? Am nevoie de un cântar...

Am renunţat din pricina unui cer incendiar cu stâlp electric falimentar.

Dr. House şi Mickey Mouse

Mă pregăteam să execut unul din preparatele culinare cu care aveam să-mi consolidez reputaţia de maestră în arte marţiale culinare, când a sunat telefonul. Am răspuns cu glas zglobiu pruncului care apela. Mămuca la telefon, care-i baiul pui de dac?
Femeie, lasă prostiile şi dă-mi-l pe Vasile! (După atâţia ani în care l-am alintat cu apelativul Vasile pe colegul de cameră, până şi pruncul i-a uitat numele adevărat, iar mie mi se adreseză cu "femeie" cu mult înainte să devină el bărbat). M-am executat. Dar mi-am lungit urechile mai ceva ca măgarul Ciuş, în nădejdea că prind din zbor câteva silabe care, cusute laolaltă, să mă dumirească ce năpastă a dat peste fericirea noastră. N-am auzit nimic, dar cu ochii cât cepele pe faciesul tot mai livid al lui Vasile şi din întrebarea lui abia îngăimată - care roată? - am dedus că e vorba de maşină. Se rupsese un arc, aveam să aflu peste câteva ceasuri în care preparatul meu culinar, oricât s-ar fi umflat, oricât s-ar fi rumenit, oricât ar fi înflorit, nu mai putea să trezească în mine spiritul Chuck Norris.

S-au întors acasă bărbaţii familiei chitiţi să-mi folosească maşina, care până în urmă cu câteva ore nu era de nasul lor masculin pentru că nu are tracţiune integrală. Mi-au cerut cartela şi-au coborât în garaj. Mă aşteptam s-aud un demaraj. Numai că peste puţin timp au apărut în cadrul uşii ca doi brebenei ofiliţi, anunţându-mă că maşina mea e moartă. E drept că eu nu mai circulasem cu ea de vreo trei săptămâni pentru că maşina lui Vasile e mai îndemânoasă pe vreme geroasă, dar pe-a mea o lăsasem în bună regulă, eram sigură.
Au schimbat bateria, socotind că ăsta ar putea fi baiul lipsei ei de reacţie. Numai că nici cu şocuri electrice nu s-a sculat din morţi, aşa că au apelat la profesionişti. Pe strada noastră fiinţează un service auto, aşa că au chemat specialştii, au tractat moarta, urmând să fim ţinuţi la curent cu evoluţia. În prima zi niciun semn. A doua zi pe la amiaz', sună specialistul şi ne informează amuzat că baiul a fost depistat ca în Dr. House: Mr. Mouse a ros cablurile maşinii.
Deci pe viitor, înainte să sunăm Salvarea, tre' să chemăm Deratizarea.

Mare ne-a fost mirarea! Va să zică, zăpăceala, jalea şi depresia nu lovesc numai omenirea ci şi şorecimea. Maladia loveşte România.
Iar dacă eu abia mă descurc printre truisme, şorecimea roade turisme.

Mă înspăimânt la gândul că dacă frigul mai ţine mult eu aş putea să mor iar şoarecele să se apuce de ros la motor.

Avem nevoie de-o gură de ajutor.

Fluctuat nec mergitur

(Postare motivaţională)


Deja nu mai e un secret că nici prin Arcadia pajiştile nu sunt verzi în toate anotimpurile, că uneori privighetorile înţepenesc prin copaci şi cucuvelele îşi fac de cap ziua-n amiaza mare, că sunt săptămâni în care niciun sfânt nu-şi serbează ziua de naştere, zile când burduful acordeonului e legat fedeleş şi singurul instrument care cântă e inima albastră cu coarde uzate şi dezacordate.

Nu ştiu câţi dintre voi aveţi angoase şi, dacă aveţi, după ce calendare vă apucă ele, nu ştiu care sunt motivele care vă deprimă şi cât de întemeiate sunt ele, dar eu m-am trezit într-o bună dimineaţă, trasă la faţă, fără nicio poftă de viaţă. Nu-mi trebuia nici dulceaţă, ceea ce la mine e semn de boală sigură.
Am pus repede mâna pe balada Mioriţa şi-am citit despre simptomatologia oii bârsane:

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

Vai, mi-am zis, jelesc de fix trei zile, coafura plăviţă nu-mi mai rezistă nici cu Taft, când văd salata mă apucă inapetenţa, deci e bai. Tre' să merg la doctor.
Îmi pun rapid cămeşa albă a lui Vasile, îmi bag în urechi căştile de la computer în chip de stetoscop şi-mi fac singură o amamneza scurtă şi la obiect:

Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

Lepăd iute cămeşa albă, îmi pun la loc lâna plăviţă, mă tolănesc în fotoliul psihoterapeutic şi încep a glăsui:

De trei zile-ncoace
Gura nu-mi mai tace
Creieru-mi turbează,
Gânduri fermentează.

Rimele mă epuizează, aşa că trec pe proză.
Simt, dom'le, în ultimele zile, că în loc de normalul creier sănătos, dens şi creţ, al meu a dospit la căldură, s-a aerat, s-a afânat şi prin găurile lui mişună neobosite sumedenie de gânduri, ca nişte furnici într-un muşuroi uriaş.

Doctorul cu cămeşă albă decide tratamentul: o gaură-n cap pentru depresurizare plus două perechi de palme pentru sculat gândurile în capul oaselor şi apucat în şir indian pe cărăruia cea dreaptă.

Prea drastic tratamentul, decide pacientul cu lână plăviţă şi-amară guriţă.
Poate mă salvează filosofia, gândesc.

Bună ziua, cogito ergo sum! Încep eu să filosofez în stil burghez.
Aş vrea să pătrund sensul aceastei stări de cotropire mongolo-tătaro-ostrogotă care îmi calcă-n picioare fiinţa de trei zile-ncoace şi nu-mi mai dă pace. Aş vrea să mă eliberez de acest mâl, de această mocirlă care îmi năclăieşte gândirea, să reduc la zero această sumă dramatică de erori care face din fiinţa mea altă dată acceptată, o creatură socialmente insuportabilă, care violează echilibrul social al habitatului în care fiinţez. Menţionez că în cazul meu, depresia nu este vocaţională ci ocazională.

Nu m-am adresat direct unui anumit filosof, dar primul care mi-a răspuns a fost Kant:
Nu vei cunoaşte noumenul, dar trebuie să lupţi, să încerci să te apropii de absolutul pe care nu-l vei atinge niciodată. Întreabă-te: ce pot şti? ce trebuie să fac? ce-mi este permis să nădăjduiesc?
Muică, ăsta e mai rasolit ca mine, ăsta mă bagă definitv în depresie de nu mă mai scoate niciun psiholog la liman!

Descartes mi-a ţinut un Discurs asupra metodei de vindecare şi m-a îndemnat la Meditaţii metafizice. Apoi mi-a zis că tre să mă divid ca o euglenă verde, să mă împart în res cogitans şi res extensa.
Uite ce, zic, eu nu mă împart şi nu mă vindec pe bucăţele, eu vreau să rămân aşa, întreagă, nevătămată şi nedivizată.

Aristotel m-a luat tare: Citit-ai De Sophisticis Elenchis? De Anima? De Longitudine et Brevitate Vitae? De Juventute et Senectute?

Păi...cum să explic, zic, pe astea două, ultimele le trăiesc deja, bănuiesc că tocma' de la brevitatea vieţii şi de la senectute m-a luat aşa, cu greţuri existenţiale. Înţelegi matale?
Nu, nu pricepea nimic.

Platon ma jignit, mi-a zis că trăiesc în întuneric, în peşteră, legată cu lanţuri. M-a luat cu teoria formelor când eu mă luptam cu fondul problemei şi m-a-ntrebat ce-s io: înțelept? militar? meșteșugar? grădinar? Apoi îs toate la un loc, zic, depinde de situaţie şi depinde cu cine am de-a face.
Mai-mai că-mi venea să scot puşca şi s-o fac un pic pe militarul cu el! Mai bine rămâneam la Aristotel!


Văzând eu că nici filosofia nu face lumină în cazul meu, am decis să apelez la reţeta lui Martin Page.
În fond, cu cât eşti mai deştept, mai inteligent, în loc să-ţi poţi ţine în frâu angoasele, să-ţi struneşti depresiile, tu ţi le întreţii, pentru că ai mijloacele să ţi le justifici, operezi cu idei şi concepte care pot legitima, la o adică, orice stare.
Dar cei de pe lângă tine nu te judecă ideologic, filosofic, ci atitudinal, comportamental. Ori, ca manifestare, tu eşti doar un ciufut, un scremut, un posac, un constipat. Şi nimeni n-are răbdare să te scarpine pe tine între coarne, să scobească răbdător printre cauze, filosofii şi ideologii să găsească vreuna care, Doamne-ajută!, ţi s-ar potrivi cât de cât şi te-ar putea reanima.

Prin urmare, dragii mei, am ieşit binişor şi fără ajutor din balta călduţă unde zăceam ca un hipopotam inert, m-am uitat la "Viaţă de gândac" şi-am decis că dacă Flik cu neamurile lui a salvat Insula Furnicilor de cosaşi, îmi pot salva şi eu propria insulă, de-o jale mică, dacă am creier măcar cât o furnică. Carevasăzică.