Emma Zunz, de Jorge Luis Borges (II)

Continuare de aici.

Intră in două-trei baruri până când, in cele din urmă, îi găsi pe marinarii de pe vaporul suedez. Dădu peste unul foarte tânăr, dar se temu să nu cumva să-i inspire vreun sentiment, de aceea îl alese pe unul cu un cap mai mic decât ea şi vulgar. In felul acesta scârba îi va fi desăvârşită! Omul o conduse la o uşă şi de aici într-un vestibul unde se afla un perete despărţitor cu geamuri asemănătoare celor ale casei lor din Lanus. Mai departe o conduse pe un coridor de unde trecură printr-o altă uşă…

Nu-i greu de imaginat ce s-a petrecut după uşa aceea, dar ar fi interesant de ştiut dacă in dezordinea de senzaţii atroce şi fără nicio noimă, Emma se va fi gândit măcar o dată la mortul care îi va motiva sacrificiul. Eu cred că măcar o dată, o singură dată s-a gândt şi tocmai in momentul acela a fost periclitat scopul. S-a gândit (şi nu putea să n-o fi făcut) că, in fond, ceva asemănător îi făcuse şi tatăl ei mamei sale. Marinarul suedez sau finlandez (in orice caz, nu vorbea spaniola) n-a fost pentru Emma decât o unealtă, tot aşa cum tot o unealtă a fost şi Emma pentru el. Ea i-a oferit plăcerea de care acesta avea nevoie, pe care o căuta, el i s-a oferit Emmei pentru ca ea să-şi poată face dreptate…

Emma se sculă şi începu să se îmbrace încet-încet. In cameră întunericul devenea tot mai dens, culorile vii se estompau. Părăsi camera fără să fie văzută de cineva. La colţul străzii se urcă într-un autobuz şi, conform planului său dinainte stabilit, se aşeză pe un loc din faţă, ca să nu i se poată distinge chipul. Maşina o purtă prin cartiere pe care ea le uita de cum le vedea. Coborî in dreptul unei străzi din Warnes. Lucru ciudat, oboseala i se prefăcea in forţă care o obliga să se concentreze numai asupra detaliilor aventurii al cărei sfârşit şi-l ascundea şi sieşi.

Pentru toată lumea Aaron Loewenthal părea un om serios, pentru intimii lui, drept un zgârcit. Locuia singur in fabrică, la etaj. Fabrica se găsea într-un cartier sărăcăcios, de aceea el se temea tot timpul de hoţi. In curtea fabricii ţinea un câine mare, iar într-unul din sertarele biroului său – lucru ştiut de toată lumea – păstra un pistol. La moartea neaşteptată a soţiei sale, întâmplată in urmă cu un an, a plâns in văzul tuturor. Banii erau adevărata lui pasiune. Cu o ruşine pe care şi-o mărturisea doar sieşi, se simţea mai apt pentru a dichisi banii decât pentru a-i câştiga. Era teribil de mistic şi îşi închipuia că încheiase un pact cu Dumnezeu, pact conform căruia era scutit, in schimbul rugăciunilor, de a fi drept. Bine clădit, chel, cu barbă blondă, purtând ochelari fumurii, el stătea acum in picioare lângă fereastră, aşteptând-o pe Zunz cu raportul confidenţial.

O văzu împingând poarta pe care el o lăsase descuiată şi traversând apoi curtea interioară. O mai văzu cum, in momentul când câinele începu să latre Emma făcu un mic ocol. Buzele Emmei se mişcau de parcă s-ar fi rugat in şoaptă. In realitate buzele ei repetau sentinţa pe care Loewenthal o va auzi înainte de a muri.

Lucrurile însă nu se petrecuseră aşa cum le prevăzuse Emma. In urmă cu o zi ea se vedea îndreptând pistolul spre mizerabilul Loewenthal, forţându-l să-şi recunoască vina şi expunându-i o teorie îndrăzneaţă potrivit căreia justiţiei divine îi este dat să triumfe asupra justiţiei oamenilor. Un singur glonte apoi soarta lui Loewenthal va fi însemnată cu roşu.

Găsindu-se acum in faţa lui Loewenthal, Emma simţi ceva mai mult decât graba de a-şi răzbuna tatăl. Era graba de a pedepsi ultrajul pe care ea însăşi îl suferise pentru a se putea răzbuna. Nu avea însă timp de piedut cu scene ca la teatru.

Se aşeză, cerându-i timidă scuze lui Loewenthal. Ca o adevărată turnătoare, Emma invocă obligaţia de loialitate faţă de conducere, rosti câteva nume lăsându-le pe altele să se subînţeleagă. Se opri biruită parcă de teamă. Reuşi să-l trimită pe Loewenthal după un pahar cu apă. Până ce acesta reveni in sufragerie, Emma izbutise să scoată din sertarul biroului pistolul lui. Apăsă de două ori pe trăgaci. Mătăhalos, trupul lui Loewenthal se prăbuşi la pământ de parcă fumul şi cele două pocnituri l-ar fi retezat in două. Paharul se făcu ţăndări. El o privea cu mirare şi ură, înjurând-o. Dar pentru că înjurăturile continuau, Emma se văzu nevoită să mai sloboadă un glonte. In curte, câinele începu să latre. Un şuvoi de sânge îi năvali lui Loewenthal printre buze, murdărindu-i barba şi mâinile. Emma rosti apoi sentinţa pe care o pregătise îndelungă vreme” “Mi-am răzbunat tatal, şi nimeni nu mă va putea pedepsi…!”

Nu apucă însă să termine fraza, domnul Loewenthal trecuse deja in lumea celor drepţi fără ca Emma să fi aflat dacă a înţeles-o sau nu…

Lătratul câinelui îi aminti că nu era vreme pentru odihnă. Răvăşi divanul, îl descheie pe mort la nasturii de la haină, îi luă ochelarii fumurii şi îi aşeză pe dulap. Luă apoi telefonul şi rosti câteva cuvinte pe care avea să le mai repete de multe ori încă: :Loewenthal m-a chemat la el pentru unele date in legătură cu greva. A abuzat de mine, iar eu l-am împuşcat…!”

Povestea era incredibilă pentru că literalmente era reală. Pasul Emmei era cât se poate de calm, de liniştit. Era adevărată şi pudoarea, cum adevărate erau şi ultrajul pe care-l suferise. False erau numai circumstanţele, ora şi unul, poate două nume.

(traducere de Nicolae Nicoară)

Emma Zunz, de Jorge Luis Borges (I)

Jorge Luis Borges (n.24.08.1899 la Buenos Aires - d.14.06.1986 la Geneva, Elveţia) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Poetul, eseistul, romancierul argentinian este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice şi metafizice cu temele clasice ale fantasticului.

Nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Literatură, Academia a ezitat sa i-l ofere – se speculează că motivul a fost simpatia lui pentru preşedintele Juan Peron (cercetările ulterioare au arătat că există mai multe elemente care neagă existenţa acestei simpatii).

Emma Zunz este o povestire scurtă publicată prima dată in septembrie 1948, in revista Sur. Ca şi in alte povestiri scurte, autorul ilustrează şi dificultatea de a înţelege realitatea, într-un anumit context. Temele povestirii sunt dreptatea şi răzbunarea, binele şi răul.

Emma Zunz

Întorcându-se acasă de la ţesătoria “Tarbach şi Loewenthal”, Emma Zunz găsi in hol o scrisoare expediată tocmai din Brazilia. Era datată 14 ianuarie 1922. In scrisoare i se aducea la cunoştinţă moartea tatălui ei. O nelinişti scrisul necunoscut al celor nouă, poate zece rânduri măzgălite cu pretenţia de a umple o foaie întreagă. Rândurile o anunţau pe Emma că domnul Manuel Mayer încetase din viaţă in cea de a treia zi a lunii in curs deorece înghiţise o doza prea mare de veronal. Murise in spitalul “Bage”. Vestea purta semnătura unui oarecare Fein sau Fain din Rio de Janeiro, vecin de-al tatălui.

După ce citi, Emmei ii cazu hârtia din mână. Simti mai întâi că i se făcu un gol in stomac, apoi că i se înmoaie genunchii. Avu o senzaţie de inexistenţă, de frig, de spaimă. Ridică scrisoarea şi intră in cameră. O puse într-un sertar, de parcă ar fi cunoscut tot ce avea să se întâmple in continuare sau poate chiar începuse să întrevadă tot ce se va întâmpla de acum incolo.

In întunericul care se lăsa tot mai des, Emma deplânse până la sfârşitul zilei sinuciderea lui Manuel Mayer, cel care in zilele fericite de demult fusese Manuel Zunz. Îşi aminti vacanţele petrecute la ferma de lângă Gualegnay, încerca să-şi amintească de mama sa, de căsuţa lor din Lanus cu ferestrele galbene, pe care le-o scoseseră la licitaţie… Îşi mai aminti de proces, de scrisorile anonime primite după afacerea cu delapidarea. Îi veni in minte, şi asta n-o va uita cât va trăi ea pe lume, că tatăl ei spusese in ultima sa seară că hoţul era Loewenthal, Aaron Loewenthal, fostul adminitrator al fabricii, acum unul dintre proprietarii ei. Emma păstra acest secret de şase ani, din 1916 adică. Nu-l spusese nimănui, nici măcar Elisei Urstein, una dintre prietenele ei cele mai bune. Îşi închipuia că secretul acesta era o legătură tainică numai între ea şi cel absent acum. Loewenthal nu cunoştea faptul că Emma ştia adevărul şi acest lucru îi dădea Emmei un sentiment de dominare asupra lui aproape imperceptibil.

N-a închis ochii deloc in noaptea aceea iar dimineaţă, când primele raze de soare conturară dreptunghiul ferestrei, planul ei era pus la punct până in cele mai mici detalii. In ziua aceea, care i se păru nesfârşită, Emma încercă să se poarte cât mai natural cu putinţă. Prin fabrică circulau zvonuri privitoare la pregătirea unei greve. Ca intotdeauna, Emma se declară cu toată convingerea in favoarea ei. La ora şase după ce termină lucrul, ea plecă împreună cu Elsa Urstein la un club de femei, prevăzut cu săli de gimnastică şi bazin de înot. Se înscriseseră şi ele silabisindu-şi numele şi prenumele, râzând de glumele de prost gust auzite in timpul vizitei medicale. După aceea a ales, împreună cu Elsa şi Kronfuss, cea mică, filmul la care urmau să se ducă duminică după masă.

Vorbiră apoi despre băieţi, capitol la care nimeni nu se aşteptă ca Emma să deschidă gura. Avea să împlinească nouăsprezece ani in aprilie, dar, cu toate acestea, bărbaţii îi inspirau o teamă aproape patologică.

Când se întoarse acasă îşi pregăti o supă şi un rasol de zarzavaturi. Mâncă şi se culcă impunându-şi să doarmă adânc. In felul acesta, obişnuită dar obositoare, trecu şi ziua de vineri cinsprezece ianuarie. Ajunul.

Nerăbdarea o trezi sâmbătă dis-de-dimineaţă. Nerăbdare? mai degrabă neliniştea că se afla, in sfârşit, in chiar ziua aleasă. In “La Prensa” citi că vasul suedez “Nordstjarman” din Molmo avea să plece in curând de la dana numărul trei. Telefonă lui Loewenthal şi-i spuse că vrea să-i comunice ceva in legătură cu greva, ceva fără să ştie ceilalţi. Îi promise apoi că o să treacă pe la biroul lui după ce se va însera. Vocea îi vibră la telefon, tremurul acela care prinde atât de bine pe o turnătoare…

Emma termină lucrul la douăsprezece. Împreună cu Elsa si Kronfuss, cea mică, stabiliră planul plimbării de duminică. După masa de prânz se întinse puţin şi repetă cu ochii închişi întreg planul pe care-l pusese la punct. Se gândi că finalul va fi mai oribil decât începutul, dar el îi va oferi, mai mult ca sigur, gustul victoriei şi al dreptăţii. Se sculă brusc, alarmată, şi fugi spre sertar. Îl deschise. Scrisoarea se afla acolo unde o lăsase ieri seară, sub fotografia lui Milton, adică. Nu dăduse nimeni peste ea. O reciti apoi o rupse, in bucăţele.

Ar fi greu de povestit şi poate n-ar fi nici prea corect din partea noastră să povestim ca pe ceva real tot e s-a petrecut in după amiaza aceea, pentru că unul dintre atributele infernalului este tocmai irealul. Poate cineva să facă verosimilă o acţiune in care nu a crezut nici măcar cel care a plăsmuit-o şi a executat-o? Poate cineva să facă ordine într-un haos pe care memoria Emmei Zunz îl repudiază şi îl confundă?

Emma Zunz locuia pe strada Liniers, din cartierul Almagro. In după amiaza aceea ea se duse in port. S-a văzut poate multiplicată in oglinzile de pe Paseo de Julio, înveşmântată in lumini sau dezbrăcată de flămânzi, dar mai de crezut pare a fi că a umblat in neştire şi nebăgată in seamă de nimeni din oraşul acela indiferent.

(traducere de Nicolae Nicoară)

Sursa foto portret (1951)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jorge_Luis_Borges