Trei generatii

Cu toate ca a fost primul sfarsit de saptamâna de dupa concediu si sincera sa fiu, as fi avut nevoie de câteva zile de relaxare totala, am acceptat cu placere propunerea familiei sotului meu si i-am gazduit pe toti, pentru un weekend prelungit (am avut si Lunea de Rusalii zi libera).
Parintii lui Helmut nu mai traiesc, iar fratii lui locuiesc amandoi în nordul Germaniei, unul în Hamburg, altul în apropiere de Berlin si drumul cu masina dureaza peste 7 ore (sunt ~750 km). Fetele lui locuiesc una în München, alta în Memmingen iar noi, la mijlocul distantei dintre ele. Împrastiati în cele patru directii cardinale, nu reusim decat o data pe an sa ne întâlnim cu totii. Si weekendul ce a trecut s-a potrivit în agenda tuturor.
Am facut aprovizionarea, am împrumutat doua banci, o masa lunga si un pavilion-pergola de la vecini si sâmbata la amiaza a început “meeting”-ul. În prima zi am fost doar noi, generatia veche – fratii lui Helmut si sotiile acestora.



Sositi de la drum lung, i-am invitat mai întâi la masa, apoi am pornit într-o plimbare la marginea orasului, pe dealul ce ofera vizibilitate spre Alpi - atunci când aerul este foarte curat. Atunci cand adie Fönul, ai impresia ca poti atinge vârfurile muntilor cu mâna. De data aceasta însa nu am putut admira decât asfintitul soarelui.
Seara s-a prelungit pâna dupa miezul noptii, la povesti, o cana cu vin si câteva cocktailuri fine, pentru doamne 😉

A doua zi, dupa micul dejun au început sa soseasca ceilalti oasepeti. Ca sa nu se plictiseasca nimeni, am format echipe si fiecare a primit ceva de lucru ☺ Barbatii au asamblat pavilionul si au desfacut masa si bancile. Helmut a adus carnea preparata de cu seara-n marinade si a pregatit carbunii pentru gratar. Femeile au preparat salatele - am pregatit salata oriental, salata de paste-fainoase si salata asortata de legume de sezon. Am avut si desert ☺ Prajitura cu caise, Tiramisu cu capsuni si Pasca cu brânza, una mai buna ca cealalta!



Copiii… au numarat Smarties pe culori, iar Leo a alergat de la unii la altii... sa ne coordoneze 😉 Când am fost toti gata, am pornit petrecerea. Cu povesti, cu toasturi, cu glume si multa buna-dispozitie, am tinut-o într-o distractie pâna când a apus soarele. Am fost cea mai galagioasa curte din cartier, dar avem vecini buni, nu am primit reclamatii 😉

A fost un weekend minunat. Înainte de a ne desparti, am reusit chiar si sa facem o fotografie pentru albumul de familie. Am pus aparatul foto pe stativ si am pornit autodeclansator... “Zâmbiti va rog!”* ☺☺☺
*) În România, fotografii folosesc cuvântul “Pasaricaaa” pentru a atentiona persoanele fotografiate si totodata pentru a le însenina fetele.
Americanii spun în cor “cheese” (pe româneste “brânza”) si expresia gurii seaman cu un zâmbet dulce, nici prea strâmt, nici prea deschis.
Nemtii silabisesc "Ameisenscheisse" (pe româneste "caca de furnici") ☺☺☺

Dilema Olimpiei

Excercitiu de imaginatie literara "Jocul cuvintelor nr.202" cu duzina de cuvinte: zi, fotografie, idee, fereastra, fila, concomitent, misiva, provocare, poveste, colibri, tropical, iasomie. Tema propusa: Dilema

Traia singura într-un apartament mic, confortabil, situat pe bulevardul principal. Scria nuvele si cu toate ca iesea foarte rar din casa, inspiratia îi venea privind lumea de la fereastra.
Examina multimea pestrita, alegea si îsi fixa atentia pe o anumita persoana careia îi observa aspectul fizic, îi examina gesturile, îi analiza îmbracamintea... Câteodata trecea o zi întreaga si fila alba tot intacta ramânea. Alta data dura doar câteva minute pâna când capta o idee. Se aseza la biroul si cuvintele îi veneau cu atâta usurinta, ca si când cineva i-ar fi dictat textul.
O chema Olimpia si nu tocmai întâmplator, folosea o masina de scris Olympia. Era în clasa a cincea când o primise în dar de la bunici. Percepuse cadoul ca pe o provocare în a-si urma visul de a deveni scriitoare. În timp, tastatura din portelan alb capatase formă concavă sub apasarea degetelor ei. Iubea sunetul tastelor la fel de mult ca si aroma cafelei de care era dependenta. Fiecare poveste pe care o scria la aceasta masina îi era publicata si avea succes. Atunci, la Gazeta scolii, acum, colabora cu aceeasi editura de peste doua decenii. Numele Olimpiei era cunoscut, dar nimeni nu stia cum arata, în afara de secretara care concomitent o ajuta si în menaj.
Nu avea prieteni si nu mai avea rude si singura ei mare bucurie, era când primea scrisori sau carti postale de la fostul logodnic. Le citea de zeci de ori si le aduna cu drag într-o cutie speciala, lânga coronita uscata din flori de iasomie pe care o purtase atunci, în ultima zi alaturi de el.
Dupa ce Olimpia a refuzat sa se casatoreasca cu el, sustinând ca maritisul i-ar îngradi cariera, acesta a plecat într-o calatorie fara sfârsit în jurul lumii. Nu s-au mai vazut niciodata si niciodata nu a avut o adresa la care sa-i fi putut raspunde. Doar el îi scria. Era un fel de pedeapsa, un mod al lui de a-i spune “(înca) nu sunt disponibil”.
Îl iubea chiar si acum, dupa atâtia zeci de ani, însa… decizia i-a apartinut doar ei si i-a fost respectata. Se întreba de multe ori, oare chiar nu ar mai fi devenit scriitoarea care este acum, daca s-ar fi casatorit?! Petrecea multe seri si nopti perpelindu-se cu întrebari, regrete si amintiri.
Astazi a primit o noua scrisoare. De fapt, ultima misiva continea o ciudata invitatie. Erau precizate locul si ora întâlnirii, imprimate pe o fotografie cu o plaja de tip tropical. Pe dosul romanticului peisaj, doua versuri din muzica grupului Pasarea Colibri. : “Caci spune-mi cine te-a mai purtat prin nori? / Si spune-mi cine te-a mai visat în culori?”*
Inima Olimpiei a început sa bata cu putere… Cum sa interpreteze invitatia?! Sa fie oare o a doua sansa? Este sau nu prea târziu, pentru ei?... Ce sa faca?!
~~~~~~~~~~~~~
*) versurile sunt din melodia : “Adio, deci pe curand”