Tradiția și modernitatea sau echilibrul dintre trecut și viitor

Privind înapoi la copilărie, îmi amintesc cu drag de bunici și de acele vremuri minunate. Locuiam împreună cu părinții mei în Sibiu, într-un cartier proaspăt construit, cu blocuri moderne ce străluceau sub faianța care le îmbrăca. Bunicii trăiau la trezeci de kilometri distanță de aglomerația orașului, într-o casă cu grădină mare - un adevărat colț de rai, o oază de liniște și armonie cu natura. Curtea lor prindea viață sub jocul și cântecul vietăților: găinile și curcile ciuguleau prin iarba moale, iepurii țopăiau vioi, iar cei doi pisoi se strecurau cu grație printre tufele de trandafiri parfumate. În mijlocul acestui tablou idilic, credinciosul nostru cățel stătea de pază, veghind cu loialitate întreaga gospodărie.

Bunica obișnuia să-i dojenească pe cei trei patrupezi blănoși, spunându-le în glumă "sunteți singurii neproductivi" din curte, dar îi răsfăța și îi îngrijea cu mare drag.

În fiecare dimineață, bunicul se trezea devreme, slobozea găinile și curcile din coteț, după care îi plăcea să se plimbe printre straturile de legume, uitându-se cu bucurie la grădina care prindea viață în fiecare zi. Bunica trebăluia ziua întreagă în bucătăria de vară, folosind la mâncare doar ce creștea în curtea lor. Atmosfera era mereu una de pace și armonie, iar eu mă simțeam binecuvântată să fac parte din această lume minunată. Am crescut pe jumătate la ei, deoarece părinții veneau la fiecare sfârșit de săptămână să ajute la grădină, iar când am început școala, mi-am petrecut aproape toate vacanțele aici, la bunici.

Bunica purta mereu o șurță cu buzunare adânci, legată peste halatul ei de casă înflorat. Îmi cususe și mie un șorțuleț cu dantelă, pentru că îmi plăcea să adun cu ea dimineața ouăle din cuibar.
Grădina lor era o adevărată comoară, plină de legume și pomi fructiferi încărcați cu roade. Mă răsfățam cu zarzări, cireșe, zmeură, rozinchini sau agrișe, după pofta inimii.
La prânz, smulgeam câțiva morcovi și cepe verzi din răsaduri și le strecuram în buzunarele șorțului, ca să le duc bunicii pentru ciorba de pe foc. Când îmi era poftă, rupeam câte o roșie coaptă de pe vrej și o mâncam pe loc, fără să o spăl, pentru că bunicii mei nu stropeau niciodată plantele cu chimicale. 

În fața șopronului aveam un leagăn și mă balansam cât era ziua de lungă. Uneori, îl luam și pe motan lângă mine – era mai blând decât mâța – și ne legănam împreună.
După prânz, bucătărioara era plină de arome dulci de vanilie și de plăcintă cu brânză ori prăjitură cu marmeladă. Spre ora cinci după-amiaza, toată familia se strângea pe băncuța din curte, la câte o cicoare cu lapte și o felie de plăcintă aburindă. Moșu – tatăl bunicului meu – era singurul care ședea în balansoar la soare, plângându-se mai tot timpul că-i "îngheață oasele".

Străbunicul s-a stins liniștit, în somn, când aveam doar șase ani. A plecat fără să sufere, lăsând în urmă amintiri pline de duioșie și o adevărată comoară de iubire și înțelepciune. 

Îmi amintesc cu drag diminețile de duminică, când mă luau cu ei la biserică; Moșu mergea sprijinindu-se de baston și avea locul său de onoare în strane. Bunica mă ținea strâns de mână, iar eu mă simțeam cu adevărat specială, mai ales când mergeam împreună la Sfânta Împărtășanie. Primeam o bucățică de prescură și aveam voie să sorb o gură din vinul sfânt.
Aceste clipe erau încărcate de o emoție aparte, ce mă făcea să simt o legătură profundă cu ceva mai mare decât mine. Știam, în adâncul sufletului, că sunt parte dintr-o tradiție veche și prețioasă, iar dragostea dintre mine și bunici devenea tot mai puternică.
Ciclul anotimpurilor ne aducea mai aproape unii de alții, fiecare sezon fiind plin de obiceiuri și tradiții care ne defineau ca familie. La sfârșitul verii, culegeam zarzării și îi puneam direct în butoi, pregătind temeinic țuica pentru iarnă. Odată cu venirea lunii octombrie, începeam culesul strugurilor, înainte ca graurii să dea iama în vie. Fiecare anotimp avea ritualurile sale, primăvara era dedicată semănatului, iar toamna recoltei, fiecare moment devenind o celebrare a muncii și a legăturilor profunde dintre noi.
Deși pământul nu era prielnic și clima nu era neapărat favorabilă, bunicul plantase, cu mult timp înainte să mă nasc, câțiva butuci de viță de vie. Vița nu fusese aleasă pentru calitatea strugurilor, ci mai degrabă pentru a aduce răcoarea unei umbre plăcute peste curtea din fața casei, unde în zilele toride de vară bunica întindea mesele încărcate cu bunătăți proaspăt gătite. Cu toate acestea, vița de vie rodea din belșug, iar toamna devenea o adevărată sărbătoare, părinții și bunicii muncind fără oprire să o culeagă. Strugurii erau dulci și zemoși, iar mustul proaspăt făcut era o încântare – cel mai bun pe care l-am gustat vreodată. M-am născut în octombrie, iar ziua mea de naștere rămâne strâns legată de mustul de struguri. Încă și azi asociez această sărbătoare cu aroma mustului proaspăt, care era nelipsit de pe masă în fiecare an, de ziua mea.
Bunicul obținea vinul din must proaspăt, fermentat tradițional în butoaie de lemn, exact așa cum îl învățase tatăl său. Nu era o producție mare, dar era suficientă pentru zilele obișnuite și mai ales, pentru sosurile savuroase pe care le pregătea bunica. Vinul făcut în casă avea un farmec aparte, devenind o tradiție de familie.

Totuși, pentru sărbători și ocazii speciale, bunicul prefera să cumpere vin de la Beciul Domnesc Grande Reserve, o gamă premium de vinuri roșii și albe, renumită pentru calitatea sa excepțională și tradiția viticolă de lungă durată. Aceste vinuri, provenite din regiunea Moldovei, se remarcau și continuă să se remarce prin aromele lor distincte, echilibrul elegant și rafinamentul desăvârșit. Bunicul a fost întotdeauna de părere că Grande Reserve de la Beciul Domnesc este mai mult decât un vin, deoarece simbolizează moștenirea unei regiuni și pasiunea pentru viticultură. Fiecare pahar poartă cu sine povestea unei arte învățate și perfecționate de-a lungul generațiilor, fiind rezultatul unei devotări neîncetate pentru excelență.

Eram prin clasa a cincea când bunicul mi-a împărtășit un secret care avea să-mi rămână în suflet. Mi-a spus, cu un zâmbet tainic, că în anul în care m-am născut pitise în pivniță o sticlă de Fetească Neagră Grande Reserve, cu gândul să mi-o ofere la nunta mea. Anii au trecut repede, iar eu am uitat acea discuție, până în ziua căsătoriei mele, când bunicul mi-a înmânat acea sticlă prețioasă. Nu mai știu dacă vinul a avut un gust aparte, dacă îmbătrânise frumos și dezvoltase arome complexe, dar știu sigur că acel moment a fost cu totul special. Cadoul bunicului a avut o valoare simbolică neprețuită și în acea clipă m-am simțit cumva copil și adult deopotrivă. Am resimțit adânc legătura dintre trecut și prezent, realizând cât de puternic era firul ce unea generațiile familiei noastre. 

Bunicul n-a mai trăit să-și vadă strănepoatele la botez. Cu toate acestea, vinul pe care îl cumpărase pentru acel moment de sărbătoare a fost deschis, turnat în pahare și savurat în amintirea lui. Ne-am adunat, am povestit și ne-am amintit cu drag de el, iar momentele acelea ne-au adus o consolare tăcută.
Bunicul s-a stins într-o zi senină de toamnă, chiar înainte de ziua mea de naștere. Aerul mirosea dulce, a struguri zdrobiți, dar pierderea lui a aruncat o umbră grea peste lume. Pentru mine, culesul viei nu mai avea nicio strălucire; nimic nu mai era ca înainte! Cu toate acestea, oamenii din sat încă sărbătoreau. În vie răsunau cântece, jocuri și chiote, iar vinul proaspăt curgea din belșug. Atunci mi s-a părut nedrept să găsească bucurie într-un moment când eu îmi plângeam bunicul, dar cu timpul am înțeles. Prin iubirea și sprijinul familiei, am reușit să depășim durerea pierderii. 
Bunica a continuat să trăiască mulți ani după plecarea bunicului, păstrând vie amintirea lui în fiecare gest și vorbă.
După înmormântare, am respectat obiceiul străvechi al pomenilor, cu vin și colivă, transformând fiecare astfel de întâlnire într-un prilej de a povesti despre vremurile bune. Vinul preferat al bunicului, Sauvignon Blanc din gama Grand Reserve, era nelipsit de la aceste ocazii. Descris ca un vin alb-verzui sec, cu arome florale și vegetale – de soc, urzici, frunze de tomate și cu nuanțe fine de migdale și citrice – era simbolul legăturii noastre cu el. De fiecare dată când îl deschideam, simțeam că bunicul este încă prezent printre noi, călăuzindu-ne prin amintiri.
Viața bunicii a luat o altă turnură după ce bunicul s-a mutat în lumea celor drepți. Deși a continuat să gătească cu măiestrie bunătăți, a început să accepte și produse cumpărate, sfătuindu-ne să economisim timpul și să-l petrecem cu cei dragi. Îmi spunea mie și mamei că este mai bine să alegem lucruri de calitate, lăsând specialiștii să-și facă meseria. Prin aceste lecții simple, bunica ne-a învățat să valorificăm timpul cu familia și să apreciem munca bine făcută, oferind totodată un nou sens vieții de zi cu zi..
Una dintre tradițiile de familie care a dăinuit de-a lungul anilor a fost să petrecem serile povestind la un pahar de vin. Vinul preferat al bunicii a fost mereu Tămâioasa Românească – acel vin alb, dulce și aromat, care oferea, în fiecare picătură, o complexitate olfactivă incredibilă. Am petrecut nenumărate seri povestind împreună: eu, bunica și mama. Mai târziu, când fiicele mele au ajuns la vârsta la care puteau să guste vinul, ni s-au alăturat și ele. Ne-am bucurat împreună de aromele delicate de trandafir, mentă, ananas și pepene galben, relaxându-ne în compania unui tort de ciocolată pregătit cu drag.

Au trecut câțiva ani de când și bunica ne-a părăsit, iar casa lor, plină de amintiri frumoase, a fost vândută. Din când în când, mă mai opresc pe strada lor... Privind peste poarta înaltă, văd vița de vie plantată de bunicul și îmi răsună în minte vorbele lui: "O viță de vie bine îngrijită poate trăi și rodi timp de 30-50 de ani, iar unele chiar peste 100 de ani. Viile bătrâne dau vinuri mai bune, pentru că rădăcinile lor, adânc înfipte în pământ, extrag minerale din sol, îmbogățind aroma strugurilor." Nu voi ști niciodată dacă strugurii acelei vițe au devenit mai dulci sau mai aromați, dar un lucru e sigur: prin bunicii mei am învățat să prețuiesc un vin bun.

Datorită bunicului meu, vinul meu preferat a rămas Feteasca Neagră – acel vin roșu sec din colecția Grand Reserve a Beciului Domnesc. Maturat cu răbdare în barrique cel puțin șase luni și apoi învechit în sticlă, acest vin capătă o catifelare deosebită. Aromele de prune uscate, vanilie, scorțișoară și cuișoare se întrepătrund perfect, făcându-l ideal pentru a fi savurat alături de brânzeturi afumate și maturate. Este pentru mine, mai mult decât un vin – este o legătură profundă cu tradițiile și iubirea familiei mele.

Tradiția este asemenea unui vin prețios, păstrat cu grijă în pivnițele timpului, învăluit de noblețea istoriei. Modernitatea, pe de altă parte, îi aduce o adiere proaspătă, dezvăluindu-i subtilități și straturi de savoare necunoscute. Împreună, aceste două dimensiuni nu sunt în conflict, ci se completează armonios, formând fațetele unei identități pline de bogăție – una cu rădăcini adânci în trecut și alta deschisă către viitor.
Pentru noi, povestea tradiției este cu atât mai plină de semnificație, pentru că ne poartă pe un drum nou, de la rădăcinile românești, din via plină de povești ale copilăriei, la viața pe care am început-o în Bavaria. Eu și fiicele mele trăim această continuitate a tradiției prin prisma unei identități îmbogățite – păstrând în inimile noastre esența vinului românesc, dar descoperind și influențele unei lumi noi. Fiecare picătură din această moștenire devine un punct de legătură, nu doar între generații, ci și între țări, între trecutul care ne definește și prezentul care ne inspiră.

Vinul românesc este o mărturie vie a tradițiilor și sufletului acestui neam, evocând imagini ale viei încărcate de roade și ale sărbătorilor pline de povești, cântece și voie bună. De-a lungul timpului, și-a păstrat esența dar și-a extins influența, devenind o prezență apreciată pe mesele marilor restaurante și în cadrul festivalurilor renumite. Cramele moderne combină respectul față de metodele tradiționale cu inovațiile tehnologice, iar soiurile autohtone sunt redescoperite și reinterpretate cu măiestrie. Vinul românesc rămâne un adevărat ambasador al moștenirii noastre, unindu-ne generațiile și păstrând farmecul unei tradiții ce refuză să se stingă.
Grand Reserve de la Beciul Domnesc este un exemplu strălucitor al calității vinului românesc, recunoscut la nivel internațional pentru excelența sa. Vinurile din această gamă au fost premiate la competiții prestigioase, precum "Gilbert & Gaillard" și "Concours Mondial du Bruxelles", unde au obținut medalii de aur și argint. Aceste distincții nu sunt doar o confirmare a valorii vinurilor românești, ci și o celebrare a locului lor bine-meritat pe scena globală.
Vinurile Grand Reserve de la Beciul Domnesc reprezintă o expresie autentică a artei și tradiției vinificatorilor români. Aceste vinuri sunt rezultatul unor metode de vinificare rafinate, transmise cu grijă de la o generație la alta, fiecare picătură reflectând caracteristicile unice ale terroir-ului românesc.
Generațiile de ieri protejează valorile tradiționale, în timp ce cele de astăzi explorează identitatea culturală, căutând acel echilibru între autenticitate și progres. Dialogul continuu între tradiție și modernitate este esențial pentru a crea o identitate vibrantă, capabilă să traverseze timpul. Tradiția prinde viață prin cei care o îmbrățișează în prezent, iar dansul dintre trecut și prezent aduce noi perspective, păstrând în același timp esența care le unește.
Lumea se schimbă, se reinventează, dar rădăcinile rămân adânc înfipte în istorie, oferind un sens profund de continuitate. Pentru familia mea, vinul românesc devine astfel o punte între generații, între tradiția țării pe care o purtăm în suflet și noul cămin pe care ni l-am construit aici, în Bavaria. Este o mărturie a unei moșteniri care nu doar că rezistă, ci înflorește.

--------------------------

♦ Sursa Fotografii  ♦    Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025  ♦

PS: Menționez că fotografiile din arhiva personală nu au o calitate bună, deoarece sunt reproduceri ale unor fotografii analogice. Cele cu bunicul meu copil sunt din anii 1920, cele cu mine copil datează de la sfârșitul anilor ’60, iar cele de la cununia mea sunt din 1983. 😊

Magia Vinului

Venisem obosită de la serviciu și acasă mă aștepta un munte de rufe pentru călcat. Așa cum fac majoritatea femeilor în ziua de astăzi, am început să jonglez cu mai multe activități simultan. Am pus fierul în priză și am început să calc rufele, în timp ce verificam emailurile și anunțurile de pe SuperBlog. Tocmai fusese anunțată tema celei de-a patra probe: "Când vinul vorbește: inspirație într-un pahar de Beciul Domnesc". Cu o mână pe fierul de călcat și cealaltă pe telecomandă, am început să caut videoclipuri despre companie și brandurile de vin Beciul Domnesc. 

Și uite așa, prin multitasking, am călcat rufele și am aflat multe despre vițele de vie și podgoriile legendare ale Vrancei, despre vinurile Beciul Domnesc și despre faptul că simbolul emblematic al brandului este chiar Beciul Domnesc, un monument istoric ce datează din vremea lui Ștefan cel Mare. Am descoperit că această cramă, parte din patrimoniul cultural al României, găzduiește peste 100.000 de sticle, fiecare cu propria sa poveste, păstrând tradiția și istoria vie.

"Vinul este poezie îmbuteliată," spunea Robert Louis Stevenson. Deși aveam capul plin de informații noi, încă nu aveam nicio idee despre ce să scriu în articolul meu.

Pentru a intra mai bine în atmosferă, mi-am turnat un pahar de Merlot - din ce aveam prin casă, deoarece sticlele trimise pentru testare încă nu ajunseseră la mine. După ce am terminat de călcat rufele, m-am întins pentru "o clipă" în pat, doar să-mi îndrept spatele și să-mi odihnesc picioarele, dar... am adormit, buștean! 

Se făcea că eram Regina Beciului Domnesc. Ședeam pe un tron rubiniu, în formă de pahar cu picior, având ca sceptru un butuc suplu de viță de vie. Tocmai oficiam marele bal omagial "Dionisos", care dura trei zile. Vinurile dansau și se învârteau în jurul meu, fiecare încercând să mă impresioneze cu aromele și eleganța lor. Era ultima zi a balului, iar acum îmi erau prezentați cei zece finaliști, dintre care trebuia să decid câștigătorul anului. Atmosfera era plină de magie și fiecare moment părea desprins dintr-un basm.

Maestrul de ceremonii a anunțat intrarea primului cuplu, care aparține nobilei ramuri Merlot.

Ducesa Rosé Verité, plinuță și fermecătoare, purta o rochie roz-pal decorată cu perle fine, emanând grație și rafinament. S-a îndreptat spre mine cu eleganță, atrăgând privirile întregii asistențe. Zâmbetul ducesei avea ceva din prospețimea și echilibrul unui gust suav, încapsulat într-un perlaj fin. În plus, era învăluită de o aromă delicată cu note de fructe de pădure, coarne și vișine, ceea ce îi conferea un plus de farmec. Pășea cu grație și eleganță la brațul distinsului consort, ducele Merlot, îmbrăcat în smoking. Peste jacheta cu revere de satin roșu, ducele Merlot purta o panglică albă, așezată peste umăr și în diagonală pe piept, simbolizând rangul și statutul nobiliar "Comoara Pivniței". Recunoscut în regat ca înțelept, ducele Merlot emana rafinament, asemenea notelor fructate de mure și zmeură ce îi învăluiau prezența. Precum un duh maturat în budane de stejar timp de minim 24 de luni și învechit în sticle încă 12 luni, spiritul lui Merlot era în deplină stabilitate emoțională. 

După o scurtă plecăciune, cuplul nobiliar s-a retras încet, păstrându-și privirea îndreptată spre mine. S-au îndepărtat astfel din respect profund, evitând să-mi întoarcă spatele. Aceasta era o tradiție bine stabilită la curte, simbolizând loialitatea și supunerea față de coroana regală.

Dupa ce Maestul de ceremonii i-a anuntat, au intrat în sala Vinoteca-Tamâioasa Românească de Pietroasa, la brat cu Cuveé ’49 Blanc si Sceptrus Fumé. Acest trio alb, a facut furori prin aparitia lor. Privirile tuturor s-au îndreptat către ei, iar atmosfera s-a umplut de mai multă magie. 

Cu eleganța maturității, Vinoteca-Tamâioasa Românească purta o rochie în nuanțe galben-aurii, cu un guler roșu vibrant. Medalia de aur, singura bijuterie pe care o purta, strălucea cu o eleganță subtilă pe pielea ei translucidă. În pletele ei erau împletite petale de trandafiri, iar buzele îi erau unse cu miere, ceea ce îi adăuga o notă de dulceață și mister. Când mi-a întins mâna pentru salut, a clipit sub genele dese. Am fost fermecată de culoarea neobișnuită a ochilor săi, un caramel hipnotizant.

În momentul în care și-a retras mâna, o ușoară pală de mosc a rămas în aer, lăsând în urmă o amintire fermecatoare.

Domnul Cuvée’49 Blanc, era întruchiparea inovației, eleganței și rafinamentului. Costumul său impecabil, taliat perfect și lucrat manual, avea la rever un buchețel minuscul de flori proaspete de soc, tei, salcâm și mentă. Cămașa, la fel ca și costumul, era de un negru profund, contrastând perfect cu pielea lui albă, cu o tentă verzuie. Un zâmbet subtil, abia schițat în colțul buzelor, trăda o încredere desăvârșită și o eleganță rafinată, specifică unui adevărat gentleman. Parfumul său emana subtil a busuioc proaspăt și citrice confiate. Am avut senzația că însăși lumina soarelui se decanta în privirile lui, iar pentru o clipă, mi s-a oprit respirația, copleșită fiind de intensitatea momentului.

Sfetnicul mi-a soptit ca e din neam de Chardonnay si Tămâioasa Românească si că a crescut în "Cerdacul lui Voda", pe Parcela 2701 si pe "Colina Mănăstirii", parcela 2140, din Huși. Am murmurat mai mult pentru mine: "Impresionant!"

Am fost deasemenea plăcut impresionată de Sceptrus Fumé, o tânără domniță din neamul Chardonnay, cu amestec de Sauvignon Blanc. Prin maturarea în barique, aceasta a dobândit o distincție remarcabilă care o scotea în evidență. Translucidă și delicată, era îmbrăcată într-o rochie lungă de culoare galben pai, cu guler și manșete negre, împodobite cu broderie aurie. Părea cea mai tânără din trio și deborda note proaspete și vibrante de fructe tropicale, pere, nectarine și lime. Rotunjimile ei erau catifelate și echilibrate, iar personalitatea ei era plină de viață și energie. Avea un aer de eleganță și rafinament, emanând o căldură prietenoasă și o veselie contagioasă.

Era o prezență care te cucerea instantaneu, lăsându-te cu dorința de a o revedea. 

Cuvée’49 Rouge, fratele lui Cuvée’49 Blanc, a intrat însotit de Feterasca Neagră

Deși identici în multe privințe, culoarea pielii lui Cuvée’49 Rouge era roșu-rubinie, ceea ce îl distingea categoric de fratele său. Cei care îi cunoșteau mai bine remarcau și câteva diferențe de educație; în cazul lui Cuvée’49 Rouge, era evident că a crescut nu doar pe "Colina Mănăstirii", parcela 2215, ci și pe "Dealul lui Motoc", parcela 2911. Părul ciocolatiu și ochii în culoarea boabelor de cafea îi subliniau unicitatea. Felul în care a înaintat în sală deborda eleganță, pasiune și respect. Fiecare pas părea calculat, emana o încredere subtilă și un rafinament natural.

Când mi-a sărutat mâna, am avut senzația că aerul era parfumat de prune pârguite și cireșe amare, lăsându-mă copleșită de o senzație de nostalgie și dorință. 

Mi-am retras mâna rușinată, corectându-mi rapid emoția. Mi-am ancorat privirea în ochii catifelați ai Feteascăi Negre. Învăluită într-o rochie neagră cu guler roșu,

eleganta domniță purta cu mândrie panglica de "Comoara Pivniței", așa cum alte domnișoare poartă titlul de Miss. Pielea ei roșie, cu discrete reflexe cărămizii, îi conferea un plus de exotism. Pe lângă aromele de prune uscate și coacăze negre, parfumul ei avea note discrete de cuișoare și scorțișoară, adăugând un farmec subtil și o seducție irezistibilă. Mi-a zâmbit ca la Cotești, după care s-a retras la brațul partenerului ei. 

Maestrul de ceremonii a anunțat următorul cuplu, Rosé Verité - Cabernet Sauvignon la braț cu Mirabilis Machina – Cabernet Sauvignon & Fetească Neagră..

Această tânără domniță, cu piele roz și plete roz, întruchipa delicatețea și eleganța. Cu o personalitate radiantă și revigorantă, a intrat în sala de bal ca o rază de soare, aducând bucurie și energie. Îmbrăcată într-o rochie neagră cu imprimeu rosé, a pășit grațios, lăsând în urma ei un val proaspăt de arome de afine, fragi și coacăze roșii. Prezența ei revigorantă a lăsat un postgust lung și plăcut, ca un moment de respiro.

Mirabilis Machina – gentleman-ul sofisticat și enigmatic care a însoțit-o, purta un costum din piele fină, cu accente de tabac și condimente, ce îi conferau un aer în plus de mister, rafinament și robustețe. Vorbea tare și părea foarte mândru de accentul lui de Fetească Neagră de "La Schit" și Cabernet Sauvignon de pe "Colina Mănăstirii". Era evident pentru oricine că el era un adevărat bon viveur! Îl remarcasem în serile precedente. Ochii îi străluceau cu o intensitate misterioasă, reflectând nuanțe de roșu rubiniu cu reflexe violacee. Aromele fructate de prune uscate și fructe negre supracoapte, savuros completate de accente mentolate de ciocolată și cafea, păreau să-l învăluie, adăugându-i un șarm în plus. Conversațiile cu el au fost pline de note condimentate de piper și cuișoare, făcându-l un companion perfect pentru serile de bal.
Șirul finaliștilor l-a încheiat ducele Pinot Gris, venerabilul întelept al curții. Cu o eleganță și complexitate ce-i reflectau maturitatea, acesta a pășit în sala de bal purtând o mantie brodată cu motive florale, figuri de miere și accente de citrice confiate. Cu pielea de culoare galben-auriu, dobândită în lungile plimbari pe domeniile din Odobești, fiecare rid de pe fața sa spunea o poveste, iar ochii săi străluceau cu o înțelepciune adâncă și căldură autentică. 

Manierat și rafinat, el știa cum să poarte o conversație interesantă și să asculte cu atenție, făcându-i pe cei din jur să se simtă valorizați și înțeleși. Cu părul grizonat, Pinot Gris avea o prezență impunătoare, dar nu intimidantă, și o carismă naturală care atrăgea și captiva deopotrivă. Deși nu mai strălucea pe luciul sălii de bal, era totuși un povestitor desăvârșit, cu o mulțime de anecdote și experiențe de viață pe care le împărtășea cu umor și inteligență. În compania lui, timpul părea să treacă mai repede, iar fiecare moment petrecut alături de el era de neuitat…

Trecută și eu de a doua tinerețe, aveam senzația că încep să mă îndrăgostesc de ducele Pinot Gris. Luptam în mine și nu știam cum să procedez, pentru că decizia mea legată de cel mai bun vin din Beciurile Domnești nu ar mai putut fi obiectivă. 

Asistența aștepta, iar candidații erau emoționați peste măsură când... a sunat deșteptătorul! Era ora 6:30! Preț de câteva secunde, nu am știut unde mă aflu, însă aveam puternica senzație că un mic goblin mi-a dansat pe limbă toată noaptea, lăsând în urmă un gust amar. Dinții mei păreau acoperiți de un strat de vin vechi, ca și cum ar purta pijamale de struguri. Cu ochii pe jumătate închiși, m-am îndreptat spre baie, hotărâtă să alung goblinul cu o periuță de dinți și un val de apă proaspătă. 

În câteva minute, gustul a revenit la normal, iar goblinul a dispărut, lăsându-mă să încep fresh o nouă zi. În minte mi se învârteau amintiri despre un bal, despre nobili și vinuri... Acum, eram ca un somelier rătăcit într-o pivniță fără sfârșit, având o mulțime de idei, dar neștiind cum să încep să scriu pentru proba Superblog. "In vino veritas"... pe mine muzele mă părăsiseră și inspirația e dusă hău departe!

--------------------------

♦ Sursa Fotografii  ♦    Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025  ♦

Descoperă lumea fără limite lingvistice cu Vasco

Lucrez de câțiva ani într-o firmă uriașă, care are filiale în peste 120 de țări. 

Limba oficială este engleza și cumva, ne descurcăm toți, chiar și cei care vorbim engleza non-nativ. Fiecare își dă interesul să ascundă în convorbiri cât poate mai bine accentul indus fără voie de limba maternă. Desigur, îi admirăm pe cei care vorbesc perfect engleza, dar nimeni nu râde de micile greșeli – ba chiar le considerăm a face parte din farmecul nostru!

De multe ori, când scriu câte un e-mail mai complex, mă gândesc ce practic ar fi să am un aparat de tradus. Această dorință a devenit și mai intensă acum, având în vedere că peste exact șase săptămâni voi pleca în Malaysia. Visez la un translator vocal și sper ca dorința să se materializeze cât de curând. Tocmai am fost numită să fac parte din delegația ce va merge în vizită de lucru la colegii din departamentul omolog din Kuala Lumpur. 

Vom petrece două săptămâni în filiala malaysiană și este clar că șederea noastră acolo nu va însemna doar muncă! Doresc să folosesc la maxim această ocazie, să explorez orașul și împrejurimile cât se poate de mult. Acum mai mult ca oricând, am nevoie de un traducător instant. Doresc să vizitez principalele atracții turistice, dar vreau să mă amestec si printre localnici în piețe, în târguri, să merg prin magazine. Poate ideal ar fi să am căști cu traducător, pentru ca vreau să fiu independentă, să pot comunica fără opreliști. 

Căutând informații despre aparatele de traducere instant, am descoperit Vasco Electronics - unul dintre liderii în domeniu. Am deschis pagina lor și mi-a atras atenția imediat citatul lui Nelson Mandela: 

„Dacă îi vorbești unui om într-o limbă pe care o înțelege, cuvintele tale vor ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în propria lui limbă, cuvintele tale vor ajunge la inima lui.“ 

Ce frumos! Un traducător instant ar fi perfect pentru a trece peste barierele lingvistice! Acest traducător instant Vasco Translator V4 ar fi un companion perfect pentru plimbările mele. Acest aparat minuscul nu are doar funcția de traducere vocală, aparatul poate să traducă chiar și fotografii! Poate, spre exemplu, să afișeze o traducere instant a meniului în restaurant! 

Ba poate chiar prin funcția MultiTalk să facă posibilă participarea mea în chat cu până la 100 de persoane! Vasco Translator V4 este capabil să facă văzute și auzite mesajele tuturor membrilor, în propria limbă! Fantastic! 

Căutând mai departe informații despre compania Vasco, am găsit un articol despre Turism Expo Japan 2024 - târgul anual de turism care se desfășoară la Tokyo, la sfârșitul lunii septembrie. La această ultimă ediție a expoziției, a fost lansat și dispozitivul “căști cu traducător Vasco Translator E1”. Îmi pare a fi un aparat dintr-un film science fiction! Căștile detectează limba pe care o selectez și traducerea începe automat! Setul include două căști pentru urechea dreaptă – una pentru mine și una pentru persoana cu care vreau să vorbesc! Dealtfel, translatorul Vasco E1 a câștigat premiul European Product Design Award! În plus, configurarea acestor căști cu traducător este ușoară, fiind necesară doar o sincronizare cu telefonul și funcția de traducere se activeze fără atingere! 

Acum zău dacă mai știu ce translator să aleg! Sunt mult prea entuziasmată de tot ce am aflat, ca să decid acum ce tip de aparat să comand! Voi lăsa dorințele să crească măcar o noapte, pentru că... cine se grăbește, greșește! Ceea ce este sigur este ca va fi un Vasco!

Fotografiile sunt din galeria Vasco: Foto1, Foto2, Foto3, Foto4

Povestea este fictivă și a fost scrisă pentru Spring SuperBlog 2025

Sfârșit de toamna - Miercurea fără cuvinte S45