Clătite cu căpșuni și dragoste

Lectură de vară - lectură ușoară

Pentru mine vara e și un anotimp al lecturii. Întotdeauna când mă gândesc la vară, la vacanțe, mă gândesc inevitabil și la cărți. 

La cărțile  pe care le înghesui întotdeauna în bagaje, chiar dacă locul e mic și mai mereu sacrific alte lucruri, dar nu și cărțile. Niciodată cărțile.

La cărțile citite la umbră sau pe plajă sau ...

Mă gândesc la cărțile pe care le amân un an de zile cu gândul că le va veni rândul la vară... Desigur, vara ar trebui să dureze vreo 5 ani la câte cărți îmi tot rezerv, dar asta e o altă poveste...

La cărțile care au subiecte ușoare, neproblematice, întâmplări petrecute în zile însorite, de preferință la malul mării, cu  nisipul cald și cu atmosfera și mai încinsă... sau în orice altă zi de vară. Sau de mai multe veri, că unele cărți se întind pe toate verile unei vieți...

Una dintre cărțile recente pe care le-am terminat e Clătite cu căpșuni și dragoste. 

Da, e o carte.

Dacă vă așteptați cumva la o rețetă, s-ar putea să fiți dezamagiți. Pe moment :) 

Pentru că dacă veți citi cartea scrisă de Laurie Gilmore nu veți fi, în carte sunt și destule rețete și nu doar de clătite. Nu de alta, dar sunt peste 300 de pagini, așa că este loc.

Rețetele sunt strecurate discret pe tot parcursul acțiunii care se petrece într-un orășel de coastă, Dream Harbor, în care personajul principal, Archer, un bucătar de renume, cu stea Michelin și tot tacâmul, vine pentru a-și cunoaște fiica, Olive (evident un  nume care te duce cu gândul la vară și la meleaguri însorite).  Băiatul acesta nu doar că vine în oraș, dar și rămâne, se familiarizează cu locul, cu oamenii, conduce un restaurant specializat în clătite, înfruntă ostilitatea multor gurmanzi fideli vechilor rețete și își face ușor-ușor o viață cu Iris (alt nume văratic).

Finalul mi-a confirmat un lucru pe care l-am constatat demult despre mâncare: unele rețete pe care le credem sfinte, de neegalat, nu au nimic special în ele, niciun ingredient minune, uneori nu au de-a face nici cu creativitatea și competența bucătarului, ci țin mult de locul și momentul în care le mănânci și, mai ales, de oamenii cu care le împarți.

Nu e o carte fenomen, ci o carte ușoară, fără drame mari, care vorbește depre familie, copii,  asumare, prietenie, viața în comunități mici, pasiunea pentru ceea ce faci.

Spor la citit!

Viața începe vineri

 Viața începe vineri sau sâmbătă sau marți (fără cele trei ceasuri rele, se-nțelege) sau în orice zi vreți voi. 

Ieri, într-o minunată zi de luni, am ținut în mâini Viața începe vineri. Asta deoarece am avut o intâlnire relaxantă la clubul de carte, Acasă la Oameni buni, un loc extrem de primitor făcut special pentru pacienții oncologici care vin să se trateze în Cluj. 

A fost o discuție plăcută cu niște prieteni absolut speciali, pe care îi cunosc de mult timp, care m-a prins mai mult decât credeam, despre cartea amintită a Ioanei Pârvulescu. 

 Am avut inclusiv o prietenă, Lili de la Arad, foarte atentă la detaliile din carte, care ni s-a alăturat on-line și care a participat activ la activitatea noastră, de nici nu ziceai că ne despart atâția kilometri. Am avut impresia că e în cameră cu noi, ceea ce se potrivea foarte mult cu tema noastră, că și romanul acesta, în momentul în care îl deschizi, te duce acolo, te vezi deja în lumea pe care autoarea o construiește și care te învăluie treptat, cu fiecare rând citit. 

Mi-a plăcut că am avut romanul unei autoare românce, propusă de Ionela, care ne-a purtat în atmosfera și parfumul Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, acțiunea cărții începând la finalul anului 1897, evident într-o zi de vineri.  Cartea a apărut prima dată în 2009, dar noi abia acum am pus mâna pe ea. 

Toată lumea - de la Dana care și-a adus patru pagini de notițe superstructurate, până la unii băieți (nu îi numim, firește :))), care nu au citit, dar au compensat prin făcutul pozelor și prin adusul de prăjituri)  - a fost fascinată de personaje (Nicușor fiind preferatul detașat, dar și Iulia și Dan Crețu au  avut fanii lor), de atmosferă, de limbajul folosit, de diferiții naratori, de temele diverse care se împletesc și se armonizează atât de bine, de datele despre epocă. 

Am avut întrebări, discuții, păreri pro și contra, mistere nerezolvate, dorințe pentru un final mai lămuritor, râsete multe, o gazdă extrem de zâmbitoare și multă, multă voie bună. 

La final, ne-am propus o altă carte și purcedem la citit. 

Dacă vă pică în raza vizuală, e o carte de citit, asta a decretat toată gașca asta extrem de „serioasă” de mai sus. 

Spor și lectură ușoară! 

P. S. Am lăsat la final citatul meu preferat: 

„N-ar putea săptămâna să înceapă direct cu ziua de marţi? Fiindcă am observat că lunea totul merge rău, iar lucrurile ţi se pun de-a curmezişul.”

După cum se observă, eu mi-am început început postarea marți, dar vă spun sincer că nici ziua de luni nu a fost rea deloc. Iar bonus, pentru cunoscători, Viitorul începe luni. 

Project Hail Mary - recenzie

 Project Hail Mary - Proiectul Hail Mary - carte si film. 

Cartea este un roman științifico-fantastic care a fascinat încă de la apariție, în 2021. 

Project Hail Mary este scrisă de Andy Weir și, așa cum spuneam, a cucerit publicul încă de la început, fiind câștigătorul secțiunii Readers Favorite Scince-Ficton (2021) al platformei Goodreads și al premiului Hugo pentru cel mai bun roman în 2022. 

Același Goodreads rezumă astfel: „Ryland Grace e singurul supraviețuitor al unei misiuni disperate pentru salvarea omenirii. Doar că el nu știe asta. Nu-și amintește nici măcar cum îl cheamă. A dormit foarte, foarte mult timp, la milioane de kilometri depărtare de casă, alături de două cadavre necunoscute. Pe măsură ce începe să-și amintească fărâme din trecut, misterul misiunii sale se recompune ca un joc de puzzle.

Timpul însă nu e de partea lui și, ca să evite o catastrofă, trebuie să rezolve o enigmă științifică de proporții epice – și să salveze specia noastră de la extincție. Cu alte ființe umane aflate la ani-lumină distanță, trebuie s-o facă singur. Sau poate cu un aliat absolut neașteptat.”

Romanul, care e mult mai cunoscut după coperta de anul acesta cu Ryan Gossling pe ea - cel care dă viață personajului pe ecran - urmărește două povești, fiecare spusă cronologic, una de la bordul navei, unde Ryland Grace se trezește singur fără a-și  aminti identitatea sau situația în care se află, și una din trecutul personajului care arată evenimentele anterioare lansării navei Hail Mary (Ave Maria). 

Deși cele două planuri se împletesc până la final, povestea nu e greu de urmărit.

Mi-a plăcut  și suprapunerea asta a inițialelor - Ryland Grace - Ryan Gossling - probabil cei de la casting s-au distrat un pic atunci când au ales actorii pentru film. 

Cartea este scrisă de același autor ca și Marțianul, prin urmare, dacă ați fost fani, nu veți fi dezamăgiți, dacă nu ați fost fani, nu veți fi dezamăgiți :)))

De altfel, alte cărți cu aceeași temă ar putea fi: Marțianul & Artemis de Andy Weir, Odiseea Spațială de Arthur C. Clarke, Amintiri in trecutul Terrei de Liu Cixin, seria Fundația de Asimov. 

Alte filme:  Marțianul (2015), Interstelar (2014), Star Wars, Războiul stelelor (începând din 1977 si până în prezent), Star Trek (din 1966 si tot până azi încă mai fascinează si se filmează tot felul de ecranizări), Odiseea spațială 2001 (încă din 1968), Figuri ascunse (2016), Apollo 13 (1995), Primul om pe lună (2018) - tot cu Ryan Gossling, Gravity Misiune în spațiu (2013), Gunoierii spațiali (2021), Wall-E (2008) & muuuuulte altele. 

Oricum, în toate, deși tema mare e spațiul, călătoria spațială și lumea pe care spațiul o ascunde, toate, inclusiv cea de față, abordează si teme ca prietenia, prietenia neobișnuită, lupta pentru supraviețuire,  puterea speculației, creativitatea, educația.

Spor la citit & vizionare plăcută!

Dragostea n-a murit - recenzie

Dragostea n-a murit   

 scrisă de Asley Poston 

Cartea asta e numai bună pentru serile astea lungi de iarnă, deși ea pare mai văratică la prima vedere, deoarece se vorbește în ea, printre altele, de 1000 de flori de câmp, și are și floricele pe copertă. 

În descrierea de pe site-ul editurii Litera și în cea de pe goodreads se spune că Florence Day,  ghostwriter-ul  (termen pe care mărturisesc că nu îl știam până să citesc cartea) uneia dintre cele mai prolifice autoare de romane de dragoste din industria de gen, are o mare problemă: după despărțirea traumatică de iubitul ei, nu mai crede în dragoste. Da, romantismul e ca și mort pentru ea.

Atunci când noul ei redactor, un bărbat înalt, impunător și nemaipomenit de chipeș, refuză să-i prelungească termenul-limită de predare a romanului la care ea tocmai lucrează, Florence se pregătește să-și ia adio de la cariera de scriitoare. Însă apoi un apel telefonic – pe care n-ar fi vrut să-l primească vreodată – o silește să se întoarcă acasă pentru prima oară în zece ani, ca să-și ajute familia să îl înmormânteze pe iubitul ei tată.

Vreme de un deceniu, Florence a stat departe de orășelul natal, în care nu s-a simțit niciodată înțeleasă. Chiar dacă i-au lipsit farmecul nopților calde din Sud, rudele ei excentrice, dar iubitoare, precum și afacerea de pompe funebre a familiei, ea nici acum nu se poate hotărî să rămână în căminul pe care l-a părăsit cândva. Deși tatăl ei s-a dus, atmosfera din trecut a rămas neschimbată, fapt care îi displace profund lui Florence.

Asta, până când descoperă o fantomă care o așteaptă în pragul casei funerare, un bărbat la fel de impunător și de scandalos de chipeș ca întotdeauna și care, pe deasupra, e la fel de nedumerit ca și ea în legătură cu motivul prezenței lui acolo.

Da, pentru Florence nu încape îndoială că romantismul e mort și îngropat... dar la fel e și noul ei redactor, iar treburile pe care el n-a reușit să și le ducă la bun sfârșit în viața pământească o vor face să reconsidere tot ceea ce a știut până acum despre poveștile de dragoste.

Și acum propria părere: 

 E o carte  drăguță din care am aflat multe despre industria cărții și dedesubturile lumii ei. 

Recunosc, termenul de ghostwriter, scriitor fantomă, nu îl știam, deși am mai auzit că sunt scriitori care scriu cărți în numele altor scriitori. Mă rog, în numele artiștilor, sportivilor, politicienilor, știu că se practică inclusiv la noi, dar în numele altui scriitor, de asemenea știu că se practică, dar mie mi s-ar părea mai mult decât ciudat și nedrept să nu se știe nicioată că acea carte e scrisă de tine. 

Mi-a plăcut și că fratele lui Florence încerca să afle mereu numele scriitoarei pentru care scria aceasta, ocazie cu care am aflat numele multor autoare contemporane, majoritatea având cărți citite de mine până acum.

Autoarea, Asley Poston,  se joacă, și recunoaște inclusiv naratoarea (că e o carte scrisă la persoana I), se joacă cu termenul ghost, fantomă.  Pentru că da, e o carte despre fantome. 

Nu vă speriați, nu are nimic înfricoșător in ea, ci autoarea tratează subiectul cu naturalețe, umor și tandrețe chiar. 

Mie  mi-a amintit de  Tot acest timp de Mikki Daughtry și Rachael Lippincott, precum și de Dacă aș rămâne, If I stay, de Gayle Forman, cea din urmă având și o ecranizare nemaipomenit  de frumoasă, din 2014. În ambele cărți pomenite, cineva, de regulă o persoană tânără, se află în comă. La fel se întâmplă și aici, cu redactorul fetei, deși noi ca cititori aflăm mult mai târziu acest lucru.  Florence îl vede sub forma unei fantome, eanici nu știe inițial că e în comă, e convinsă că e mort. Interesant e că, deși toate trei cărțile vorbesc despre coma suferită în urma unui accident de mașină, fiecare carte o face în stilul ei. 

E o carte și despre moarte, despre doliu și înmormîntări, subiect care iarăși e tratat  cu naturalețe,  mai ales că familia naratoarei deține o casă de pompe funebre și e obișnuită de mică cu morții, fantomele, discuțiile  despre îmbălsămare, înmormântările și plimbările lungi prin cimitir. 

Și, desigur, e o carte despre iubire. 

Iubirea care te poate rupe. Cea care te face să afirmi că romantismul a murit. 

Și iubirea care te poate vindeca. 

Cea care te face să știi că dragoastea n-a murit. 

Există. 

Sunt convinsă că știți asta, deși să îți reamintești din când în când, citind o carte ușoară, nu are cum să strice. 

Lectură plăcută!

Frânturi din el - recenzie

 De mult nu am mai plâns așa citind o carte. Efectiv, e ca o bombă cu emoții. 

Cartea se numește Frânturi din el și e scrisă de Coleen Hoover. 

Am mai citit de aceeași autoare Ugly love. Despre fața urâtă a iubirii și, deși mi s-a părut un subiect interesant, nu îmi amintesc să fie plâns. 

Dar cartea asta e diferită. O tânără mamă se zbate pentru dreptul de a face parte din viața propriului copil. Dar oare mai este loc pentru ea în viața propriei fiice? 

Descrierea oficială e așa: În urma unei greșeli tragice, Kenna Rowan a petrecut cinci ani în închisoare. După ce a fost eliberată, se întoarce în orașul unde a avut loc evenimentul fatidic și speră să-și vadă fiica, Diem, acum în vârstă de patru ani. Însă e foarte greu să adune laolaltă cioburile existenței sale frânte. 

În primul rând, puțină lume angajează pe cineva care tocmai a ieșit din închisoare. 

În al doilea rând, toți cei din jurul fetiței sunt hotărâți s-o țină la distanță, indiferent cât de mult se străduiește tânăra să dovedească faptul că merită să facă parte din viața ei, mai ales că fetița fusese încredințată părinților iubitului ei mort. Și asta pentru că mama Keenei nu a vrut să o ia și astfel să o ajute să o poată vedea. 
Singura persoană care nu o respinge de tot pe mamă este Ledger Ward, proprietarul unui bar din oraș și, totodată, una din puținele verigi care o leagă pe Kenna de fiica ei. El o cunoaște la început sub numele de Nicole, dar iși dă seama chiar de a doua zi că e iubita fostului său prieten. 

Treptat, mai ales la sfatul unui prieten al său, Ledger devine o parte importantă din viața mamei îndurerate și încearcă să privească totul și din perspectiva ei. Îi arată fotografii cu fetița pe care el o vizitează mereu, îi arată filmulețe, îi dă chiar o slujbă în barul lui. Dar dacă acest lucru s-ar afla, amândoi ar risca să se trezească într-o situație extrem de dificilă.
În ciuda presiunilor la care sunt supuși din afară, între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Însă, pe măsură ce relația lor evoluează, cresc și riscurile. Dacă vrea să se vindece sufletește și să-și construiască un viitor plin de speranță, Kenna trebuie să găsească o cale de a fi iertată și de a se ierta pe ea însăși.

Finalul nu e trist, e firesc cumva, e chiar unul la care speri din toată inima și te bucuri în tăcere de înțelepciunea tuturor celor implicați. Dureros de firesc și de normal decurge totul, și totuși nu poți să nu plângi de la început și până la ultima pagină. Bine, atunci poate că lacrima ultimă e de fericire. 

În carte sunt și scrisorile pe care Keena  le scrie iubitului ei mort, cartea începe și se încheie cu o scrisoare. Fiecare dintre ele e una mai emoționantă decât cealaltă. 

Nu e ușor de citit, dar nici nu e ușor de uitat. E o carte care merită.