Vinerea Mare - Procesiunea din Calanda, Spania

Fratele meu locuiește în Foz-Calanda, Spania. Ieri seară a ieșit în Plaza de España, așa cum este tradiția acolo, să participe la procesiunea "Romper la Hora" - una dintre cele mai impresionante și emoționante procesiuni din Săptămâna Mare.
Peste 2000 de toboșari, îmbrăcați în tunici și capirote morado, bat tobele la unison, mergând pe străzile orașului la lumina făcliilor. Zgomotul asurzitor, care inspiră atât teamă, cât și emoție profundă, simbolizează cutremurul ce ar fi avut loc la condamnarea lui Iisus Hristos. Sunetul tobelor este copleșitor, inspirând profundă emoție și reflecție. 
Această procesiune începe în noaptea de joi spre vineri și continuă până în Vinerea Mare. Bătutul tobelor continuă timp de 24 de ore, iar participanții mențin ritmul neîntrerupt. Toboșarii sunt îmbrăcați în haine tradiționale - robe lungi, de culoare violet (morado), care acoperă corpul de la gât până la picioare. Culoarea violet simbolizează doliu și penitență în tradiția creștină. Ei poartă și coifuri conice sau glugi, tot de culoare violet, care acoperă capul și fața, lăsând doar ochii vizibili. Capirotele sunt purtate pentru a simboliza umilința și anonimatul, reflectând ideea că penitența este un act personal și nu unul public. Aceste elemente vestimentare creează o imagine solemnă și impresionantă, accentuând atmosfera de reflecție și devoțiune a procesiunii.
Toboșarii, însoțiți de localnici, urcă drumul în serpentină către Monte Calvario, iluminat de torțe. Procesiunea nocturnă, recrează simbolic drumul suferinței lui Iisus Hristos.

Această procesiune nocturnă este una dintre cele mai intense și emoționante momente ale Săptămânii Mari.
Este o tradiție ce datează din Evul Mediu și în prezent, toate localitățile care fac parte din "Ruta del Tambor y el Bombo" sunt recunoscute ca Patrimoniu Cultural Imaterial al Umanității de către UNESCO. (Albalate del Arzobispo, Alcañiz, Alcorisa, Andorra, Foz-Calanda, Híjar, La Puebla de Híjar, Samper de Calanda, Urrea de Gaén - localități din provincia Teruel, Spania)

 

Ceremonia solemnă continuă în Vinerea Mare cu Procesiunea Pregónului. La ora 15:30, câteva sute de toboșari și bombos precedează pregoneros, care anunță moartea lui Hristos printr-un text antic interpretat în gregorian. Această procesiune este urmată de Procesiunea Soledadului, unde opt dintre cele nouă cofradías din Calanda defilează solemn, fiecare purtând estandarte și tobe. Cofradías sunt frății religioase sau confrerii, grupuri de credincioși care se organizează pentru a participa la procesiuni și alte activități religioase. În Calanda, există nouă astfel de cofradías. Membrii acestor cofradías participă la procesiune într-o manieră respectuoasă și demnă, mergând încet și în ordine. Estandarte sunt steaguri sau bannere purtate de cofradías, care de obicei poartă simboluri religioase sau emblemele frăției respective. Membrii cofradías bat tobele în timpul procesiunii, contribuind la atmosfera solemnă și emoționantă a evenimentului.

Sâmbătă dimineața, la ora 9:00, începe Procesiunea Sfântei Înmormântări. Cele nouă cofradías din Calanda participă, iar cofrades din Cofradía del Santísimo Sacramento poartă pe umeri S"epulcro de cristal" - sicriul în care zace trupul lui Hristos. Această procesiune se încheie cu interpretarea marșului funebru calandin "El Monón" de către Banda de Música de la Asociación Musical "Gaspar Sanz".
Este o experiență unică, care atrage anual mii de oameni. Procesiunea din Calanda este un spectacol unic, care atrage vizitatori din întreaga lume. 

Este o manifestare profundă a credinței și tradiției locale, unde sunetul tobelor și bomboșilor creează o atmosferă de solemnitate și reflecție. Această procesiune nu este doar un eveniment religios, ci și o celebrare a comunității și culturii calandine.

Luminite la mijloc de noiembrie - Reflexii în oglinda S46/23

Astazi începe Postul Crăciunului [sau "Postul Nașterii Domnului" la ortodocsi, numit si „postul filipinez” în bisericile bizantine, deoarece secul se lasa imediat dupa sărbătoarea Apostolui Philippus (14 noiembrie)]. 

Catolicii nu tin un post înainte de Craciun, doar înainte de "Învierea Domnului", dar un post... mai modern. Doar persoanele religioase respecta postul strict, restul crestinilor "interpreteaza" postul renuntând pentru 40 de zile la ceva, ceva important, devenit obisnuinta de zi cu zi. Spre exemplu la ceva de mâncare (poate la ciocolata, poate la carne sau la cafea, poate la orice dulce), sau la alcool, la smartphone sau la plastic (nu foloseste nimic ce e ambalat în plastic), la automobil (foloseste doar mijloacele de transport în comun) sau la TV (sau la Netflix, Instagram, FB)... Trendul este a renunta la una din "dependente" si iata, omul modern este creativ în metodele de abordare. 

Catolicii serbeaza pe data de 11 noiembrie Ziua Sfântului Martin - unul din cei mai populari sfinți în Biserica Catolică, venerat de asemenea ca sfânt în Biserica Ortodoxă și în Biserica Anglicană. Martin-cel-Milostiv a fost al treilea episcop de Tours (în anul 371). 

Traditional, pe 11 noiembrie în Germania se manânca gogosi si/sau rata la cuptor, cu varza rosie calita si galuste de cartofi. Noi anul acesta am mâncat doar gogosi ;-) Este o zi vesela, o zi care se spune ca aduce noroc.

Conform calendarului iulian, iarna începe pe data de 10 noiembrie si se spune ca ziua de Sf.Martin poate sa arate cum va fi vremea în iarna ce urmeaza: „dacă Sf.Martin are o barbă albă, iarna va fi lungă și grea”; „dacă este ceață de Sf.Martin, va urma o iarna blândă”. Anul acesta, ziua de Sf.Martin a fost fara ceata si fara zapada, dar cu vânt! Ce vânt?! Uragan! Asa ca... nimeni nu stie cum va fi iarna 2023 ☺

În ziua Sf.Martin (Saint-Martin de Tours) se comemoreaza de fapt înmormântarea episcopului. Pentru ca trupul neînsufletit a fost adus la Tours într-o procesiune luminoasă, ziua de 11 noiembrie se mai numeste si "sarbatoarea felinarelor". Traditional, copiii de gradinita fac în seara de 11 noiembrie o plimbare cu felinare. Însotiti de parinti si bunici, copiii poarta plini de emotie lampinioane cumparate sau confectionate de mânutele lor. Ei cânta în cor si plimbarea sfârseste într-un parc sau o poienita, unde vor asista la o scurta sceneta. 

Se face ca era anul 338. Martin era în serviciul militar al Imperiului Roman, era amabil cu tovarășii săi, era rabdator si smerit, îi ajuta pe bolnavi, îsi împartea solda la săraci, îi hrănea pe cei flămânzi, era considerat mai mult călugăr decât soldat. Nu pastra pentru el decât ceea ce avea nevoie pentru viața de zi cu zi. Trimis în Galia - pentru că Martin cunoștea limba celților, cu ocazia unui rond de noapte, Martin întâlneste un cersetor înghetat de frig. Acesta își taie mantia* în două si ofera captuseala îmblanita cersetorului. În noaptea urmatoare, Hristos i-a aparut în vis, îmbrăcat în acea bucată de mantie... 

Copiii uita de frig si privesc impresionati sceneta. Apoi se joaca un pic scaldati în razele lunii si a lampilor si seara de Sf.Martin le va ramâne în minte ca una din cele mai frumoase amintiri din copilarie!

*) Stiti de unde vine numele de Capela? Mantia se numea capă si, dupa ce Martin a fost recunoscut ca sfânt, acea bucata de capă a fost depusa într-o încăpere, pentru a primi cinstirea credincioșilor; iar locul de pelerinaj a capatat numele de Capela.

 

Sper ca v-au placut reflexiile lampinioanelor din fotografiile mele ♥ Va doresc o zi de joi minunata si va invit sa participati la aceasta rubrica, initiata de SoriN si preluata aici, de mine. 

Publică într-un articol pe blogul tău, o fotografie cu reflexii, o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (orice fel de oglinda... chiar si oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) si înscrie articolul aici - în tabel:

AKIANE - povestea de viata a unui talent neobisnuit

Am descoperit-o pe Akiane în urma cu cativa ani întâmplator, rasfoind "pagini" din internet. De atunci urmaresc mereu si cu deosebita încântare videoclipurile de pe canalul ei YouTube - ultimul, înainte de Craciun; am tot amanat sa scriu pe blog despre ea, dar simt ca parca daca nu v-o prezint, nu sunt crestin adevarat.
Akiane s-a nascut pe 9 iulie 1994 si la vârsta de 8 ani a pictat tabloul pe care l-a intitulat "Prince of Peace" - sustinând ca Iisus i-a vorbit înca de când avea patru ani, încurajând-o să deseneze, să picteze si sa-si faca viziunile cunoscute.

Foarte pe scurt, Akiane are 24 de ani, a început să deseneze la vârsta de patru ani (aici mai sus, 4 desene facute de Akiane la vârsta de 5 ani!), la șase ani picta și a început să scrie poezii filozofice la șapte.
Picturile Akianei sunt majoritatea alegorice și spirituale - portrete ale lui Isus, copii, animale si autoportrete. Inspirația ei principală provine din viziunile ei despre Cer și din învataturile si experiențele ei religioase. La vârsta de 12 ani a prezentat în expozitie șaizeci de tablouri în format supradimensional. Unele dintre lucrările ei au fost achiziționate de Ambasada SUA în Singapore.
În total a semnat peste 200 de lucrări de artă și 800 de lucrări literare. A publicat două cărți, ambele bestseller. La vârsta de 10 ani, Akiane a fost invitata la emisiunea TV The Oprah Winfrey Show. La vârsta de 12 ani, ea a fost intervievata de CNN. A apărut în episodul 68 al emisiunii "The Late Late Show" cu Craig Ferguson (2005) și în eposodul 21 al Talk-Show-ului Katie (2012).
Viata Akianei este fascinanta si vocea ei este ca o mângâiere. Sper ca pentru fiecare, acest film autobiografic va fi ca un balsam pentru suflet. Pentru cei care nu înteleg engleza, am incercat o traducere, asa cum m-am priceput mai bine:

"... În 1994, familia noastră trăia într-o casa dărăpănată, permanent inundata, la marginea unui câmp de porumb, nu prea departe de o uriașă centrală nucleară. Tata, venit din zona ghetto-ul din Chicago, mama emigranta din Lituania, încercând sa scape de regimul sovietic.
Mama m-a nascut acasa, singură, fără sa fie asistata de moașă sau doctor - la fel ca si pe cei doi frați mai mari. Când m-am născut, tatăl meu s-a îmbolnăvit si a fost la un pas de moarte si cea mai plauzibila cauza au fost toxinele din apa potabila și a pesticidelor cu care se stropea si peste casa noastra, atunci când erau tratate plantele de cultură. Nu aveam nici bucătărie, nici măcar un mobilier, cu excepția unei saltele, a unui scaun, a unui mic raft, a câtorva cărți de buzunar, a trei farfurii, două oale si un arzător portabil. Găuri mari, urâte și doar pete de vopsea existau pe placajul crăpat. Pereții scorojiti, cu crăpături profunde, au fost singurele noastre decorațiuni. Am spălat vasele într-o chiuvetă la subsolul nostru, care practic era în permanență inundat.
Mama ne-a dus pe noi copiii în comunitatea rurală cea mai apropiata, în speranța de a ne găsit prieteni, dar usile ni se închideau în nas, una după alta. Nimeni nu vroia sa-si faca de lucru cu noi. Ba chiar un vecin ne-a amenințat cu represalii daca ne mai vede la biserica, un alt a încercat să ne împuște câinele. Într-o zi, cineva a provocat intentionat un incendiu în apropierea casei noastre si în panica produsa de flacari, am cazut pe scari si cicatricea de pe frunte mi-a ramas amintire pe viata.
Deoarece starea de sănătate a tatălui meu se înrăutățea permanent si nu a mai putut sa mearga la lucru, singura noastra sansa a fost ca mama sa gaseasca o slujba sa întretina familia. A început ca vânzator ambulant al unor alge si mirodenii. Ne-a implicat pe toti copiii în efortul vânzarilor si o iarna întreaga, m-a purtat în spate, prin nameti de zapada de jumatate de metru - am umblat din ușă în ușă, din cartier în cartier.
Incredibil cum afacerea mamei a prosperat si în mai putin de doi ani, a adunat atâtia bani încât parintii si-au permis luxul de a închiria vila Frank Lloyd - de trei mii de metri pătrați, în Rolla, Missouri.
Unele din cele mai frumoase amintiri ale mele, sunt legate de acești patru ani petrecuti aici. A fost ca un vis frumos! Ma jucam ziua întreaga împreuna cu fratii mei, fara nici-o grija. Înotam în piscina interioară, faceam curse de scutere de-a lungul coridoarelor, pescuiam în micul nostru lac, ne împleteam coronite din păpădii, urmaream cu se dezvolta fluturii din coconi și alergam alaturi de câinele nostru urias (rasa Newfoundland) peste dealurile de golf.
Chiar dacă biblioteca noastră s-a extins la douăzeci de mii de cărți, nu am fost niciodată orientata spre lectura. Mi-au plăcut mai mult experiențele de viață reale. Si pentru ca am crescut fără rude, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era sa petrec timpului cu familia mea. Frații mei mai mari au fost cei mai buni mentori și tovarasi de joacă, iar părinții - idolii care au reusit întotdeauna sa faca lumină în cele mai întunecate situații. Cu râs si glume, am reusit sa depasim cele mai dificile momente.
Dupa ce sănătatea tatălui meu s-a îmbunătățit, mama a abandonat afacerea în plin succes si parintii au hotarât sa ne mutam din vila si sa reducem cheltuielile la minimul de supravietuire, pe principiul ca nimic nu este mai important decât sanatatea si timpul petrecut cu familia. Parintii si-au dedicat noua tot timpul, acordându-ne multă afectiune, atenție și îndrumare. Dacă nu ar fi luat această decizie, probabil ca nimeni nu ar fi observat înclinațiile mele artistice și fără sprijinul lor zilnic nu aș fi devenit artistul care sunt astăzi.
Ne-am despatit de vila superba, de biblioteca, de mobilierul nostru, am parasit minunatele noastre locuri joacă, dar am câștigat mult mai mult - pe mama, să ne educe cu normă întreagă. Am savurat atenția ei deosebita. A avut timp sa mă asculte, uneori ore întregi, despre visele mele în cele mai mici detalii, despre viziunile mele spectaculoase ale viitorului și ale altor lumi. Era singura care credea că ceea ce descriam nu erau fantezii fabricate, ci experiențele mele reale și ea a notat totul cu meticulozitate în jurnalul ei.
La fel ca matematicienii, teoreticienii și fizicienii cuantici care datorita unui instinct special si extrem de dezvoltat, au o percepție deisebita asupra lumii, asa am crezut că am și eu un alt fel de simț de percepere al universul. Privind retrospectiv experiențele mele spirituale, au existat multe intamplari inexplicabile, însă nimic nu a afectat familia la fel de mult ca întâmplarea pe care o voi povesti, când într-o zi ploioasă am dispărut. Aveam doar cinci ani.
Sute de vehicule din micul nostru oraș au fost oprite pentru inspecție si fotografia mea a fost distribuită în toate dispeceratele locale. Ciudat a fost faptul ca eu puteam sa-i vad pe toti cei implicati în cautarea mea - pe fiecare ofițer de poliție, pompier, câine de căutare sau vecin. Toti suspectau o rapire, îi auzeam si îi vedeam, dar nimeni nu ma putea vedea! Culmea este ca eu îi vedeam pe toti simultan, indiferent de timp sau spatiu.
Dupa câteva ore, am fost din nou vizibila si am reapărut chiar lângă ferestrele din coridorul în formă de semilună al casei noastre, în mijlocul numeroșilor martori oculari. Nici familia mea, nici ofițerii de politie, nici eu nu am putut sa înțelegem ce sa întâmplat cu adevărat, nimeni nu a putut da o explicatie plauzibila. Singurul lucru concret din acea zi este ursuletul de plus pe care l-am primit de la dipseceratul de poliție.
Din acest moment, am început sa desenez si sa pictez asiduu. Ca si când as fi avut de îndeplinit un plan. Mama îmi punea la dispozitie creioane colorate, vopsele si hârtie. Formatul standard al colii de hârtie nu ma mai multumea, simteam ca am nevoie de o suprafata mult mai mare sa exprim ceea ce simt si exploziile mele de nemultumire începusera sa se înmulteasca. Mama nu m-a mustrat niciodata pentru crizele mele de nervi si a salvat multe din schitele pe care eu le-am aruncat la gunoi. Eram atât de frustrata si plângeam foarte des. Refuzam sa învat de la cineva, însa stiam ca singura nu-mi voi putea îndrepta greselile din pictura. Si atunci, tot mama m-a ajutat cu multa rabdare si tactica - a fost... ca si când mi-ar mai fi daruit o pereche de ochi. Apoi, tot ea a fost cea care m-a sfatuit sa învat alti copii sa picteze si astfel sa-mi autofinantez materialele pentru pictura. Mama mi-a spus: "Un palmier este singurul copac care poate supraviețui unui uragan fără a se rupe. Se poate îndoi până la pământ, pentru ca are rădăcinile elastice si robuste, antrenate pe timpul furtunilor repetate. Talentul tău, Akiane, este ca un palmier. Va fi mai puternic dacă vei lucra cu alți copii, nu împotriva lor. Chiar dacă aceasta munca seamănă acum cu un uragan." Si tot mama mi-a spus sa nu ma compar niciodata cu un alt copil. "Un mare artist nu este mai bun decât alți artisti, Akiane. Un mare artist îi face pe alți oameni să se simtă mai bine. Si un artist adevărat este acela care-si termina lucrarile începute." Ea avea mereu dreptate.
Am început scoala exact când s-a născut Ilia, cel de-al treilea frate al meu, dar nu am rezistat acolo mai mult de un an și jumătate. Toti profesorii încercau sa ma faca sa vad liniile si culorile asa cum doreau ei si toti considerau ca asa cum fac eu este gresit. Am fost retrasa si înscrisa la scoala parohiala, unde am urmat cursurile de arta si sculptura religioasă. Aceasta mi-a influențat foarte mult atracția ulterioară asupra figurilor legendare. Pentru prima dată am ajuns să aflu despre viziunea lumii asupra a ceea ce trebuia să fie divinitatea, dar în profunzime am simțit că eu am perceput totul într-un sens mult mai larg și mai profund. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau complet ignoranți față de alte realități sau că realitățile pe care le-au perceput erau văzute doar dintr-un unghi foarte îngust. 
Visul vieții tatălui meu a fost să se mute în Occident, așa că atunci când a găsit un serviciu în domeniul hotelier, ne-am mutat la Coal Creek Canyon, Colorado, la doua mii de metri deasupra nivelului mării. Mutatul noastru a coincis cu tragica zi de 11 septembrie (2001).
Au fost cele mai grele zece luni din viata familiei noastre, cu multe accidente sau îmbolnaviri. Covorul albastru, închis de cincizeci de ani în casa pe care o închiriasem era îmbâcsit de praf, la fel ca si pereții și plafoanele. Fratele cel mic a fost la un pas de otrăvire. Toxicoza s-a manifestată prin tulburări gastro-intestinale și respiratorii deosebit de periculoase. Vizitele la medici si diverși specialiști nu au schimbat situația. Frații mei mai mari s-au rănit - Jean Lu, la spate și picioare, iar Delfini a suferit o arsura severa. Eu am suferit permanent de migrene, am pictat din ce în ce mai rar si parca si încrederea în arta mi-a fost diminuata. Am abandonat desenul si pictura si la îndemnul mamei, am început sa-mi exprim emotiile prin scris. Am compus texte si poezii pecare le-am tradus din engleza în rusa si lituana si le-am publicat în reviste literare, însa aceasta activitate nu mi-a adus entuziasm.
După ce tatăl meu a fost concediat, am decis să ne mutăm din nou, de data aceasta în nordul Idaho - locația care a fost dezvăluită într-una din viziunile mele. Am continuat să ne îngrijim de bolnavii noștri si sananatea lui Ilia a început sa se recupereze.
Mama mi-a amintit de talentul meu deosebit si mi-am regasit pasiunea pentru artă. Viziunile mele s-au întors, treptat.. Stilul meu de viata s-a schimbat profund, am început sa ma trezesc foarte devreme de dimineața ca să pictez. Am lucrat pe panouri tot mai mari si cu materiale din ce in ce mai diverse. I-am cerut mamei să mă ducă în vizita la ferme pentru a schița animale și pentru a găsi modele umane, în activitati specifice. Îmi amintesc reactia mamei când i-am prezentat prima mea pictura în ulei. M-a îmbratisat si a spus: "Akiane, aceasta este o capodoperă. Chiar daca nu vei mai reusi nimic mai mult în viața ta, tu ai lăsat deja ceva pentru posteritate! "Suportul ei moral si emotional a fost deosebit de important pentru mine. Si... ea a fost singura care mi-a apreciat munca. Nimeni altcineva nu a recunoscut talentul meu în devenire. Când mama a sugerat să expunem lucrarile mele, a existat un protest copleșitor de la restul familiei. Pe de o parte, ei au vrut din toată inima să mă protejeze de criticile negative, pe de altă parte, ei însisi nu vedeau nimic remarcabil în picturile mele. După câteva luni de tensiune și negocieri, mama a invitat câtiva cunoscatori de arta locali, sa îsi spuna parerea si...  a avut parte de indiferență și cinism. Părea ca nimeni nu întelege arta mea. Dar mama nu a renuntat, a continuat să scrie scrisori către diverși sponsori, organizații, agenții și mass-media, sperând că cineva ar putea vedea talentul meu. Dar nimeni nu i-a împărtășit entuziasmul.
Realizând că nimeni cu excepția mamei mele nu îmi prețuieste munca, am devenit din ce în ce mai deziluzionata. Odată nemultumita de ceea ce pictam, am aruncat tabloul afara în ploaie. Dar mama l-a prins, înainte sa aterizeze în baltoaca.
Ca printr-o minune, exact când dezamăgita nici eu nu mai credeam ca arta mea va mai avea viitor, a aparut un om la usa casei noastre. Un expert de arta s-a arătat interesat sa ma reprezinte ca artist si sa îmi comercializeze lucrarile. Deja a doua zi dupa ce am semnat contractul, acesta ne-a  ridiculizat familia. Acest agent a început să ne exploateze încrederea, manipulându-ne în cele mai revoltătoare moduri și chiar furându-mi picturile. Din nou, mama a fost tare si nu a renunțat. A continuat să-mi ridice moralul si, cu complimente și multa afecțiune, m-a încurajat să perseverez, să pictez și să ignor toți scepticii. Așadar, investind ultimele economii pe vopsele am încercat să pictez din nou. Cu jumătate de angajament. Șovăielnic. Treptat. Fara un plan anume... Am pictat asa cum am simtit și am lucrat fără așteptări, fără nevoie de aprobari sau recunoașteri și fără să știu ce urmează. Am început să observ o viață obișnuită într-o lume extraordinară și o viață extraordinară într-o lume obișnuită. Cu cât am pictat mai mult, cu atât mai mult am simțit că arta a fost adevărata mea misiune. Dorinta de a rezilia contractul cu agentul a fost din ce în ce mai mare si soluționarea litigiului a venit prin medierea în instanța judecătoreasca. Imediat dupa acest succes, am primit o invitație neașteptată de a zbura la Chicago spre a fi oaspete la Oprah Show. Ca prin farmec, lumea s-a schimbat și toate persoanele, inclusiv familia mea și cunoscuții nostri, au văzut brusc ceea ce văzuse mama mea de-a lungul timpului. A fost ca și cum cineva ar fi disipat ceața... La puțin timp după aces eveniment, am avut o expozitie personala într-un muzeu. Aproximativ două mii de oameni așteptau să-mi vadă lucrarile. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg că toți aceea au venit sa admire arta MEA! Aceasta a fost ziua în care am înțeles sensul viziunii, iubirii și perseverenței, apreciind-o pe mama ca fiind cea mai perfecta busolă care m-a ajutat sa navigez prin toate furtunile tumultuoase ale călătoriei mele intense în Artă.
De-a lungul anilor mei de adolescență, după ce sa născut cel de al- IV-lea frate al meu, am parcurs lumea alaturi de familie în treizeci de țări, am trăit pe trei continente și ne-am angajat să ajutam si alti oameni care aveau nevoie de îndrumare și de inspirație. Am schimbat impresii cu alte familii despre arte, relații, culturi, ingeniozitate și educație holistică. Am colaborat la armonizarea diferitelor grupuri seculare și spirituale pentru o comunicare pașnică și rezolvarea conflictelor și am vizitat sute de școli din întreaga lume. Ideile noastre au ajutat multe organizații și familii să scape de mediocritate și să maximizeze potențialul copiilor nelimitat și, în unele cazuri, vederile noastre au generat valuri ce au adus schimbări pedagogice imense. Unul dintre cele mai semnificative proiecte de inimă a devenit o unitate globală prin intermediul artelor literare, de film, de performanță și de artă și a ajutat alți artiști aspiranți, tineri și bătrâni din întreaga lume să-și atingă visele. 
Pentru ca visele copiilor să devina realitate, este suficient sa existe o singura persoană care crede și susține talentul și misiunea lor... Așa cum mie mi s-a întâmplat."
Tuturor, o duminica binecuvântata!

Miercurea fara cuvinte(s.47) - Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prăznuită pe 21 noiembrie, în săptămâna de după începutul postului Crăciunului.

(foto1+2)


Va reamintesc ca singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis ☺ Pentru cei care doresc sa confere rubricii o tematica, exista aici un tabel cu teme facultative, pe fiecare saptamâna a anului. Repet, tema nu este obligatorie☺ Happy WW! ☺

Miercurea fara cuvinte (s.33) - de Sfânta Marie

Va reamintesc ca singura regula la "Miercurea fara cuvinte" este ca postarea pe care o înscrieti în tabel sa nu contina text scris. În rest este orice permis :-) Happy WW! ☺
PS: Temele saptamânilor urmatoare sunt aici "MfC2018"

Romane si filme - Clubul Cinefililor

"Rebel in The Rye"/"Rebel în lanul de secară")(2017) - este un film american biografic, pe care nu trebuie sa îl ratati!
Este ecranizarea romanului "A Life" scris de Kenneth Slawenski (publicat în 2004) si dedicat vietii scriitorului J. D. Salinger (1919-2010), film al carui titlu este inspirat din cel mai valoros roman al lui Salinger: "De veghe în lanul de secară"/"The Catcher in the Rye" (publicat în 1951)...

Daca aceasta introducere vi se pare un pic încurcata... atunci am reusit sa va intoduc în atmosfera din film! Mie mi se întâmpla foarte rar ca dupa ce am vazut un film la cinema, sa cautat sa-l mai vad o data pe dvd! Povestea acestui film este însa atât de profunda si interesanta, încât m-a preocupat luni de zile! Sincera sa fiu, nu am auzit pâna în momentul filmului despre niciunul din cei doi scriitori! Despre Slawenski sunt foarte putine informatii pe net, despre Salinger... va trebui sa-i citesc romanele - am devenit foarte curioasa!
Mentorul din timpul universitatii (profesorul Whit Burnett) si experientele din viata - dar mai ales trairile din timpul celui de al Doilea Război Mondial, l-au marcat emotional profund si, cu toate ca scrierile lui Salinger sunt de natura fictiva, mai toate subiectele sunt inspirate din viata sa proprie.
Pe vremea studentiei, când numele-i era necunoscut si la fiecare încercare de a publica nuvele în reviste primea refuzuri, Salinger a avut o discutie cu profesorul lui si acesta l-a întrebat: "S-ar putea sa fii refuzat tot restul vietii. Esti dispus sa-ti devotezi viata scrisului, stiind ca nu vei primi niciodata nimic în schimb?... Daca nu stii raspunsul, nu esti scriitor adevarat!" Ultima nuvela publicata de Salinger a fost în 1965 si în urmatorii 47 de ani, a scris mereu însa s-a ambitionat sa nu mai publice nimic! A fost mereu un rebel, un tip aparte si, constient fiind, Salinger a folosit mai mereu un stil sarcastic de a se exprima. M-a amuzat modul în care s-a prezentat o data la o editura care-i imputa faptul ca e prea tânar - numele lui este Jerome David si a fost întrebat "De la ce „J.D.”?". A raspuns: "delicvent juvenil" ☺☺☺
Apoi, una din editurile care acceptasera sa-l publice ( The New Yorker - cea mai râvnita editura la vremea respectiva), îi reproseaza: "ai o voce minunata însa, explici prea mult!" La urmatoarea întâlnire, Salinger ofera noua nuvela spre publicare, cu titlul "The Bananafish"/„Peștelebanană". Este întrebat:"Nu sunt cumva doua cuvinte... peștele banană?!"
Raspunsul: "Nu! Doua cuvinte ar avea prea multa logica" ☺☺☺

Si-a vindecat traumele psihice cauzate de razboi prin Zen - budismul Mahayana. Mi-a placut ceea ce savantul budist D.T Suzuki i-a spus lui Salinger când acesta s-a plâns ca are un blocaj sriitoricesc: "Scrii ca sa-ti arati talentul sau ca sa exprimi ce ai în inima?" Cu alta ocazie, a spus: "Realitatea este un spirit etern, necreat si atotcuprinzator. Este constiinta care anima toate fiintele constiente."
Întregul film este fermecator, este plin de istorie, este deosebit de captivant.
Un alt amanunt: prima si singura mare iubire a lui Salinger a fost Oona O’Neill - fiica dramaturgului american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură 1936, Eugene O'Neill. Aceasta s-a casatorit însa cu Charles Chaplin (chiar daca diferenta de vârsta dintre cei doi a fost de 36 de ani!). În film, Salinger afla despre logodna Oonei de pe prima pagina a celui mai citit ziar american "The Stars and Stripes" Pe aceeasi pagina însa mie mi-a sarit în ochi pomenita România... Am facut aici un Screenshot :-)
Sper ca v-am incitat curiozitatea suficient, nu dau mai multe detalii M-as bucura sa reveniti aici, dupa ce ati vazut filmul, sa schimbam impresii ☺Va astept!

Poveste de decembrie

Châteauneuf-du-Pape este o regiune viticolă din valea sudică a Rhônei cu statut de apreciere autonomă. Vinul produs aici este îmbuteliat sub numele de Châteauneuf-du-Pape si este unul dintre cele mai bune vinuri roșii din Franța (exista însa si vinuri albe Châteauneuf-du-Pape - doar 7% din producția totala din podgorie).
Se presupune ca primele vlastare de vita de vie din aceasta zona au fost plantate în secolul 6 de catre grecii care au fondat orasul Marsilia. Primele documente care atesta si apreciaza vinurile de Avignon sunt datate în anul 500.
Papa Ioan al XXII-lea. a dorit sa aiba propria podgorie (în jurul anului 1350) în aceasta zona si primul document care confirmă existența unui vin Châteauneuf-du-Pape provine din anul 1519 .
Suprafața viticola a crescut constant și până în 1750, a acoperit 650 ha. Un semn al prosperității la vremea respectivă sunt castelele mari precum La Nerthe, construite aici în secolul al 18-lea.
În secolul al 19-lea, Châteauneuf-du-Pape era deja considerat cel mai bun vin din sudul Rhônei. Ideea unui regulament pentru protectia denumirii si originii soiurilor de vin s-a impus ca fiind necesara înca în anul 1905 însa abia în anul 1935, Appellation (= denumire de origine controlata) Châteauneuf-du-Pape a fost protejat prinr-o hotarâre judecatoreasca. A fost unul dintre primele vinuri protejate din Franța.
Datorita climei deosebite, al terenului si al calitatii soiului de stuguri, vinurile obtinut au o expresivitate puternică, sunt relativ scăzute în aciditate, au continut bogate în alcool, sunt renumite prin intensitatea culorii si varietatea mare de nunate rosu închis.
Terenul viticol are reminescente din epoca glaciara si este construit în terase. Pamântul rosu nisipos este amestecat cu pietricele, care stocheaza caldura din timpul zilei si mentin temperatura optima pentru vita de vie pe timpul noptii. Clima este caldă și uscată. Media anuală este de 2800 ore de soare si o medie de precipitații de 620 mm. 130 de zile pe an bate Mistral - un vânt care usucă strugurii repede chiar și după ploi torențiale.
70% din terenul viticol este plantat cu soiul Grenache. Între cele mai apreciate vinuri rosii Châteauneuf-du-Pape se numara deasemenea cele obtinute din soiul Syrah, Mourvèdre și Cinsault.

Vinuri rare sunt obtinute din soiurile Consoise, Brun Argenté (Vaccarèse), Muscardin și Terret Noir.
Vinurile albe sunt obtinute din soiurile Grenache Blanc. În plus, Clairette Blanche, Piquepoul Blanc, Bourboulenc, Oeillade Blanche (Picardan) și Hermitage Roussanne.
Châteauneuf-du-Pape are un conținut de alcool natural de cel puțin 12,5%. Cele mai gustoase vinuri Châteauneuf-du-Pape sunt cele etichetate cu "millésime" (anul recoltei): 1990, 1995, 1998, 1999, 2001, 2007 și 2010.
Sticlele originale au ca emblema coroana tripla - tiara papală și globul purtător de cruce, precum si cheile Sfântului Petru.
Povestea acestui vin am aflat-o saptamâna trecuta într-o seara, de la unchiul meu, când am savurat vinul dintr-o sticla etichetata 1998.
Pentru ca nu am avut rabdare sa-l decantam, am lasat vinul sa se aerisească și să-și elibereze buchetul de arome direct în pahare. Am admirat la început culoarea închisa, rubiniu-caramizie si gustul fin, lejer, elegant, cu nota de fruct confiat. Dupa fiecare sorbitura, licoarea rubinie cu consistenta onctuoasa a devenit tot mai interesanta... Nuante delicate de cirese cu iz de vanilie, atingerea dulce a nucilor verzi si tușa prunelor afumate ne-au cucerit mirosul si papilele gustative.
Împartita la patru ☺ licoarea s-a terminat mult prea repede! A fost un mic festin...

Insula Mainau - Schlosskirche

Pe partea de sud-est a insulei, în imediata apropiere a castelului, se ridica clădirea bisericii St. Marien.
Construit între anii 1732-1739, edificiul religios respecta stilul baroc cu amestec al caracteristicilor regiunii Oberschwaben.
Sala bisericii are forma dreptunghiulară (20 de metri lungime și 9, 5 metri lățime) si casa altarului este semicirculara. Pereții laterali au ferestre arcuite, partea de vest pe care se află frontonul, sustine structura turnului. Turnul este acoperit cu o cupolă curbata.
Interiorul bisericii este împărțit în navă dreptunghiulară si cor semicircular și partea opusa este destinata balconului pentru cor şi orga. Altarele si amvonul, sculpturile, picturile din altar și frescele de tavan, toate aceste opere de arta sunt adevarate bijuterii, capodopere ale artistilor: Joseph Anton Feuchtmayer, Franz Joseph Spiegler, Francesco Pozzi, Johann Baptist Babel.
Astazi biserica functioneaza doar ca si capela în care se oficiaza cununii religioase.
Arhitectul Giovanni Gaspare Bagnato, decedat în anul 1757 în Mainau, este îngropat în cripta bisericii, alaturi de membri ai familiei princiare.

Activitati din Saptamâna Mare

pentru rubrica "Buna dimineata Soare!"

Manastirea Benediktbeuern (3)

Complexul manastirii Benediktbeuern întretine înca gradina cu mirodenii si plante medicinale si vara sunt organizate tururi însotite de ghid. Pe timpul iernii însa... recomand vizitarea cofetariei si va promit o experienta încântatoare!
Amenajata în incinta asa numitei "sali gotice" - fostul refectoriu, cofetaria impresioneaza înca de la intrare prin plafonul din grinzi de lemn. Original 1493, plafonul are nu doar semnificatie istorica, el reprezinta totodata o bijuterie sculpturala, fiecare grinda fiind împodobita cu alte elemente decorative spiralate.
Lumina din exteriorul încaperii patrunde filtrata prin geamurile usor laptoase si creaza o atmosferă unică. Spoturile si aplicele trimit acea caldura ce confera intimitate si optimism.

Peretii varuiti în alb nu sunt împodobiti decât de câteva icoane si un crucifix din lemn. Mobilierul - cele câteva mese si scaune capitonate, este completat de doua dulapuri datând secolului 16 si servind ca vitrine pentru produsele bio, puse în vânzare de manufactura manastirii.
Placut impresionata am fost si de modul original de prezentare al meniului. Casete din lemn parând mai degraba carti vechi, contin pagini îmbracate în folie de plastic si rame de lemn ce încadreaza placi vopsite în negru, pe care sunt scrise cu cretă recomandarile zilei. Prăjituri de casă, ceaiuri fine si sucuri naturale, înghetate create dupa retete proprii si specialitati din cafea prajita în traditiile Dinzler, totul este ademenitor.

Manastirea functioneaza si ca hotel, oferind celor interesaţi psibilitatea de a petrece câteva zile în inima acestui tinut de basm, la poalele Alpilor. Este un loc ideal de relaxare pentru corp, minte si spirit. În mod cert, noi vom reveni la vara.

Manastirea Benediktbeuern (2)

Biserica mănăstirii Sf. Benedict este fosta biserică de abație, în prezent biserica parohială a localitatii Benediktbeuern. Cladirea este una dintre primele biserici construite în stil baroc în Bavaria. În anul 1972 biserica a fost investita cu titlul Basilica Minor, titlu de mare importanta în Biserica Romano-Catolică. Pentru a fi o bazilică minoră, o biserică sau o catedrală trebuie să îndeplinească anumite criteri cum ar fi: importanța istorică, vechimea, arhitectura și mărimea edificiului precum și importanța religioasă dată de o anumită relicvă sau de un anumit eveniment istoric. În prezent există aproximativ 1600 de bazilici minore în întreaga lume - în România sunt mentionate patru: Bazilica Sfânta Maria din Oradea, Bazilica Sfânta Maria din Radna, Bazilica Sfânta Maria din Şumuleu Ciuc, Bazilica Sfânta Maria din Cacica.

Bazilica  Benediktbeuern a fost construită în secolul al 17-lea sub jurisdicția starețului Plazidus Mayr pentru a sluji ca biserica principala a mănăstirii Benediktbeuern. Stilul arhitectural este barocul italian timpuriu. Designul exterior al fațadei contine numeroase elemente arhitecturale apatinând renasterii târzii.
Caracteristic este combinarea elementelor antice -  arcade semicirculare, coloane, elevaţia piramidală si dezvoltarea temelor în plan central.
Turnurile și sacristia au fost construite în perioada 1672-1681, restul proiectului a fost încheiat în perioada 1681-1686. Biserica a fost renovată în 1962-1973.

Naosul are înaltimea de 18 de metri si o latime de 26 de metri. Interiorul bisericii este decorat cu stuc - un material de construcție format din mortar și ipsos amestecat cu gelatină, clei și coloranți minerali, care prin uscare și lustruire capătă aspectul marmurei. Frescele din medalioane sunt opere ale pictorului Hans Georg Asam și sunt considerate cele mai vechi fresce ale artei baroc-bavarez-târziu.
Altarul principal (1788), precum și picturile altarelor laterale sunt opere ale artistului Martin Knoller.
Orga a fost construită în perioada 1682-1686 de către maestrul Christoph Egedacher din Salzburg si a fost extinsa la 33 registre în anul 1770, de catre Andreas Jäger.

În coltul de nord-est al bisericii a fost construita o capelă dedicată Sf. Anastasia. Legenda spune ca în anul 1704, pe timpul razboiului succesiunii spaniole, credinciosii s-au rugat sa fe crutati de atacul armatelor austriece și tiroleze ale caror trupe ajunsesera pâna pe malul râului Loisach si al lacului Kochel. Era o iarna grea si apele erau înghetate, facilizând trecerea inamicilor spre satele bavareze. În ajunul zilei Sf. Anastasia, ruga calugarilor a fost ascultata si un vânt puternic dar cald a dezghetat apele în câteva ore si a facut pamântul mlastinos. Atacul armatelor combatante a fost amânat si evenimentele ce au urmat au schimbat total cursul razboiului. Întâmplarea este cunoscuta sub numele de "Minunea de la lacul Kochel". În semn de recunostinta, egumenul Leonhard Hohenauer a hotarât ridicarea capelei Sf. Anastasia. Decorata în stil rococo, constructia capelei a fost încheiata în anul 1753. (va urma)
 

Manastirea Benediktbeuern (1)

Era sfârsitul lui februarie, zapada ne ajungea pâna la genunchi si faptul ca meteorologii au anuntat o zi geroasa nu ne-a împiedicat sa iesim la plimbare. Dupa ce am înconjurat lacul Kochelsee si dupa ce am vizitat muzeul Franz Marc, ne-am oprit la Manastirea Benediktbeuern.
Așezământul religios impresioneaza atât prin arhitectura complexului de cladiri cât și prin frumusețea domeniului pe care este situat. Manastirea a fost întemeiata în anul 725 pe proprietatea si din averea grafilor von Antdorf - fratii Landfried, Waldram si Eliland, cunoscuti în istoria Bavariei ca fervenți sprijinitori ai culturii. Familia von Antdorf a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, asumându-si totodata si rolul de protector al școlilor. Manastirea benedectina a fost conceputa spre a desavârsi educatia tinerelor si a gazduit initial 25 de maicute. Prima stareta a fost Maica Galilswindis, urmata de Gisela - sora lui Carol cel Mare. Exista numeroase codice datând din secolele 8 și 9 care dovedesc sistemul de învatamânt din aceasta manastire.

În anul 954 manastirea a fost atacata de maghiari si in mare parte distrusa. Sub jurisdictia episcopului Ulrich von Augsburg manastirea a fost recladita si prima nou-instalata aici a fost o grupa de maicute din Kloster Tegernsee, o mânastire învecinata apartinând deasemenea abației benedictine. Începând cu anul 1031, manastirea a cunoscut o perioada de înflorire, urmând un plan scolar ce a încurajat educaţia artistica dar si dragostea pentru natura. Astfel, manastirea a detinut o gradina botanica cu peste 1200 exemplare vegetale si plante medicinale si o biblioteca cu peste 250 manuscrise, marturie a studiilor teologice, filosofice și științifice. Carmina Burana, cunoscut si sub numele de Codex Buranus, este unul din cele mai valoroase manuscrise ale manastirii Benediktbeuren - actualmente depus în Arhiva Bibliotecii de Stat Bayern.
Dupa Razboiul de 30 de ani, scoala din manastire a adaugat  în programă educatia lingvistica, muzica, matematică și botanică.
Arhitectura baroc a complexul monahal dateaza din anii 1669-1679 când manasirea si-a extins biblioteca si a construit Capela Anastasia. Aceasta capela este opera arhitectilor Johann Michael Fischer si Johann Michael Feuchtmayer, ceea ce explica asemanarea capelei cu Bazilica Ottobeuren.

Mănăstirea a fost dizolvata în anul 1803 în urma Secularizării. Din anul 1805 aici s-a înfiintat o manufactura de sticla. Fizicianul Joseph von Fraunhofer cel care a condus aceasta fabrica, a pus bazele unui laborator de cercetare, Benediktbeuren devenind locul unde a fost inițiata analiza spectrală (Liniile Frauenhofer).
În anul 1818 manastirea a fost preluata de statul bavarez si a fost folosita ca scoala de cavalerie, apoi cazarma a fost transformata în azil pentru invalizi, mai apoi în închisoare.
Fabrica de bere a fostei manastiri a functionat pâna în anul 1925, când a fost închisa.
Din anul 1930 manastirea a fost cedata Societatii Saleziane - un ordin religios catolic întemeiat în secolul al 19-lea de către preotul Don Bosco pentru a veni în întâmpinarea necesităților tinerilor săraci și pentru a-i sprijini pe timpul revoluției industriale. Numele de "salezieni" este inspirat din bunătatea Sf. Francisc de Sales, episcop de Geneva în secolul al 17-lea.
În prezent, complexul monumental adaposeteste diverse sedii ale unor organizatii de tineret pentru cultura si protectia mediului, muzee, sectii ale facultatii de teologie, fundatia Societatii Frauenhofer.
(voi reveni cu imagini si explicatii din interiorul bisericii)

Croaziera - Florenta (3)

Catedrala din Florenţa este cea de-a patra catedrală ca mărime din Europa si constructia ei a durat aproape 150 de ani. A fost începuta în anul 1296 de catre arhitectul Arnolfo di Cambio, în stilul neo-gotic. Munca acestuia a fost continuata de Andrea Pisano - proiectantul usilor dinspre latura nordica a Baptisteriului. Constructia a fost finalizata de Francesco Talenti. În anul 1588 fatada a fost considerata "anacronica" si a fost sparta, darâmata... Banii pentru fatada nou planuita însa nu au ajuns, asa ca fatada a ramas aproape 300 de ani goala! Actuala fatada - realizata din marmura în trei culori, alba, rosie si verde a fost realizata la sfârsitul secolului 19. Unele din ornamentele originale sunt expuse în Muzeul Opera del Duomo, în spatele catedralei, altele sunt expuse în Muzeul Berlin și în Luvru.

O adevarata dantelarie în marmura, o multime de ornamente, bolti, coloane si arcuri împodobesc zidurile exterioare - un decor bogat, considerat de unii ca excesiv.
Prima serie de nise contine statuete ale celor doisprezece apostoli iar la mijloc, Maica Domnului cu Pruncul. Galeria dintre fereastra circulara și timpan, cuprinde busturi ale unor artiști florentini importanti.
Nicolò Barabino a realizat mozaicurile din lunete, deasupra usilor. Imensele uși din bronz dateaza din 1899 - 1903. Usa principala a fost realizata de Augusto Passaglia. Giuseppe Cassioli a sculptat ușa din dreapta.
Catedrala împreuna cu clopotniţa (campanile) şi Baptiseriul formează un tot unitar.
Clopotnita catedralei a fost începuta în anul 1334, sub îndrumarea pictorului-arhitect Giotto care a înlocuit compoziția ornamentală bizantină cu reprezentarea spațiului tridimensional, ceea ce semnala descoperirea perspectivei renascentiste. Când Giotto a murit, în anul 1337, doar primul nivel din cele cinci ale clopotnitei era terminat. Lucrarea a fost preluata si continuata - la fel ca si catedrala, de Andrea Pisano si ulterior de Francesco Talenti. Turnul clopotnitei ca si Domul, este acoperit cu decoraţiuni bogate în  marmură policromă, are înaltimea de 85 metri si baza, un patrat cu latura de 15 metri.

Baptisteriul Sf. Ioan se afla vizavi de catedrala si este cea mai veche cladire din Florenta. Ridicat pe ruinele unei vechi constructii romane din secolul I, probabil ca dateaza din secolele al VI-lea sau al VII-lea, desi primele atestari istorice apar înca din 897, când în documentele vremii era trecut drept prima catedrala a orasului. Mare parte din decoratiuni dateaza din 1059-1128, fiind perioada de reconstructie când baptisierul a capatat aspectul octogonal prin adaugarea pilonilor si frizelor din marmura colorata. Cel mai atractiv element arhitectural, într-un stil pâna atunci nemaiântâlnit, este usa din partea estica. Lucrarea este realizata de Lorenzo Ghiberti si poarta numele "Portile Paradisului" botezata fiind de Michelangelo care vazând aceasta bijuterie sculpturala a exclamat: "acestea sunt Porțile Paradisului!". Executata în bronz, poarta contine 10 bazoreliefuri pe teme din Vechiul Testament. Trebuie mentionat faptul ca aceasta poarta - ca de altfel marea majoritate a statuilor din oras, sunt doar copii, originalele acestora fiind depuse în Museo dell'Opera del Duomo.

Cupola Domului din Florenta, capodopera arhitecturala si inginereasca a lui Brunelleschi, reprezinta un punct de referinta în istoria arhitecturii. Este supranumita "minunea din Florenta" pentru ca a fost un proiect ambițios, fiind cea mai mare bolta circulara cunoscuta pâna atunci, greutatea trebuind sa fie distribuita pe zidurile subtiri ale catedralei. Artistul a folosit o structură murală constituită din cărămizi dispuse în formă de "spinare de pește" care a permis înălțarea fără a mai fi nevoie de elemente de sustinere. Împartita fiind în opt portiuni, cupola a capatat forma perfecta de arc, realizata fiind din inele care prin închidere, preiau greutatea inelului anterior. În înaltul cupolei se află candelabrul circular, care reprezintă elementul central al catedralei. Dupa 16 ani de munca, ultimul inel a fost închis si cupola cu diametrul interior de 41,5 metri este cea mai mare arc de auto-susținere realizat pâna atunci. Cu această lucrare, Brunelleschi a pus bazele arhitecturii renascentiste, fiind inițiatorul noii tehnici si a unei noi ideologii. Modelul a fost sursa de inspiratie pentru Michelangelo când acesta a proiectat cupola Bazilicii Sfântul Petru din Roma.
Exteriorul Domului bogat ornamentat si placut colorat, contrasteaza puternic cu interiorul auster.
Pardoseala din marmura policroma a fost realizata de Baccio d'Agnolo si continuata de fiul acestuia, Giuliano d'Agnolo, lucrarea începuta în anul 1520 a fost terminata în 1560.

Majoritatea sculpturilor tipice perioadei timpurii a Renașterii florentine, sunt realizate de Luca della Robbia și Donatello, care s-au ocupat de decorarea interioara.
Orologio italico (1443) este o frescă celebra realizata de Paolo Uccello, care de altfel este si autorul unei fresce "Căpetenia de mercenari John Hawkwood" (1436) - prima pictură renascentistă a unei statui ecvestre. Fresca realizata în perspectiva, a influențat puternic pictorii din secolul al XV-lea. Stilul lui Uccello este îmbibat de arta gotică târzie si artistul este considerat a fi ultimul reprezentant al acestui stil internațional în pictura italiană.
Deasemenea Uccello a proiectat numeroase vitralii pentru catedrala "Santa Maria del Fiore". Catedrala are 55 ferestre, rotunde sau lunguiete, concepute în asa fel încât lumina sa fie filtrata si sa patrunda cât mai placut în interiorul bisericii.
Un plus de special al acestei catedrale este Gnomul lui Toscanelli, din anul 1468. Matematicianul si astrologul Paolo Toscanelli a plasat în cupola catedralei un inel cu diametrul de 4 centimeri, care în momentul solstițiului de vară permite unui fascicul de lumina sa patrunda si sa proiecteaze pe mozaicul pardoselei un disc cu diametrul de un metru. Spectaculosul fenomen este observat si comemorat în fiecare an la data de 21 iunie, ora 12:00.

Interiorul cupolei este bogat pictat, tema frescei este Judecata de Apoi, începută de Giorgio Vasari si continuata de Federico Zuccari, la comanda ducelui Cosimo I de' Medici. Cupola este împărțită în șase registre și 8 pene, lucrarea fiind executata cu deformări de perspectivă și culoare, folosite pentru a optimiza vizualizarea de jos, din catedrala. În final, capodopera este un amestec perfect de fresca semnata de Vasari, cu pictura executata în tehnica uscata de Zuccari.
Catedrala contine deasemenea capodopere ale unuia dintre cei mai mari artisti ai epocii, Andrea del Castagno. Acesta este autorul celei de a doua fresce reprezentând statuia ecvestra a "Capetenie de mercenari Niccolò da Tolentino" (1456). Amplasata în pandantiv ca si lucrarea lui Uccello, fresca imita lucrarea în marmura.
Catedrala are cinci orgi fixe si una mobila. (va urma)

Croaziera - Florenta (2)

Dupa Pisa, a doua jumatate de zi am petrecut-o în Florenta, capitala Toscanei. Autocarul ne-a lasat în Piazza San Marco, direct lânga statuia generalulul Manfredo Fanti. Ne-au fost împartite aparate prin care sa auzim explicatiile ghidei si am pornit pe jos, sa vizitam centrul istoric.
Cladirea cea mai impozanta a pietei este Basilica di San Marco, o biserica dominicana reconstruita în secolul 15. Cosimo cel Bătrân, fondatorul dinastiei Medici, a comandat reconstruirea acestui complex monahal medieval pe ruinele unei mânastiri benedictine. Arhitectul Michelozzo începe proiectul în anul 1437 si îl încheie sase ani mai târziu. Fațada dinspre Piazza San Marco, în stil neoclasic, a capatat acest aspect la sfarsitul secolului al 18-lea. Astăzi, mănăstirea găzduiește Museo di San Marco, un muzeu ce cuprinde multe picturi din secolul al 14-lea si o colecție valoroasa de picturi religioase și fresce semnate de Fra Angelico.
Oriunde privesti, oricum te întorci, nu se poate sa nu descoperi ornamente si simboluri care reflecta istoria Florentei si a Italiei. Culorile pastelate ale cladirilor, balcoanele, ferestrele, detalii complexe si statuile, toate acestea confera orasului o atmosfera unica.

În drum spre Piata Domului, am trecut pe lânga Palazzo Medici Riccardi, prima clădire laică de la începutul Renașterii, palat comandat de familia Medici arhitectului Michelozzo, în anul 1444. Arhitectul a avut sarcina de a ridica o reşedinţă regală al carui aspect sa nu iasa prea tare în evidenta, spre a nu răni orgoliul republican al florentinilor si lucrarea a durat douazeci de ani. Rezultatul a fost o cladire de forma dreptunghiulara, cu o arhitectura interesanta ce combina stilul romanic cu elemente tipice renasterii timpurii, cu ziduri solide si suprafete netede, fara ornamente speciale. Familia Medici a locuit aici înainte de a se muta la Palazzo Vecchio. Astazi complexul adaposteste numeroase muzee si expozitii.

La sfârșitul secolului al XIII-lea locuitorii orașului Florența au hotărât construirea unei noi catedrale, nu atât din cauza ca vechea catedrala nu ar mai fi asigurat loc suficient credinciosilor, ci  mai ales din dorința de a avea o constructie impunătoare, care să concureze cu bisericile din Veneția și Pisa. Piatra de temelie a fost pusă la sfârsitul anului 1296. Planul noii catedrale a fost conceput de Arnolfo di Cambio, care a executat concomitent și lucrările de la Santa Croce și de la Palazzo della Signoria.
Piazza del Duomo este centrul religios al Florentei, piata cu cea mai mare afluenta de turisti, dominată find de patru dintre cele mai notorii atracţii: Catedrala Santa Maria dei Fiori, Campanila, Baptisteriul Sfântului Ion şi Muzeul Catedralei (Museo dell'Opera del Duomo).
Impozantul dom - Cattedrale di Santa Maria del Fiore, este cea de-a patra mare biserica din Europa (L=153 m / l=38 m / h= 114 m) dupa Bazilica Sfântul Petru din Roma - Vatican, Catedrala Saint Paul din Londra si Domul din Milano. Catedrala, împreuna cu clopotnita (Campanile) de sine-statatoare si Baptisteriul - cea mai veche cladire a Florentei, reprezinta unul din cele mai importante ansambluri monumentale  ale lumii, de importanta spirituala si artistica deosebita.
În spatele catedralei, Museo dell'Opera del Duomo adaposteste o mare parte din operele de arta realizate de-a lungul anilor pentru decorarea ansamblului monumental, capodopere ale lui Michelangelo, Donatello, Lorenzo Ghiberti, Luca della Robbia, Arnolfo di Cambio și multe altele, aduse spre o mai buna pastrare si ferite de intemperii.
De jur împrejurul pietei se gasesc o multime de cladiri istrorice:
♦Loggia del Bigallo - este o cladire în stil gotic târziu, ridicata la jumatatea secolului 14. A servit ca adapost pentru copiii rataciti si bebelusii abandonati si a fost fondata si patronata de Compagnia di Santa Maria del Bigallo.

♦Venerabile Arciconfraternita della Misericordia - este una dintre cele mai vechi instituției de caritate din lume, si organizatia functioneaza pâna în zilele noastre. Ea a fost fondată în Florența în anul 1244 de către călugărul dominican San Petru si activitatea a constat atunci în alocarea de ajutoare financiare pentru îmnormântare sau pentru zestrea unor fetelor nevoiașe, precum si transportul bolnavilor saraci la spitalul orașului.
♦Columna San Zanobi - marcheaza aproximativ locul unde a fost cladita vechea biserica Santa Reparata. O legenda spune ca în ziua când se îndeplinea ceremonia de transmutare a moastelor Sf. Zanobius (un fost episcop în Florenta) din biserica San Lorenzo în catedrala Santa Reparata, un ciot de ulm uscat a fost atins de sarcofagul sfântului si sub ochii procesiunii, ulmul a dat un nou vlastar. Din trunchiul acestui ulm s-a sculptat un crucifix care sta si astazi pe o columna de granit în piata.

♦Palazzo Arcivescovile - a reprezentat resedinta episcopului din secolul 14.
♦Torre dei Marignolli- casa dintre Piazza San Giovanni, vizavi de Palatul Arhiepiscopal, a apartinut familiei Margnolli.
Urmeaza Palazzo Strozzi di Mantova si Muzeul Torrini, întreaga piata Domului este combinația unică de credinta, istorie si arta, este un muzeu urias sub cerul liber. (va urma)